La vie en rose

Nu știu cum e mai bine

Să plâng că-mbătrânesc,

Sau poate să mă bucur

Lângă femeia ce-o iubesc

Nu știu cum pot să-i iert

Pe cei ce mi-au greșit,

Și cum să-i dau uitării

Pe toți ce m-au rănit

Nu știu dacă e cineva

Îndreptățit să judece,

Pe cel ce piatra o ridică

Dar nu vrea să o arunce

Nu știu de-i calea dreaptă

Pe care azi pășesc,

Sau poate sensul duce

Greșit..și-am să plătesc

Nu știu unde e adevăr

Și unde e minciună,

Naiv am fost în viață

Crezând că lumea-i bună

Nu știu ce e prietenia

Și care  sunt amicii mei,

Că ajutor când am cerut

Doar spate am văzut la ei

Nu știu ce-i bine-n lumea asta

Și cum să nu fac rău în ea,

Mă rog la Domnul să nu-mi ia

Speranța, nădejdea și dragostea

........................

Dar știu că suntem muritori

Și nu vom moșteni pământul,

Nimic din ce avem nu vom lua

Cu noi, la drum..spre Sfântul!

mă trezesc într-o haltă pustie
stingher
așteptând
să iau către tine
un gând…

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

O pasare m-a întrebat:

N-ai vrea sa ai aripi ca mine?

Am zâmbit:

Aripa mea sunt pacea sufleteasca,gândurile senine.

În zadar zbor spre înalt

Daca sufletul se prăbușește în neant..

Veioza veche-mi luminează palid paginile

Murdare de scrum de țigară.

Poeme pe jumătate scrise

Vise intru-totul spulberate

Iubiri de-o noapte

Și una eternă.

Sentimente uzate

Țipete șoptite

Dorințe ascunse

Urme de zâmbete și pete de lacrimi

Amintiri...

Acestea sunt paginile mele.

Mă pierd din nou

In ele...

Paginile acestea sunt castelul minții mele

O fortăreață imensă, a cărei porți

Doar eu dețin cheile

Ascunsă undeva între realitatea meschină

Și confortanta ficțiune

Nimeni n-o poate vedea, nimeni n-o poate atinge.

Ii plimb holurile interminabile

Pe a căror pereți atârnă de cuie ruginite

Tablourile vieții mele.

Poate voi mai picta câteva...gândesc

La ce folos ?

E deja destul de trist.

Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale

la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie

și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui  vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,

este ca la ruleta rusească

pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu

nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...

la dracu`!

Virgil intrase să cumpere o pâine. După el își făcuse apariția o femeie deosebit de frumoasă, care cumpărase un covrig și care nu-și mai lua ochii de la dânsul.

- Mă cunoaștețu de undeva? o întrebase el intrigat.

- Am impresia că vă cunosc de când lumea! îi răspunse ea zâmbind. Nu știu de ce, dar îmi amintiți de fostul meu soț… decedat într-un accident de mașină!

- Nu vă ascund că și dvs. îmi păreți cunoscută! supralicitase el. Credeți în reîncarnare?

- O, da!

- Aceasta ar fi o explicație!

Femeia se uită lung la dânsul.

- Stai pe aproape?

- De ce mă întrebi?

- Cum de ce? Locul unei femei este lângă soțul ei!

Virgil amuțise pentru câteva clipe.

- Stau pe aici, prin zonă! Doar n-o…

Ea îi puse un deget pe buze.

- Ba aș o…

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…

nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat

vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă

s-a uscat  peste noapte

lângă tabloul neterminat

mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire

în dreptul gâtului tău

unde m-am oprit  o clipă să-mi trag respirația

a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului

și să dispari

am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte

la mijlocul drumului

cu imaginea ta nebuloasă

zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii

cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare

Doamne

strig abia auzit dintr-o lacrimă

dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi

ai răsfoit-o prea repede

și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine

trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion

cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…

să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă

da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”

prima  zi din an

mi-o pe-trec în familie

n-am chef să-mi expun încă o dată viața

pe DN 15

șoseaua morților

frustraților

fițoșilor

complexaților

bețivilor

ca ieri

nu ascund

că nu-i ușor să reziști tentației

de a-ți lua zborul

acum la început de an

(anotimpul falselor iluzii!)

când toate zările îți sunt deschise

spre nicăieri

nu

sunt mulțumit așa cum sunt

în pijamamaua mea turcoaz

sprijind același scrin negru

vechi de o sută de ani

și dând frâu liber gândurilor

cu ochii pierduți pe fereastră

în hăul liniștii

de sub mine

după atâtea sărbători

în exces

(bucurii iluzorii!)

îți vine să mori

dai din colț în colț

printre amintirile moarte

zadarnic

n-ai de ce te prinde

singura speranță rămasă în creier

te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii

s-apară ghioceii

florile

pe calendar toate zilele

apar îngroșate în negru

ca niște corbi pe un hoit în putrefacție

o femeie își plimbă câinele

și vorbește la telefon

despre cât de departe e Paștele…