Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.
