Era tot mai greu
Era tot mai greu să-ți vorbesc.
Mi-era peste mână că știam că nu vei fi al meu...
Am crezut că fugind de acest gând voi fi bine.
Dar recunoscând acum, să-mi scrii îmi făcea bine.
E ironic nu?
Dar să simți că te autosabotezi e imposibil de explicat.
Mă puneam în locul ei,
Și nu mi-ar fi plăcut să fiu,
Dar am înțeles că nu suntem nimic.
Și e mai simplu, să accept distanța.
Să mă obișnuiesc cu ideea.
Că ești un trecător, care aș dori să rămână puțin mai mult decât restul.
Mulțumesc că stai!
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: florentina_magdalena
Дата публикации: 13 октября 2022
Просмотры: 883
Стихи из этой категории
SĂ CÂNȚI
Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.
S- aduni într-un pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un vis volant...
Doar inimile știu..
Doar inimile știu mai bine
Doar inimile știu mai bine
Cine iubește pe cine,
Cine tresaltă în tăcere
Și cine plânge în cădere.
Doar ele simt când dorul doare,
Când visul piere în uitare,
Când arde focul stins demult,
Când glasuri mute spun mai mult.
Doar inimile, fără teamă,
Se-ntorc la ceea ce le cheamă,
Chiar dacă timpul le desparte,
Iubirea le unește-n moarte.
Doar inimile știu mai bine
Cine rămâne în suspine,
Cine, deși se pierde-n zbor,
Trăiește-n celălalt… și mor.
Semn de întrebare
Lipsesc eu oare undeva ?
Sunt căutat prin lume eu ?
Se îngrijorează cineva ?
De chinul și suspinul meu.
Mă-ntreb adesea ce să fac ?
Singurătate s-o infring.
Cum inimă să mi-o desfac ?
Rugina grea din ea s-o string.
Pamintul mă tot trage-n jos
Eu tind afară cu efort
Iar el mă-nghite nemilos
De parcă nu-s, de parcă-s mort
August și Mai!
Ea s-a născut în luna lui August
Iar eu în luna Mai, numită și florar,
În timp găsindu-ne unul pe altul
Într-un frumos oraș, zis legendar.
Și eu și ea studenți în Iașul drag
Doi visători în astă lume strâmbă,
Veniți din sat către oraș la învățat
Ca mai târziu s-avem o bună slujbă.
Cum te-am zărit ceva s-a întâmplat
Și n-am mai fost deloc sigur pe mine,
Și am simțit cum inima a luat-o razna
Sărind de la 60 către 100 și mai bine.
Atunci seama mi-am dat ce se petrece
Cu corpul meu și ale mele sentimente,
Pe care nișcând nu le-am trăit 'nainte
La întâlniri cu alte fete, acum studente.
Pe gânduri n-am mai stat prea mult
Și repede timid i-am declarat iubire,
A fost puțin surprinsă de vorba mea
Și mi-a cerut un timp pentru gândire.
N-am așteptat prea mult răspunsul
Și-a doua zi am invitat-o la plimbare,
Tare fericit am fost să-mi spună..da
Iar vorba ei căzând ca binecuvântare.
De-aici până să devenim îndrăgostiți
Și mai apoi s-o rog să fie a mea soție,
A fost un timp destul de lung și greu
Pân'amândoi am spus un da..la primărie.
Frumoasă-mi este luna lui August
Dar mai frumoasă este aleasa mea,
Sărbătorim în Mai, dar și de Gustar
Și-n vals purtăm cu noi....fericirea!
Amăgiri de primăvară
Pornește cald prin lunci
Un vânt topind zăpada
Suflând alungă nori
Copaci-ncep parada
De zumzet și culori
Se umple-acum livada
Ţi-aş da un mărţişor
S-aduc zâmbind dovada
Din alb covor topit
Se-arată albă floare
Un zâmbet m-a răpit
În ochi m-i-aprinde soare
Când suflete se-ating
Aleargă-n piept bătaie
Nu știu unde-ai fugit
Tu steaua mea de mare
Natura a-nverzit
La mine-i dor și doare
Pe câmp culori se-aprind
Eu nu știu unde-i soare
Un suflet ai gonit
Cadou i-aduci uitare
Deși e timpul mic
Când dragostea e mare
E primăvară sigur
Chemând alai de flori
Aduce bucurie
Când fluturi zboară-n noi
De-i singură iubire
Primind tăceri și ploi
Se plimbă-n amăgire
O primăvară-n doi
De ce ea?
Te prefaci că o iubești
Ce urmărești?
De ce nu o părăsești?
Nu vezi că mă rănești?
Amanta ta nu voi fi
Nu sunt o pereche de pantofi
Vreau să fiu iubita
Nu accept resturi de la alta.
Te șantajează cumva?
Ce știe despre tine?
Spune-mi ceva
Dacă nu, vei rămâne fără mine.
Te-am așteptat destul
Nu ai trecut testul
Rămâi cu aia, iubire
Nu am nevoie de despăgubire
SĂ CÂNȚI
Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.
S- aduni într-un pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un vis volant...
Doar inimile știu..
Doar inimile știu mai bine
Doar inimile știu mai bine
Cine iubește pe cine,
Cine tresaltă în tăcere
Și cine plânge în cădere.
Doar ele simt când dorul doare,
Când visul piere în uitare,
Când arde focul stins demult,
Când glasuri mute spun mai mult.
Doar inimile, fără teamă,
Se-ntorc la ceea ce le cheamă,
Chiar dacă timpul le desparte,
Iubirea le unește-n moarte.
Doar inimile știu mai bine
Cine rămâne în suspine,
Cine, deși se pierde-n zbor,
Trăiește-n celălalt… și mor.
Semn de întrebare
Lipsesc eu oare undeva ?
Sunt căutat prin lume eu ?
Se îngrijorează cineva ?
De chinul și suspinul meu.
Mă-ntreb adesea ce să fac ?
Singurătate s-o infring.
Cum inimă să mi-o desfac ?
Rugina grea din ea s-o string.
Pamintul mă tot trage-n jos
Eu tind afară cu efort
Iar el mă-nghite nemilos
De parcă nu-s, de parcă-s mort
August și Mai!
Ea s-a născut în luna lui August
Iar eu în luna Mai, numită și florar,
În timp găsindu-ne unul pe altul
Într-un frumos oraș, zis legendar.
Și eu și ea studenți în Iașul drag
Doi visători în astă lume strâmbă,
Veniți din sat către oraș la învățat
Ca mai târziu s-avem o bună slujbă.
Cum te-am zărit ceva s-a întâmplat
Și n-am mai fost deloc sigur pe mine,
Și am simțit cum inima a luat-o razna
Sărind de la 60 către 100 și mai bine.
Atunci seama mi-am dat ce se petrece
Cu corpul meu și ale mele sentimente,
Pe care nișcând nu le-am trăit 'nainte
La întâlniri cu alte fete, acum studente.
Pe gânduri n-am mai stat prea mult
Și repede timid i-am declarat iubire,
A fost puțin surprinsă de vorba mea
Și mi-a cerut un timp pentru gândire.
N-am așteptat prea mult răspunsul
Și-a doua zi am invitat-o la plimbare,
Tare fericit am fost să-mi spună..da
Iar vorba ei căzând ca binecuvântare.
De-aici până să devenim îndrăgostiți
Și mai apoi s-o rog să fie a mea soție,
A fost un timp destul de lung și greu
Pân'amândoi am spus un da..la primărie.
Frumoasă-mi este luna lui August
Dar mai frumoasă este aleasa mea,
Sărbătorim în Mai, dar și de Gustar
Și-n vals purtăm cu noi....fericirea!
Amăgiri de primăvară
Pornește cald prin lunci
Un vânt topind zăpada
Suflând alungă nori
Copaci-ncep parada
De zumzet și culori
Se umple-acum livada
Ţi-aş da un mărţişor
S-aduc zâmbind dovada
Din alb covor topit
Se-arată albă floare
Un zâmbet m-a răpit
În ochi m-i-aprinde soare
Când suflete se-ating
Aleargă-n piept bătaie
Nu știu unde-ai fugit
Tu steaua mea de mare
Natura a-nverzit
La mine-i dor și doare
Pe câmp culori se-aprind
Eu nu știu unde-i soare
Un suflet ai gonit
Cadou i-aduci uitare
Deși e timpul mic
Când dragostea e mare
E primăvară sigur
Chemând alai de flori
Aduce bucurie
Când fluturi zboară-n noi
De-i singură iubire
Primind tăceri și ploi
Se plimbă-n amăgire
O primăvară-n doi
De ce ea?
Te prefaci că o iubești
Ce urmărești?
De ce nu o părăsești?
Nu vezi că mă rănești?
Amanta ta nu voi fi
Nu sunt o pereche de pantofi
Vreau să fiu iubita
Nu accept resturi de la alta.
Te șantajează cumva?
Ce știe despre tine?
Spune-mi ceva
Dacă nu, vei rămâne fără mine.
Te-am așteptat destul
Nu ai trecut testul
Rămâi cu aia, iubire
Nu am nevoie de despăgubire
Другие стихотворения автора
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Prietenie cu gust de cappuccino
Scriu despre prietenie căci,
E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.
Când ma surprind gândind despre acest mister
Parcă am un clei în sertarul din mintea mea
Unde se află astfel de momente din trecutul meu.
Trăind în secolul 21 se pare că
Am așteptări prea mari,
Poate îmi doresc prea mult,
Sau poate ofer prea puțin,
Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții
Și atrag oamenii nepotriviți
Care transmit că nu trebuie să am așteptări.
Greșită am crezut că sunt,
Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.
Dar greșit e timpul în care mă aflu.
Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Prietenie cu gust de cappuccino
Scriu despre prietenie căci,
E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.
Când ma surprind gândind despre acest mister
Parcă am un clei în sertarul din mintea mea
Unde se află astfel de momente din trecutul meu.
Trăind în secolul 21 se pare că
Am așteptări prea mari,
Poate îmi doresc prea mult,
Sau poate ofer prea puțin,
Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții
Și atrag oamenii nepotriviți
Care transmit că nu trebuie să am așteptări.
Greșită am crezut că sunt,
Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.
Dar greșit e timpul în care mă aflu.
Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?