TRENUL FOAMEI 1947

Ai dorințe și ai cui

Spune ; Doamne , cui si spui ?

Vântului să-i spui , el zboară ,

Dulce vorbe de ocară

Să o spun pământului ?

El o spune vântului

Și o poartă mai departe

Ca pe filele din carte ,

Filele îngălbenesc ,

Florile se ofilesc

Și dorința a murit ,

Căci omul a-mbătrânit

                    T.A.D.

Mă Inchin ție greu pământ

Purtător de oase .

Mă închin ție-mare adâncă

Cu izvor în stâcă .

Mă închin ție cer sihastru ,

Pentru nemurire ,

Omenirea-i judecată

Pentru jaf și crime .

Și mă rog la Dumnezeu 

Să clădescă un Om nou .

Familia soțului meu, era chiar numeroasă, șapte fete și un singur băiat , 

dar foarte unită. Ne întânleam destul de des.Ocaziile le cream noi.

Când toate alimentele se  găseau doar la cartelă, fiecare reușea să 

organizeze câte o masă pentru toată familia. În Galați erau patru dintre 

surori  cu soții și copii lor. Dacă bucatele nu erau așa de soi, aveam 

amabilitate, bună dispoziție, muzică și dragoste,ne era deajuns.Gazdele 

eram cu rândul. Când este iubire, nu ai nevoie de mai mult.

     Sărbătorile de Crăciun, de Anul Nou , de St Paște ne găseau mereu 

împreună. Când natura ne primea în mijlocul ei îi primeam cu drag invitația.

Ne pregăteam mașinile, corturile, undițele, muzica, mâncarea la pachet și cu 

mic cu mare eram pregătiți de escapadă.

     Mergesm, fie la Pădurea Gârboavele, la Lacul Partidului, la plaja Cocuța,

la lacul Brateș și peste tot unde găseam loc să ne înstalăm.Printre cei din gașcă 

era și sora mea cu familia ei.

    La -focul de tabără-începeau poveștile, muzica ne invita la mișcare,

flăcările ,luminau nopțile, se creea o atmosferă de vis, ne încărcam 

bateriile pentru o bouă săptămână de muncă.

             va continua 

     E toamnă, și plouă  și plouă 

Deși este toamnă târzie,

Natura pare că-i vie,

Copacii își păstrează coroana,

Crezantemele, prin grădini ne zâmbesc.

Norii pe cer dau năvală,

Îmi iau umbrela și hoinăresc.

Stropii de ploaie, încet se preling,

Urme îmi lasă, de parcă plâng.

În suflet se țese o melodie,

Ploaie, ploaie, eu încerc 

Să te cânt!

Mă doare geana ce cuprinde 

Atăta gol și disperare

În negura ce se întinde

Din cei carpați ,până la mare.

Mă doare gustul amar de fiere 

Al omeniei care piere

Și-și flutură aripa neagră 

Pe vatra mea și - a cea dragă.

Mă doare, dar o spun în gând 

Ca  ca râul în vale spumegând

Ca un torent deslănțuit 

Din mii de suflete pornit.

Mă doare faptul că nu știu

Să bat în porți când e pustiu

Și glasul slab cum să ajungă

Intligent în țara junglă.

Mă doare și ce dacă doare 

Și ce dacă țara moare?

Și ce dacă floarea-i seacă?

Dragii noștri ,fug și pleacă 

Ducând traiul vinețiu 

Suflet gol și dor pustiu.

Vin ades la voi în gând 

Când dorul se strecoară

Stați cuminți ,frumoși și tineri

Pe perete într-o ramă.

Mă sfătuesc cu voi 

Când greul vieții

Îmi dă iar târcoale.

Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.

Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.

Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...

Trist cu inima franta

Suferind incet dupa putina iubire

Singur si parasit in lumea mea

Fara nicio speranta de iubire

Ignorat si neiubit de ea

Ea de o frumusete

Atat de rara

Atat de uimitoare

Luna se intoarce dupa ea

Soarele ii admira zambetele

Pamantul se invarte doar pentru ea

Toate gandurile se invart dupa a ei privire

află-mă, să nu trebuiască să te caut

în joaca de-a mingea cu luna copilul

naște-mă, să pot avea moarte,

să-mi fie trebuincios sângele în viață,

vinul acela ce-l bem pârguitori de Măr

când mă vei găsi inima mi se va înjumătăți

va sta ca proasta ca un semn de întrebare

în fața semnului întrebării tale,

două semne-ale mirării față în față

Fiind în neștiință, te-am cunoscut pe tine

Aceleași gînduri triste, acum îs mai senine

Ființa ta aleasă, mă face fericit

Iar zîmbetul, privirea, m-a înnebunit.

Visez, e o minune, dorința e imensă

O zi de toamna simplă, acum e o poveste

Același zîmbet fin, de-ar fi mereu aici

Aș da ce e mai scump pentru asa deliciu.

Tu ești poemul pe care eu încerc să-l cânt,

Sau mai degrabă un sonet de

primăvară,

Căci tu ești ciripitul rândunicilor sosite de curând,

În înflorita veselă grădină cu stupi și liliac,

Și totuși afară este toamnă...

Eu vreau să-ţi cânt al meu sonet însă tu râzi,

Și uneori preferi să verși o lacrimă amară,

Sau când te cert ca mai apoi să am regrete, îţi cânt sonete,

Poveşti de dragoste sau de amor,

Târziu în toamnă sau chiar în iarnă,

Fără să simt nici teamă sau regrete!

Nu mai contează, sunt doar poeme de iubire,

Ce se doresc mereu aprinse,

De mine sau de tine,

Distinsă doamnă fostă domnişoară,

Sau chiar a basmelor de vis copila de odinioară.

(Volumul de poezii Sonete de amor) 

Vara e-o mare de aur, o flacără-n lanuri deschisă,

Ea e umbra din arbori, o taină de nimeni cuprinsă.

Anotimpul e strigăt de greieri și arșiță grea pe pământ,

Ea e adierea de seară, un șopot de ape și vânt.

Vara e fructul ce crapă sub soarele crud, nemilos,

Ea e seva ascunsă, parfumul discret și mieros.

Dacă vara e zâmbet de soare pe cerul de-albastru aprins,

Ea e furtuna ce vine cu tunet și dor neînvins.

Una arde în miazăzi, sub văpaia ce totul consumă,

Cealaltă e roua ce stinge a zilei lungă trudă și spumă.

Vara e trupul naturii, expus, generos și solar,

Ea e sufletul lumii, un tainic și proaspăt altar.

Iar când soarele cade învins în brațele serii,

Vara își pierde arșița-n faldul tăcerii.

Atunci se topesc, într-un singur contur,

Ea... marea liniște, și vara... cerul pur.