Cojiță
Avea un corp ceresc,
Tot ce era legat de omenesc era desprins de ea,
Era o creatură mititică,
Credeam că era trimisă din Rai,
Dar am cunoscut Iadul alături de slujitoarea demonică,
Avea nevoie se pare, de o asistentă care să o vadă înger,
Să-i ofere Rai în schimbul Iadului,
O asistentă căreia acesta să-i fie cunoscut și să alerge în disperare către flăcări,
Să iubească arsurile atât de mult încât nici lacrimile nu le pot vindeca.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: florentina_magdalena
Data postării: 9 octombrie 2022
Vizualizări: 993
Poezii din aceiaşi categorie
Patria sufletului
Ești munte-nalt, cu crestele-n lumină,
O stâncă veșnică ce sprijină tărie,
Un cântec de iubire ce nu se termină,
Ce poartă-n versurile lui întreaga bucurie.
Ești câmp de aur, grânele-mpărțind,
Sub soarele ce-aprinde orice dor,
Un vânt ușor prin spice adormind,
Când sufletu-mi te caută-n fior.
Ești codrul meu, cu frunza tremurândă,
Ce mă îmbracă-n liniște mereu,
Un templu verde, cu umbra fremătândă,
Ce-mi face inima să simtă că sunt eu.
Ești patria mea sfântă, de neuitat,
Un dor ce-n pieptul meu va dăinui,
Pământ fertil, un vis adevărat,
Unde iubirea-mi crește zi de zi.
Stea
Eram pe treapta vieţii, pe scară infinită,
Mă’nconjurau pereţii, cu faţă biciuită.
Eram de unul singur, de tine nu ştiam,
Şi cu singurătatea, prea des mă alinam.
Mereu vedeam in vise, un chip fermecător,
Albastru ca şi cerul… magia ochilor.
Însă in dimineaţă, iar deveneai abis,
Iubeam aceasta faţă, însă era doar vis.
Ceream doar de la viaţă, căldură şi amor,
Şi putrezeam intr’una de jale şi de dor.
Cuvinte dulci ca mierea, eu nu am auzit,
Şi cu singurătatea prea des m-am incălzit
Ai apărut lumină, în viaţă părasită,
Cu ochii calzi albaştri, si gură îndulcită.
Ai devenit iubire, erai numai a mea,
Acum în viaţă neagră, a aparut o stea.
„Veninul”
Stropește-mi inima cu dragoste,
Că e plină cu venin.
N-aș vrea să mă simt o pacoste,
dar îmi ești atât de străin..
Ai intrat în mine,
Si nu vrei ca să te scot,
Amintirea ta dulce devine,
O pată neagră,lipsită de zgomot.
Devii doar un biet trecător,
Distrus complet în secret,
De al meu venin dulce și nemuritor...
Care dorește un alt „tu” să-i fie poet,
În al meu suflet !
respirație
Respir aerul vieți blânde
precum aburul creiat de frig
unde curg mângâieri solide
ca o speranță fără să oblig
Deschid privirea-n profunzine
cu speranță pentru-o nouă zi
când tulburele are limpezime
precum frunzișul din brazi
Caut realitatea s-o pun-n poem
ce va străluci de bine
ridicând la rangul de suprem
mângâieri cu mâini fine
Constantin STanciu
Wasted love
You taught me how to be my fear
From the first knife I received
I waited and still did not complain
Of all the lives you had to waste
My bruises were all mine to be
Maybe I wanted to be healed
The blood is on your hands
And the gun was never mine
Maybe Try again next time
Guilt is easy to give than to receive
Strong as I could ever be
Without the lessons I was taught
To fall again in love
But thats the thing youve ever done
You taught me the first steps of how run
But I learned my lesson now
Ive danced with the devil once
And I stayed while he set the fire to my heart
Pentru tata
Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce,
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc,
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace,
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc.
Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere,
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere.
Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape,
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare;
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape,
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare.
Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână.
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”.
Patria sufletului
Ești munte-nalt, cu crestele-n lumină,
O stâncă veșnică ce sprijină tărie,
Un cântec de iubire ce nu se termină,
Ce poartă-n versurile lui întreaga bucurie.
Ești câmp de aur, grânele-mpărțind,
Sub soarele ce-aprinde orice dor,
Un vânt ușor prin spice adormind,
Când sufletu-mi te caută-n fior.
Ești codrul meu, cu frunza tremurândă,
Ce mă îmbracă-n liniște mereu,
Un templu verde, cu umbra fremătândă,
Ce-mi face inima să simtă că sunt eu.
Ești patria mea sfântă, de neuitat,
Un dor ce-n pieptul meu va dăinui,
Pământ fertil, un vis adevărat,
Unde iubirea-mi crește zi de zi.
Stea
Eram pe treapta vieţii, pe scară infinită,
Mă’nconjurau pereţii, cu faţă biciuită.
Eram de unul singur, de tine nu ştiam,
Şi cu singurătatea, prea des mă alinam.
Mereu vedeam in vise, un chip fermecător,
Albastru ca şi cerul… magia ochilor.
Însă in dimineaţă, iar deveneai abis,
Iubeam aceasta faţă, însă era doar vis.
Ceream doar de la viaţă, căldură şi amor,
Şi putrezeam intr’una de jale şi de dor.
Cuvinte dulci ca mierea, eu nu am auzit,
Şi cu singurătatea prea des m-am incălzit
Ai apărut lumină, în viaţă părasită,
Cu ochii calzi albaştri, si gură îndulcită.
Ai devenit iubire, erai numai a mea,
Acum în viaţă neagră, a aparut o stea.
„Veninul”
Stropește-mi inima cu dragoste,
Că e plină cu venin.
N-aș vrea să mă simt o pacoste,
dar îmi ești atât de străin..
Ai intrat în mine,
Si nu vrei ca să te scot,
Amintirea ta dulce devine,
O pată neagră,lipsită de zgomot.
Devii doar un biet trecător,
Distrus complet în secret,
De al meu venin dulce și nemuritor...
Care dorește un alt „tu” să-i fie poet,
În al meu suflet !
respirație
Respir aerul vieți blânde
precum aburul creiat de frig
unde curg mângâieri solide
ca o speranță fără să oblig
Deschid privirea-n profunzine
cu speranță pentru-o nouă zi
când tulburele are limpezime
precum frunzișul din brazi
Caut realitatea s-o pun-n poem
ce va străluci de bine
ridicând la rangul de suprem
mângâieri cu mâini fine
Constantin STanciu
Wasted love
You taught me how to be my fear
From the first knife I received
I waited and still did not complain
Of all the lives you had to waste
My bruises were all mine to be
Maybe I wanted to be healed
The blood is on your hands
And the gun was never mine
Maybe Try again next time
Guilt is easy to give than to receive
Strong as I could ever be
Without the lessons I was taught
To fall again in love
But thats the thing youve ever done
You taught me the first steps of how run
But I learned my lesson now
Ive danced with the devil once
And I stayed while he set the fire to my heart
Pentru tata
Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce,
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc,
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace,
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc.
Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere,
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere.
Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape,
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare;
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape,
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare.
Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână.
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”.
Alte poezii ale autorului
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Prietenie cu gust de cappuccino
Scriu despre prietenie căci,
E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.
Când ma surprind gândind despre acest mister
Parcă am un clei în sertarul din mintea mea
Unde se află astfel de momente din trecutul meu.
Trăind în secolul 21 se pare că
Am așteptări prea mari,
Poate îmi doresc prea mult,
Sau poate ofer prea puțin,
Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții
Și atrag oamenii nepotriviți
Care transmit că nu trebuie să am așteptări.
Greșită am crezut că sunt,
Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.
Dar greșit e timpul în care mă aflu.
Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.
Răsturnarea încălzirii globale
Îmi strange groaznic fașa de la vene
Am vrut să tai răul pe verticală
Dar a curs sânge
Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele
Printr-un filtru critic
Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,
Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.
Mă priveam în ochii minții în oglindă,
Speram să nu mai doară umbra.
Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc
Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.
O manifest în neputință și mă străbate,
Pătrunde adânc prin crăpături,
Își face culcuș.
Anii trec, rămâne îngropată, uitată
Cu crucea dărâmată.
Greșeală
Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat
dar
Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis
Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred
Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței
căci
E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet
Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Prietenie cu gust de cappuccino
Scriu despre prietenie căci,
E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.
Când ma surprind gândind despre acest mister
Parcă am un clei în sertarul din mintea mea
Unde se află astfel de momente din trecutul meu.
Trăind în secolul 21 se pare că
Am așteptări prea mari,
Poate îmi doresc prea mult,
Sau poate ofer prea puțin,
Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții
Și atrag oamenii nepotriviți
Care transmit că nu trebuie să am așteptări.
Greșită am crezut că sunt,
Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.
Dar greșit e timpul în care mă aflu.
Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.
Răsturnarea încălzirii globale
Îmi strange groaznic fașa de la vene
Am vrut să tai răul pe verticală
Dar a curs sânge
Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele
Printr-un filtru critic
Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,
Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.
Mă priveam în ochii minții în oglindă,
Speram să nu mai doară umbra.
Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc
Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.
O manifest în neputință și mă străbate,
Pătrunde adânc prin crăpături,
Își face culcuș.
Anii trec, rămâne îngropată, uitată
Cu crucea dărâmată.
Greșeală
Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat
dar
Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis
Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred
Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței
căci
E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet
Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.