Pe undele iubirii

Îmi e dor de iubirea ei pe sufletul meu

Parca tot ce simt acum e un clișeu

Ea era acolo mereu

Pentru mine ca un trofeu

Poate n am apreciat destul

Și mi-a pasat doar ce spun restul

Acum, când nu mai e aici

Nu mai văd nimic decât inamici

In jurul meu , totul era despre ea

Și parca lumea a devenit rea

De când a plecat , nu știu

Nu mai pot nici sa scriu

Parcă cuvintele mele au amuțit

Limba mi-a fost tăiată cu un cuțit

As da orice sa se întoarcă înapoi

Și sa pot iubi pentru ea mai apoi

În lumea noastră, în reci culori, 

Un băiat rătăcește, în jocuri și dorințe,

Repetă greșeala, ce ne frânge inimile, 

În neînțelegere și în tăcere, ne despărțim triști.

Prin zori de zi și serile lungi și sumbre,

El evadează în lumi pline de fantezii, 

Timpul lui e un zbor fără rost și pierdere de timp, 

neștiind ca diferite persoane ne fac sa ne simțim mai vii.

În fiecare zi, cuvinte goale și absențe, 

El lasă distanța să crească și să strivească, 

În sufletul nostru, se ivește durerea apărută,

În lumea lui, timpul se scurge, iar iubirea ni se risipește.

În colțuri întunecate, ne-am pierdut amândoi, 

În tăcerea nopții, ne strigăm numele, fără de folos,

În inimile noastre, se ascunde tristețea,

În lumea lui, iubirea noastră e doar un fleac.

Așa că ne despartim, cu lacrimi și regrete,

Un băiat ce repetă greșeala, ne-a rupt din nou în două,

În inimile noastre, rămân doar amintiri frumoase,

Iar noi, neștiind ne aflăm pe căi separate..

În căutarea unui alt început, 

Un nou început, fără de rău.

Iubita mea,la inceput de săptămână,

Îți voi trimite un sărut simbolic,

Știind că nu te pot ține de mână,

Și nici să-ți simt parfumul mistic îngeresc,

Să te miros aș vrea dar n-o pot face

Are iubirea briza sa?

Iubindu-te am gândul prins la tine,

Am un suspin dar am și-o mare fericire

Știind că ești iubita mea pe veșnicie

Sau că eu sunt iubirea ta!

(26 februarie 2024 Horia Stănicel)

Am fost la mare,

Așteptând o schimbare,

A fost doar o imprimare,

O simt ca pe o separare,

Este ca o repetare,

Pare doar o ocupare,

Dar este o modificare.

Te vad acum, parca-i venit de sus

Si vreau sa fii tu azi,dar si pe veci,

O urma a ramas de la acel apus

Ce-ar fi si miine , te-oi intilni aici?

A lumii umbra am lasat departe

Si singur, rar pasesc catre apus

As fi dorit ca anii si nici moartea

As fi dorit dar soarele-i doar sus.

O, tu, copila-mi esti atit de draga

Rasari ca soarele de dupa nori

Cu tine e lumina , tu esti raza,

Atit de draga, ca mii de flori.

In vis apari ,te stingi usor,

O, draga mea,cit as dori,

Privesc cu ochii plini de dor,

Sa fii alaturi zi  de zi.

Ecoul inimii mele te cheama in fervoarea visului

ce il tinem cuprinsi sub un cer de stele,

dar ratacirea ta e nebunia mea.

Sa ma detasez e tot ce am nevoie sa te tin aproape,

visul sa mi-l cuprind de al tau, din doi se face unul, si din unul trei.

Visam in pereche,

dar ceva ne tine intr-o vraja,

atunci cand ne pierdem adevarul acelui Unul din noi toti.

Toti e doar tot nemarginit, vraja se rupe cand lumina trezeste fiinta.

Sunt stăpâna lui Atos.Cât a fost la noi a fost fericit

A fost un membru al familiei noastre; însă sfârșitul lui

a fost o mare dramă.Plângea ore întregi ,se văita ,de

ne rupea sufletul.Doctorul veterinar a făcut și el ce a

putut.,dar suferințele nu au încetat.M-am sfătuit cu  el

și am ajuns la concluzia  că numai moartea îl va scăpa

de suferință .Urmează eutanasierea...mă pregătesc ...

sufletește...ca pentru o înmormântare...Doctorul vine

și-mi  spune:

          -Nu mă pot uita în ochii lui !...

          -Mă implic căt pot  -îi spun...

A venit ora...l-am  așezat pe balansoar ,i-am luat capul în poală

l-am mângâiat ,am vorbit cu el i-a administrat injecția care un

doare, și Atos s-a dus...a scăpat de dureri...dar vaetele  lui le-am

auzit multă vreme...De obicei poveștile au un sfârșit  frumos.

Am auzit și eu povestea, care m-a impresionat ,și o trimit și eu

mai departe să înțeleagă și copii cât de inteligenți sunt câinii

                            sfârșit

Măreț și falnic ,secular

Tronând în parcuri și pe alei

Cupola florilor de tei

Împrâștie parfumul pur

Ca  pe omagiu  împrejur.

Salcâm străvechi din vremuri Dace

Stăpân  pe dealuri și prin văi,

Parfum de MAI pe atâtea căi

Ciorchini-ți albi cu gust de miere

Albinele îl strâng în ciubere.

Pe firul apei trecător

Șir de sălcii argintate

Se oglindesc în apa lină

Le șoptește vântul în plete

Povești dragoste și dor.

Nucule cu frunza rară

Mă cheamă însingurarea ta

În umbra-ți dulce mă înfășoară

Să dorm aici mă îndeamnă gândul

Lacrima s-o spele vântul.

Mai departe în vârf de deal

Prunul,vișinul ,cireșul

Mă îmbie să-i privesc

Îmbrățișați de raza luii

Îmi arată că rodesc.

Și toți copacii din lume

Ne sunt prieteni ne sunt frați...

Nu plânge maica mea bătrână 

Că fii tăi de azi te fură.

Își pun vată în urechi

Iar ție îți pun căluș în gură.

Ce vrei să faci la tine acasă

Voie la străini tu cei 

Stăpânii lumii cântă hora ,

În ajutorul cui să speri?

O-măicuță esti bătrână și săracă

Nepoților ce le mai lași?

Povara țării înstrăinate

Căci tații lor ,sunt lacomi,lași.

Mai sper și eu ca tine ,maică

Din cele patru zării ai țării 

Să se înalțe în lumină 

Un Mircea ,un Ștefan un Mihai .

Pământul țării îi scump și-i sfănt 

Și strgă în atâta sînge

Trimite-i Doamne un viteaz

Căci pentru noi și cerul plânge.

Ce departe îmi par azi toate

Scene rupte ,gesturi stranii

Ce am acumulat cu anii,

Sau topit într-un deceniu

M-au demolat  ca pe-un pom 

Port doar numele de om.

Dezbrăcat de cele sfinte

Blestem greu trimit în zări

Pentru cei ce fac din noi 

Ai sărăciei eroi ,personaje negative.

Ce de zbateri ,ce de griji 

Pentru-un loc în lumea 

Țara plânge că-i săracă

Fiindcă atâția bani se toacă

Pe interese străine.

Domni sunteți  azi ,ce veți fi mâine?

Poate ajung în pușcării,zile fără bucurii.

           A M  CRESCUT ,SUNT  BĂIAT  MARE,

          MAMEI  ÎI OFER  O  FLOARE ,

          ȘI -I  MAI  SPUN  CĂ -O IUBESC-

          MAMEI OCHII  ÎI  STRĂLUCESC.

          MĂ  SĂRUTĂ  PE  OBRAZ  ,

          MĂ  MÂNGÂE  CUM  EA  ȘTIE ,

          APOI  RÂDE  FACE  HAZ ...

          ȘI -MI ARATĂ  O  HÂRTIE!...

          ACOLO  ERA  O  ÎNTREBARE,

          A  CITIT-O  MAMA  OARE ?

          ERA  SCRIS  DE  MÂNA  MEA...

          CE  ESTE  IUBIREA?

          PUIUL  MEU  ,AI  CRESCUT  MARE

          IUBIREA  DE  MAMĂ-I  ÎI  SFÂNTĂ ,

          NU  ÎNCETEAZĂ  NICIODATĂ...

          DAR  MAI  ESTE  O  IUBIRE !

          SIGUR  O  SĂ-ȚI  DEA  DE  ȘTIRE!?

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.