Mirări

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…

Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…

n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă

aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens

e pe sfârșite

întrebările nepuse

ochii holbați

goliți de umoarea vitroasă

rămân fără răspunsuri și fără reacții

îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral

.

și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri  tot cerul

în bătaie de joc

.

știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru

.

unde să-nghesui atât infinit

atâta albastru

.

 abia mai este loc pentru o boare de aer curat

.

ultima frântura de liniște

rămasă de ieri

într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală

nu mai are puls

.

disperarea se zbate ca o pasăre neagră

din colț în colț

.

de obosit ce sunt mă prăbușesc  între fotolii

.

voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer

năruită in prag

cu stelele aceste risipite pe deluri

cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât

departe

foarte departe de țărm

.

n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…

tu nu poți trăi fără metafore

așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre

Poezia

știu

tu însăți ești o metaforă

într-o lume a poeților

pentru oamenii simpli

care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul

cu balustrade de aur

rămâi doar o femeie cu nazuri

precum cele mai multe dintre femei

fiindcă toate sunteți pline de metafore

ca și azi

în zilele mele triste

ascult durerosul Recviem în re minor

de Mozart

și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire

peste aminirile noastre

îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste

nu mai știu cine și când

a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene

cert e că toate s-au ofilit

iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…

nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri

ca și când n-ar fi

nu cred că îmi aparține această alegere

toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie

nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă

fără să-ți trezești sufletul adormit

nu te poți lipsi de lucrurile mici

prozaice

pe care le faci zilnic

cum ar fi sărutul matinal

pe inimă

cafeaua

micul dejun

răsucirea cheii în contactul mașinii

oprirea la semafor

reflexe distorsionate ale ochiului

coșmarul oricărei alegerii

e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții

și apar valuri…

Azi trăiesc, și mâine e la fel,

Și fiecare zi e dejà-vu,

Nu se mai poate alfel,

Și parcă sensul e pierdut.

Dar îți vine iar un zâmbet –

Dulce, cald și sclipitor.

Iată, norocosul meu bilet 

Spre fericitul viitor.

Acum cunosc eu vieții sensul,

Pe care o trăiesc –

Atât de ușor e răspunsul:

E ceea, ce mă face să zâmbesc.

Telefonu-mi sună în noapte

Și-o voce rece se aude-n șoapte.

Te-ntrebi de ce ai mai răspuns

La un gând și un cuvânt ascuns.

Apelul este un abis necunoscut

Și îți dorești să nu fi fost înăscut.

Să îl înlături aprig din agendă

Și-ncet să devină legendă.

Poate dacă apelul ar fi ziua

Și în suflet nu ar mai ploua,

Ai încerca șoapta să o înțelegi

Și cuvintele să le dezlegi.

Să pot aduce prin speranță

Un sentiment de siguranță,

O garanție în aura de adevăr

Și-n inimă să nu mai sufăr.

La a fi fals nu ma pricep

Dar eu încerc din rasputeri

Să nu ma las sau să disper

Căci nu a fost din partea ta

Mai aproape niciodata

A fost doar imaginația mea

Aș vrea să pot să-ți zic odată

Că te-am plăcut și înc-o fac

Cateodată mă gândesc

Cum iubirea s-o desfac

Și ceva nou , eu să clădesc

Să îmi treacă eu aș vrea 

Dar nu cred ca aș putea

La tine să nu ma gandesc

Căci eu singur ma prostesc

 Iarăși ma gandesc la ea

Oare ce o fi cu mine? 

Ca nu ma pot indeparta. 

Dar asta nu tine de mine. 

Oare am putea noi 2? 

Să-ncercam sa fiim acum. 

Dar eu stau ma uit la voi. 

Și inima se face scrum.  

Când omul se pierde ușor în zare,

Și glasul lui rar se mai face auzit,

Tu, suflete, ridică-ți privirea către Cerul mare

Și roagă-te cu dor adânc și cu cuvânt slăvit.

Mulțumește pentru clipa ce ți-e dată,

Pentru ființa ta duioasa și curată,

Si te oprește-n fața apusului blând,

Sus inima inspre curat cuvânt.

Din liniștea ce cade ca o binecuvântare,

Se-nalță Duhul către Tatal ceresc

Și-n pacea ce coboară peste fiecare,

Sa ne-amintim de Cer mai des…

Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,

La chipul tău blând, la vocea ta clară,

Sora mea dragă, lumină din stele,

Mi-e dor să te am aproape de ele.

Anii ne-au dus pe cărări diferite,

Dar inima mea te păstrează învinsă,

Oricât de departe, iubirea rămâne,

Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.

Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,

Cum alergam desculți printre coclauri,

Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,

Erai jumătatea din sufletul micii.

Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,

Sora mea dulce, cu chip luminat,

Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,

Să râdem din nou, să ne regăsim.

Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,

În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,

Te port în suflet, ca pe-o comoară,

Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.

Aș da orice să-ți simt iar privirea,

Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,

Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,

Când sora mea dragă e prea depărtat.

Te chem în tăcere, te strig în visare,

Sora mea scumpă, ești a mea alinare,

Oricât de departe ne-ar duce destinul,

În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.

La început mergem fără să știm,
Că fiecare pas desenează o hartă.
Ne avântăm în visuri și sclipiri,
Și parcă am vrea să cucerim lumea toată.
Creștem, din greșeli învățăm,
Uneori, se-n-tâmplă să și clacăm,
Ne comparăm pe noi, cu cei de ieri
Ne alinăm durerile-n tăceri,
Ducem pe umeri grele poveri,
Simțim că rămânem fără puteri,
Ascultăm critici, insulte, păreri,
Ne pierdem gândurile printre atâtea veri
Fiind ai sufletului prizonieri.
Mergem în viață, rătăcim prin ploi,
Așteptăm soarele, după orice război,
Căutăm mereu calea spre a noastră țintă,
Și ajungem să ne afundăm în propria suferință.
Auzim mereu, "trebuie să devii",
"Dacă nu ești așa, cu mine nu ai ce vorbi",
"Vreau de la tine, asta, asta și asta"
Dar cine mai întreabă ce vrei tu să fii?
Și crești încet, învățând să te schimbi,
Să porți măști străine, să nu te mai temi,
Să fii ceea ce lumea așteaptă să fii,
Dai uitării uneori, cine-ai vrut să devii.
Mergi înainte, pe drumul ce l-ai ales,
Uiți cine ești și încă n-ai înțeles,
Că lumea nu e a ta, e doar o iluzie
Și intri în stare continuă de confuzie.
În fiecare zi mai lași câte-un „eu”
Pe marginea unui drum foarte greu,
Te cauți prin glasuri ce-ți spun cine ești,
Și uiți că, în fond, tu alegi cine crești.
Unii oameni, cu tine merg o perioadă
Apoi coboară la prima și o iau pe altă stradă.
Rămâi cu amintirea, și cu locul lor gol,
Auzind prin șoapte stinsul lor ecou.
Și te-n-trebi "de ce?", dar nu ai răspuns,
Un glonț simți că-n inimă ți-a pătruns.
Dar adevărul e că nu există motiv
Ci mergi înainte, deși drumul e ostil,
Fâcându-ți în tăcere un singur legământ:
Să nu te oprești din drum, chiar dacă mergi plângând.
Și cauți printre umbre un rost al existenței,
Un sens ascuns în haosul acestei lumi imense.
Dar poate că nu e scris să înțelegem tot ce trăim,
Ci doar să lăsăm lumină în locurile unde venim.
În fond, suntem doar pași de lumină pe drumuri ce nu ne aparțin.