3  

Plăcerea adierii vântului

Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.

Datorită secetei din inimă.

Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,

Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.

Lângă zidul din fața realității.

Plăcerea adierii vântului,

Ce vrei cu adevărat?

Nu crede ce se risipește.

Păstrează ce prinde rădăcini în leș.

În suflet rămân sechele adânci.

Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.

Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.

Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,

Ce aduce ceața incandescentă.

Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,

Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.

 

https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/


Категория: Философские стихи

Все стихи автора: florentina_magdalena poezii.online Plăcerea adierii vântului

Дата публикации: 26 мая 2023

Просмотры: 542

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Ext - Ector

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.

Еще ...

Alterabilitați

Pasarile triste tot cantă
In timp ce soarele-mi prezintă
O prezentă inmormăntată
Intr-o transparență infrantă

 

Si-mi lumineaza colinile des-florite
Dar dupa tot durere se-ascunde
Rasar sperantele muribunde
Din pamantul secat de suferinte

 

Da il ud eu, cu lacrimile mele
In timp ce rubiconzii stau la pande
Cautant sa se sature din ele….
Da cine sa-i opreasca, jude?

 

Masor milimetru cu ecosonde
Sa vad adancimea oceanelor mele
Da-s ramas ca un lude
Inconjurat de acvilide

 

Mai adaug addente:
Greselile se iarta
In timp ce pacatele se ranbună,
Nu te lasa pacalit de oreade.

Еще ...

Stari de anxietate

In fiecare plin miez de noapte

Admir cerul plin de stele.

Maine poate, voi ajunge printre ele

Sa te regasesc in alta lume.

 

Aseara am stat de vorba cu luna-n miez de noapte

Ea mi-a spus ceva despre soare

Iar eu, i-am spus ceva despre tine

Sa ma regasesc in alta lume.

 

De ce simt nevoia de a ma regasi

Daca eu nu m-am pierdut inca?

Pot spune ca inima nu imi mai apartine

Fiindca e plina doar de tine...

 

Cer de cununa, nasii, sistemul solar

Calea lactee sa ne fie spre altar,

Universul sa ne sfintească legamantul

Pana la sfarsitul veciilor de acum.

 

"Cand eram mai tanar, uram singuratatea, dar oamenii mi-au dat doar motive de ce sa o iubesc."

Еще ...

REGRET

Mereu îmi reproșez, cuget și regret
Pentru voi, fire de iarbă străpunse
De pașii strivind ultimul secret
Contorsionat în trăiri ascunse

Îmi reproșez c-am rupt un ram înflorit
Iar fructul l-am osândit în teacă
El, era copacul ce eu l-am sădit
Azi, frunzele-i cad și seva-i seacă.

………………..

Regret marele secret
Că n-am eliberat fructul din teacă
Și am călcat firul de iarbă.

Еще ...

Un maniac și-un salvator: Pocalul

 

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

 

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

 

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

 

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

 

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

 

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

 

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

 

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

 

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

 

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

 

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

 

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

 

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

 

 

 

Еще ...

White waves

With my sole embrace
In a closed space,
I sit down, on an chair
To think about the judge that is fair.
White waves I see in the sky,
They're looking at me,
I wonder why,
Do they think I did a crime?
The silence presents short,
Thinking of a last resort,
The waves whisper,
My lone problems to eager.
But the waves don't know,
That on the opposite of the window
Content and thankful I am
For the live's crude and cloudy cream. 

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Еще ...

Другие стихотворения автора

De ce?

Atârna pe balcon

Printre ruine se mai zărea, ici colo

Câte un ciob se suflet

Era cât mai putea de sensibilă

Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii

Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii

Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi

Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu

O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.

 

Еще ...

Răsturnarea încălzirii globale

Îmi strange groaznic fașa de la vene

Am vrut să tai răul pe verticală

Dar a curs sânge

Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele

Printr-un filtru critic

Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,

Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.

Mă priveam în ochii minții în oglindă,

Speram să nu mai doară umbra.

Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc

Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.

O manifest în neputință și mă străbate,

Pătrunde adânc prin crăpături,

Își face culcuș.

Anii trec, rămâne îngropată, uitată

Cu crucea dărâmată.

Еще ...

Draga mea copilă

Aprob existența ta la ce se află în mine

Îmi mut privirea minții dintr-un sertar în altul

Ajung la treapta în care arta scoate la suprafață cele mai frumoase clipe

Amintirile sapă cu unghiile în pământul dintre flori

Era doar o zi de iarnă, friguroasă, cu gust de scorțișoară

Era ca oricare alta, din trecut

Căci o alta nu știu dacă va să fie, mâine.

Еще ...

Greșeală

Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat

dar

Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis

Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred

Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței

căci

E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet

Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.

 

Еще ...

Cojiță

Avea un corp ceresc,

Tot ce era legat de omenesc era desprins de ea,

Era o creatură mititică,

Credeam că era trimisă din Rai,

Dar am cunoscut Iadul alături de slujitoarea demonică,

Avea nevoie se pare, de o asistentă care să o vadă înger,

Să-i ofere Rai în schimbul Iadului,

O asistentă căreia acesta să-i fie cunoscut și să alerge în disperare către flăcări,

Să iubească arsurile atât de mult încât nici lacrimile nu le pot vindeca.

Еще ...

Costum alb

Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând

Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam

Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma

Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.

Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică

Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.

Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’

Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor

Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta

Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?

Еще ...