Prietenie cu gust de cappuccino
Scriu despre prietenie căci,
E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.
Când ma surprind gândind despre acest mister
Parcă am un clei în sertarul din mintea mea
Unde se află astfel de momente din trecutul meu.
Trăind în secolul 21 se pare că
Am așteptări prea mari,
Poate îmi doresc prea mult,
Sau poate ofer prea puțin,
Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții
Și atrag oamenii nepotriviți
Care transmit că nu trebuie să am așteptări.
Greșită am crezut că sunt,
Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.
Dar greșit e timpul în care mă aflu.
Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.
Категория: Мысли
Все стихи автора: florentina_magdalena
Дата публикации: 9 октября 2022
Просмотры: 1694
Стихи из этой категории
Când...!
Când clipa este grea
..rezistă,
Zâmbește la dușmani
..și nu fi tristă!
Când simți în jur minciună
..te depărtează,
Trăiește doar în adevăr
..și luminează!
Când drumul l-ai pierdut
..e noapte,
Găsește-ți calea dreaptă
..și fă fapte!
Când toți te părăsesc
..nu prin deces,
Prieteni falși ți-au fost
..din interes!
Când ai ajuns prea sus
..coboară,
Ca nu cumva vreo pală
..să te doboară!
Când știi prea multe
..le uită,
Iar gura să nu-ți fie,
..a ta ispită!
Când ai ajuns departe
..mulțumește,
Celui ce ajutor ți-a dat
..și-n lume..te iubește!
Îngerul negru
In noaptea adâncă
Un înger negru coboară,soptindu-mi:
Tu știi?,timpul zboară...
Și pleoapa-mi se zbate,
Tresar-al meu suflet,
M-agat de lumina vieții,
Cu sete aștept a dimineții speranța,
Mi-e frig și mi-e frica,
A morții aripa in zare se-arata,
Pun mantia speranței pe mine,
Mi-e bine,mi-e bine,
Acuș răsăritul iar vine
Si-alung-a apusului neagra pata..
Despre...nimic
Având totul sau,ne-având nimic
Mă simt adesea pustiit,
Nu știu ce vreau,nu știu ce simt
Des mă cuprinde acest jind.
Mi-e dor de tot sau,de nimic
Nu știu ce vreau,nu știu ce simt
Mă chinuie,mă sfarmă acest gând,
Nici măcar nu știu cine sunt,
De ce plutesc pe-acest pământ,
Sunt om,sau cel puțin…
Am trupul omenesc,
Dar nu-nteleg de ce trăiesc
Doamne,Te rog îndreapta-mi cursul,
Sufletul meu iși pierde pulsul
Nu știu ce vreau,nu știu ce simt
Am scris eu,nimeni,despre…nimic.
SECUNDE SUNTEM
Ceasul î-și măsoară secunda ...
Secunde suntem ,
Suntem ca fulgul de nea ,
Suntem ca roua dimineții pe floare ,
Ca lacrima ochilor triști ...
Suntem sărutul vântului pe creastă ,
Ca frunza purtată de vânt ,
Ca visul nopții de vară ,
Suntem o secundă în timp ...
Cât de efemeră e trecerea noastră ...?
Veșnic e doar jurământul iubirii
Și dorul , când pe cel drag l-ai pierdut .
Semn de întrebare
mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet
rătăcind cu gândul pe autostrada visului
fără taxe de drum
restricții de viteză
pene de cauciuc
trecând peste inimă
în locul acela miraculos dintre spațiu și timp
în care este atâta liniște
încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic
ca într-o simfonie de Brahms
gâfâind prin serpentinele minții
nimic nu se compară cu zborul fără aripi
ești mereu cu un pas înaintea luminii
surclasezi timpul
gravitația
devii pentr-o clipă sau pentru o noapte
Dumnezeu
o palidă compensație oferită de Marele Creator
(un fel de meșter Monole!)
omului…
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Când...!
Când clipa este grea
..rezistă,
Zâmbește la dușmani
..și nu fi tristă!
Când simți în jur minciună
..te depărtează,
Trăiește doar în adevăr
..și luminează!
Când drumul l-ai pierdut
..e noapte,
Găsește-ți calea dreaptă
..și fă fapte!
Când toți te părăsesc
..nu prin deces,
Prieteni falși ți-au fost
..din interes!
Când ai ajuns prea sus
..coboară,
Ca nu cumva vreo pală
..să te doboară!
Când știi prea multe
..le uită,
Iar gura să nu-ți fie,
..a ta ispită!
Când ai ajuns departe
..mulțumește,
Celui ce ajutor ți-a dat
..și-n lume..te iubește!
Îngerul negru
In noaptea adâncă
Un înger negru coboară,soptindu-mi:
Tu știi?,timpul zboară...
Și pleoapa-mi se zbate,
Tresar-al meu suflet,
M-agat de lumina vieții,
Cu sete aștept a dimineții speranța,
Mi-e frig și mi-e frica,
A morții aripa in zare se-arata,
Pun mantia speranței pe mine,
Mi-e bine,mi-e bine,
Acuș răsăritul iar vine
Si-alung-a apusului neagra pata..
Despre...nimic
Având totul sau,ne-având nimic
Mă simt adesea pustiit,
Nu știu ce vreau,nu știu ce simt
Des mă cuprinde acest jind.
Mi-e dor de tot sau,de nimic
Nu știu ce vreau,nu știu ce simt
Mă chinuie,mă sfarmă acest gând,
Nici măcar nu știu cine sunt,
De ce plutesc pe-acest pământ,
Sunt om,sau cel puțin…
Am trupul omenesc,
Dar nu-nteleg de ce trăiesc
Doamne,Te rog îndreapta-mi cursul,
Sufletul meu iși pierde pulsul
Nu știu ce vreau,nu știu ce simt
Am scris eu,nimeni,despre…nimic.
SECUNDE SUNTEM
Ceasul î-și măsoară secunda ...
Secunde suntem ,
Suntem ca fulgul de nea ,
Suntem ca roua dimineții pe floare ,
Ca lacrima ochilor triști ...
Suntem sărutul vântului pe creastă ,
Ca frunza purtată de vânt ,
Ca visul nopții de vară ,
Suntem o secundă în timp ...
Cât de efemeră e trecerea noastră ...?
Veșnic e doar jurământul iubirii
Și dorul , când pe cel drag l-ai pierdut .
Semn de întrebare
mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet
rătăcind cu gândul pe autostrada visului
fără taxe de drum
restricții de viteză
pene de cauciuc
trecând peste inimă
în locul acela miraculos dintre spațiu și timp
în care este atâta liniște
încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic
ca într-o simfonie de Brahms
gâfâind prin serpentinele minții
nimic nu se compară cu zborul fără aripi
ești mereu cu un pas înaintea luminii
surclasezi timpul
gravitația
devii pentr-o clipă sau pentru o noapte
Dumnezeu
o palidă compensație oferită de Marele Creator
(un fel de meșter Monole!)
omului…
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Другие стихотворения автора
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.
Cojiță
Avea un corp ceresc,
Tot ce era legat de omenesc era desprins de ea,
Era o creatură mititică,
Credeam că era trimisă din Rai,
Dar am cunoscut Iadul alături de slujitoarea demonică,
Avea nevoie se pare, de o asistentă care să o vadă înger,
Să-i ofere Rai în schimbul Iadului,
O asistentă căreia acesta să-i fie cunoscut și să alerge în disperare către flăcări,
Să iubească arsurile atât de mult încât nici lacrimile nu le pot vindeca.
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.
Cojiță
Avea un corp ceresc,
Tot ce era legat de omenesc era desprins de ea,
Era o creatură mititică,
Credeam că era trimisă din Rai,
Dar am cunoscut Iadul alături de slujitoarea demonică,
Avea nevoie se pare, de o asistentă care să o vadă înger,
Să-i ofere Rai în schimbul Iadului,
O asistentă căreia acesta să-i fie cunoscut și să alerge în disperare către flăcări,
Să iubească arsurile atât de mult încât nici lacrimile nu le pot vindeca.