Era tot mai greu

Dorințe cu tine

Aș vrea să pot opri timpul,

Să te pot avea în fața mea.

Să îți citesc gândurile, și să ne iubim,

In ochii tăi să mă oglindesc ore întregi.

Să îți simt buzele tale dulci, și în brațele tale să mă încălzești.

Vreau să îți simt trupul lipit de mine,

Să facem dragoste până în zori.

Vreau să avem gemeni și copii să semene cu tine.

Vreau să fac un tablou cu noi pentru tine să primești cu drag iubire.

Vreau că tu să mă faci fericită,

Cu tine să mă simt în siguranță.

Să fiu cu tine e un vis frumos, 

Din care nu aș vrea să mă trezesc.

Aș vrea să scrii pe cer că mă iubești,

Și cu un balon să mă înveselești

Aș dori scrisori de la tine să primesc,

Fără să știe nimeni.

Să ne întâlnim întâmplător,

Cu tine simt că am aripi să zbor.

Mi-aș dori să mă chemi prin telepatie la fereastra mea,

Doar să te aud pe tine.

Luciul stins al ochilor

În care se reflectă,

Ca într-o oglindă perfectă,

Suferința anilor.

În suflet puternic se zbate

Dorința de a fi împlinit.

Fericirea nu-i decât mit

La care spiritul nu mai răzbate.

În minte, un val de gânduri

Dau buzna, năvală,

Și țin sub nicovală

Fruntea-mi cu mii de riduri.

Nici o fărâmă din tine

Nu poți s-o mai lași iar rănită.

Nici aspru de ceruri lovită,

Căci scut ți-e dorința de bine.

O mantie de vise croiești

Cu fir din mosorul vieții,

Cu o nuanță a tinereții,

Și ai forma la care gândești.

Vocea ta dulce ca mierea

Îmi dă puterea

De care am nevoie

Să trec peste orice voie.

Am învățat 

Să visez cu ochii deschiși 

A fost interesant 

Noi doi, singuri, într-o cameră închiși 

Am descoperit

Iubirea se simte, nu se spune

De tine m-am îndrăgostit 

Nu m-am putut opune

Ești un strop de lumină, 

Eu un strop de poezie

Unde iubirea predomină

Cu un pic de nebunie.

Ne completăm minunat

Tu multe mi-ai arătat 

Îmi erai destinat

Demult te-am așteptat.

Fin ca si nisipul printre degete

Ai dispărut în clepsidra timpului 

Îmi cânt piesa la pianul fără clapete 

Un ultim adio piere în bătaia ritmului.

Rămâi în muzeul meu de artă

Cel mai controversat și neînțeles

Unde stoicii de marmură și de piatră 

Îmi conduc viața către un singur sens.

Iubirea mea s-o daruiesc naturii

Tablou al zeilor ce prevestesc lumea

Căci doar ei și cei aliați cu purii

Dăinuiesc etern în inimile cuiva.

Erârziu ,somnul nu vine

Cât a-și vrea să fiu cu tine

Să-ți stâng mâna încetișor 

Și de drag să mă înfior.

Să te mângâi pe obraz

Sub un ochi de lună treaz

Să-ți resfir pe umeri plete

Și aroma-ți să mă îmbete.

Lângă o tufă de sulfină 

Să dormim noaptea-n grădină

Să-ți sărut ochii și fața 

Până vine dimineața.

Fermecați de vraja nopii

Numărăm stelele sorții.

Steaua mea e luminoasă,

Ne zămbește bucuroasă,

Că-s voinic și tu frumoasă 

Și amândoi vom face casă.

Fulgii de nea cad pe pământ

Eu susțin la tine gândind, 

Fulgii aduc clipele reci

Eu încă sper că mă iubești

Speranța moare încet, încet

Gândul meu rece la tine mi-l trec

Zăpada de tine îmi aminte

Unde ești tu dragostea mea? 

Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.

Datorită secetei din inimă.

Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,

Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.

Lângă zidul din fața realității.

Plăcerea adierii vântului,

Ce vrei cu adevărat?

Nu crede ce se risipește.

Păstrează ce prinde rădăcini în leș.

În suflet rămân sechele adânci.

Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.

Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.

Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,

Ce aduce ceața incandescentă.

Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,

Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.

https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/

Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând

Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam

Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma

Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.

Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică

Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.

Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’

Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor

Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta

Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?

Îmi strange groaznic fașa de la vene

Am vrut să tai răul pe verticală

Dar a curs sânge

Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele

Printr-un filtru critic

Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,

Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.

Mă priveam în ochii minții în oglindă,

Speram să nu mai doară umbra.

Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc

Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.

O manifest în neputință și mă străbate,

Pătrunde adânc prin crăpături,

Își face culcuș.

Anii trec, rămâne îngropată, uitată

Cu crucea dărâmată.

Scriu despre prietenie căci,

E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.

Când ma surprind gândind despre acest mister

Parcă am un clei în sertarul din mintea mea

Unde se află astfel de momente din trecutul meu.

Trăind în secolul 21 se pare că

Am așteptări prea mari,

Poate îmi doresc prea mult,

Sau poate ofer prea puțin,

Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții

Și atrag oamenii nepotriviți

Care transmit că nu trebuie să am așteptări.

Greșită am crezut că sunt,

Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.

Dar greșit e timpul în care mă aflu.

Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.

Din cauza mirosului credeam că a murit.

Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,

Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,

Era un om puternic.

Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,

Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.

Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.

Îl vedeai singur pe stradă.

Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.

De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.

Tresărea când auzea un lucru de două ori.

Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,

Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,

Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.

Nu mai conta!

Avea un corp ceresc,

Tot ce era legat de omenesc era desprins de ea,

Era o creatură mititică,

Credeam că era trimisă din Rai,

Dar am cunoscut Iadul alături de slujitoarea demonică,

Avea nevoie se pare, de o asistentă care să o vadă înger,

Să-i ofere Rai în schimbul Iadului,

O asistentă căreia acesta să-i fie cunoscut și să alerge în disperare către flăcări,

Să iubească arsurile atât de mult încât nici lacrimile nu le pot vindeca.