Prolog — Clopotele din Tâmpa
Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.
Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.
În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.
La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.
Unii aduceau saci cu grâu.
Alții aduceau lemne.
Alții își aduceau familiile.
Și toți spuneau același lucru:
— Vin.
Nimeni nu mai întreba cine.
Se știa.
O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.
Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.
În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.
Avea peste șaptezeci de ani.
Părul îi era alb.
Mâinile îi tremurau.
Dar ochii îi erau limpezi.
În fața lui se afla un tânăr.
Îl chema Andrei.
Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.
Nu era cavaler.
Nu era boier.
Nu era conducător de oști.
Era doar un om din Brașov.
— Părinte, spuse el, au venit solii.
Bătrânul călugăr nu se întoarse.
— Știu.
— Spun că armata e aproape.
— Știu.
— Spun că trebuie să plecăm.
Serafim se întoarse încet.
— Și tu vrei să pleci?
Andrei coborî privirea.
— Nu.
— Atunci de ce ai venit?
Tânărul tăcu.
Apoi răspunse:
— Mi-e frică.
Bătrânul zâmbi trist.
— În sfârșit, ai spus adevărul.
Andrei îl privi surprins.
— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.
— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.
Afară, clopotul bisericii începu să bată.
O dată.
De două ori.
Apoi din nou.
Oamenii se opriră în stradă.
Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.
Suna pentru primejdie.
Și atunci Brașovul înțelese.
Războiul venise.
---
Capitolul I — Cetatea
În zilele următoare, Brașovul se transformă.
Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.
Se reparau porți.
Se întăreau ziduri.
Se cărau pietre.
Se pregăteau provizii.
Femeile coseau haine pentru răniți.
Copiii duceau apă.
Bătrânii pregăteau bisericile.
Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.
Nu se cerea moartea nimănui.
Nu se cerea răzbunare.
Se cerea putere.
Se cerea înțelepciune.
Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.
Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.
Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.
Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.
Pe fața lui se vedeau două cicatrici.
Una îi tăia sprânceana.
Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.
Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.
Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.
Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.
— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.
— Nu.
— Atunci ține-o.
Andrei o primi.
— E grea.
— Nu sabia e grea.
Mihail privi spre munți.
— Ceea ce urmează este greu.
Andrei privi și el.
La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.
Apoi mii.
Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.
Ca o mare de foc.
— Câte sunt? întrebă Andrei.
— Destule.
— Putem să-i oprim?
Mihail tăcu.
— Nu știu.
Andrei se uită la el.
— Cum adică nu știi?
— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.
— Atunci ce facem?
Mihail zâmbi.
— Ne facem datoria.
---
Capitolul II — Predica
A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.
În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.
Țărani.
Negustori.
Meșteșugari.
Soldați.
Călugări.
Femei.
Copii.
Bătrâni.
Toți așteptau.
Serafim urcă treptele bisericii.
În mâna dreaptă ținea o cruce.
În stânga, o Evanghelie.
— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.
Ridică Evanghelia.
— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.
Mulțimea tăcu.
— Cetatea adevărată este în inima omului.
Un copil începu să plângă.
Mama lui îl strânse la piept.
— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.
Ridică crucea.
— Casele voastre.
Oamenii ascultau.
— Copiii voștri.
Tăcere.
— Bisericile voastre.
Și mai multă tăcere.
— Libertatea voastră de a vă ruga.
Atunci un bătrân din mulțime strigă:
— Amin!
Și glasul lui fu urmat de alte sute.
— Amin!
Serafim coborî crucea.
— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.
Mulțimea rămase tăcută.
Apoi preotul adăugă:
— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.
---
Capitolul III — Solul
În a treia zi veni un sol.
Purta haine otomane.
Era înalt și avea o barbă neagră.
Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.
— Numele meu este Yusuf, spuse el.
Mihail îl privi.
— Și de ce ai venit?
— Cu un mesaj.
— Spune-l.
Yusuf desfăcu pergamentul.
— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.
Mihail îl privi lung.
— Și dacă nu?
Yusuf nu răspunse.
— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.
Yusuf împături pergamentul.
Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.
— Este frumoasă.
Mihail îl surprinse.
— Ce?
— Biserica.
Căpitanul se uită și el.
— Da.
Yusuf oftă.
— Și noi avem locuri frumoase.
Mihail îl privi cu atenție.
— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.
Yusuf zâmbi trist.
— Poate.
Apoi plecă.
În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.
— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.
Serafim clătină din cap.
— Nu știu.
— Era dușmanul nostru.
— Da.
— Și totuși...
— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.
Mihail privi focul.
— Războiul complică toate lucrurile.
— Nu, fiule.
Serafim îl privi.
— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.
---
Capitolul IV — Prima noapte
Tunurile au început înainte de răsărit.
Primul bubuit zgudui ferestrele.
Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.
Al treilea trezi întregul oraș.
Andrei se afla pe zid.
— Vin!
Strigătul trecu de la un soldat la altul.
Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.
Mii de oameni înaintau.
Tobele băteau.
Caii alergau.
Scările erau ridicate.
Berbecii erau împinși înainte.
Mihail ridică sabia.
— Nu trageți până nu ajung aproape!
Andrei simțea că îi tremură mâinile.
— Părinte...
Lângă el se afla un călugăr bătrân.
— Da?
— Mi-e frică.
— Știu.
— Iar?
— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.
Călugărul îi puse mâna pe umăr.
— Dar poți să mergi înainte cu ea.
Primele scări loviră zidurile.
Atacatorii urcau.
Apărătorii respingeau.
Noaptea devenise foc.
Metalul lovea metalul.
Strigătele se amestecau cu rugăciunile.
Andrei ridică sabia pentru prima dată.
Un soldat ajunsese deasupra zidului.
Tânărul îngheță.
Ochii celor doi se întâlniră.
Pentru o clipă, totul dispăru.
Nu mai era cetate.
Nu mai era armată.
Erau doi oameni.
Apoi Mihail strigă:
— Andrei!
Tânărul se feri.
Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.
Andrei rămase nemișcat.
Mihail îl apucă de braț.
— Dacă eziți, vei muri.
— Nu vreau să omor.
— Nici eu.
Mihail privi spre câmpul de luptă.
— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.
Andrei înțelese.
Nu îi plăcea.
Dar înțelese.
---
Capitolul V — Iarna
Asediul dură săptămâni.
Apoi luni.
Zăpada acoperi munții.
Apa îngheță în găleți.
Grâul începu să se împuțineze.
În cetate, oamenii mâncau mai puțin.
Soldații dormeau câteva ore.
Copiii nu mai râdeau.
Dar clopotele continuau să bată.
În fiecare dimineață.
În fiecare seară.
Uneori doar o singură dată.
Dar băteau.
Într-o noapte, Andrei intră în biserică.
Acolo îl găsi pe Serafim.
Bătrânul stătea în genunchi.
— Părinte?
— Da.
— Credeți că Dumnezeu ne va salva?
Serafim rămase tăcut.
— Nu știu.
Andrei se încruntă.
— Toată lumea îmi spune „nu știu”.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.
— Dar atunci ce avem?
Serafim se ridică.
— Credința.
— Și dacă murim?
— Credința nu este o garanție că nu vei muri.
Andrei îl privi.
— Atunci ce este?
Serafim se apropie de icoană.
— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.
---
Capitolul VI — Femeia cu pâinea
Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.
Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.
Avea patruzeci de ani.
Soțul ei murise în primul atac.
Avea doi copii.
— Câtă făină mai avem? întrebă ea.
— Pentru patru zile.
Ana privi spre depozit.
— Nu.
— Ce?
— Mai avem.
— Unde?
Femeia îi conduse într-o pivniță.
Acolo erau ascunși saci cu făină.
— De ce nu ai spus?
Ana îl privi.
— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.
Mihail își scoase mănușa.
— Soțul tău a murit apărând zidurile.
— Știu.
— Și acum îți dai și mâncarea?
Ana răspunse:
— Nu dau mâncarea.
— Atunci?
— Dau ceea ce avem.
Mihail înțelese.
În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.
O bucată de pâine.
Un sac de cartofi.
Un borcan cu miere.
Un pumn de nuci.
Oamenii își împărțiră proviziile.
Și astfel cetatea mai rezistă o lună.
---
Capitolul VII — Noaptea trădătorului
Dar nu toți erau curajoși.
Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.
Își pierduse averea.
Își pierduse casa de la marginea orașului.
Își pierduse fratele.
Într-o noapte, deschise o poartă secundară.
Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.
Avea doar paisprezece ani.
— Tată!
Pavel se întoarse.
— Du-te!
— Ce faci?
— Te rog!
— Vrei să-i lași să intre?
Pavel începu să plângă.
— Nu mai pot.
Fata se apropie.
— Dar ceilalți pot?
Pavel se prăbuși în genunchi.
— Nu știu ce să fac.
Fata îl îmbrățișă.
— Atunci vino cu mine.
Împreună merseră la paznici.
Pavel mărturisi.
Poarta fu întărită.
În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.
Unii cereau moartea lui.
Dar Serafim interveni.
— Dreptatea trebuie făcută.
Apoi privi spre Pavel.
— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.
Pavel fu întemnițat.
Nu ucis.
Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.
---
Capitolul VIII — Focul
Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.
Focul se răspândi.
Flăcările se ridicară deasupra caselor.
Oamenii alergară cu găleți.
Andrei intră în clădire.
— Ieși! strigă Mihail.
— Sunt oameni înăuntru!
— Andrei!
Tânărul intră.
Găsi doi copii.
Îi ridică.
Îi scoase afară.
Apoi se întoarse.
Într-un colț găsi un soldat rănit.
Nu purta uniforma apărătorilor.
Era un soldat otoman.
Andrei se opri.
Omul era aproape inconștient.
— Ajutor...
Andrei îl ridică.
Îl scoase și pe el.
Când Mihail îl văzu, întrebă:
— Cine este?
— Un rănit.
— De-al nostru?
Andrei clătină din cap.
Mihail privi soldatul.
Apoi spuse:
— Atunci este un om.
Soldatul fu dus la bolniță.
Acolo primi apă.
Pansamente.
Mâncare.
Când își reveni, întrebă:
— De ce?
Călugărul îi răspunse:
— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.
Soldatul privi icoana din cameră.
Nu spuse nimic.
---
Capitolul IX — Ultimul asalt
Primăvara veni.
Zăpada începu să se topească.
Dar odată cu primăvara veni și vestea:
Armata pregătea atacul final.
Mihail adună comandanții.
— Nu mai avem suficienți oameni.
— Câți?
— Prea puțini.
— Tunuri?
— Și mai puține.
— Provizii?
Mihail tăcu.
Toți înțeleseră.
În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.
Serafim ieși în mijlocul oamenilor.
— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.
Nimeni nu răspunse.
— Nu vă promit că vom trăi.
Tăcere.
— Nu vă promit că vom birui.
Tăcere.
— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.
Andrei se uită la oameni.
Văzu soldați.
Femei.
Copii.
Bătrâni.
Preoți.
Negustori.
Fierari.
Țărani.
Toți stăteau împreună.
Atunci înțelese.
Brașovul nu era zidul.
Brașovul erau oamenii.
---
Capitolul X — Ultima zi
Dimineața începu cu ceață.
Apoi se auziră tobele.
Apoi cornurile.
Apoi strigătele.
Armata înainta.
Porțile fură lovite.
Tunurile trăgeau.
Zidurile se cutremurau.
O parte se prăbuși.
Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.
Mihail ridică sabia.
— Înapoi!
Andrei lupta lângă el.
Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.
Nu pentru că încetase să-i fie frică.
Ci pentru că frica nu mai era stăpână.
Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.
Apoi se întâmplă ceva neașteptat.
Dinspre munți se auzi un vuiet.
Mihail ridică privirea.
Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.
Oastea aliată sosise.
În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.
Cavalerii dinspre apus veniseră.
Oameni din satele din jur veniseră.
Țărani înarmați.
Soldați.
Mercenari.
Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.
Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.
Bătălia deveni uriașă.
Seara, câmpul era acoperit de fum.
Apoi se făcu liniște.
Atacul se oprise.
Brașovul rezistase.
---
Capitolul XI — După luptă
Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.
Nu era nimeni care să danseze.
Nu era nimeni care să strige de bucurie.
Prea mulți muriseră.
Pe ziduri erau crăpături.
Casele erau arse.
Bisericile aveau ferestre sparte.
Piața era plină de moloz.
Andrei mergea printre ruine.
Îl găsi pe Mihail.
Căpitanul stătea lângă un zid.
— Am câștigat? întrebă Andrei.
Mihail îl privi.
— Nu știu.
Andrei zâmbi amar.
— Iar „nu știu”.
— Da.
Mihail se uită spre cimitir.
— În război, victoria este un cuvânt greu.
Serafim veni lângă ei.
În mâini ținea o cruce.
— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.
Bătrânul răspunse:
— Îngropăm morții.
— Și apoi?
— Reparăm casele.
— Și apoi?
— Ridicăm bisericile.
— Și apoi?
Serafim zâmbi.
— Ne amintim.
---
Capitolul XII — Yusuf
La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.
Printre ei se afla Yusuf.
Andrei îl recunoscu.
— Tu.
Yusuf zâmbi obosit.
— Eu.
— Ai fost la porți.
— Da.
— De ce ai venit?
Yusuf privi spre ruine.
— Pentru că am primit un ordin.
Andrei tăcu.
— Și acum?
Yusuf oftă.
— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.
Andrei se uită la el.
— Ce vrei să spui?
— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.
Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.
— Dar eu am văzut oameni.
Serafim se apropie.
— Și noi am văzut un om.
Yusuf îl privi.
— De ce mă tratați cu milă?
— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.
Yusuf coborî privirea.
— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.
Serafim răspunse:
— Dumnezeu îi vede pe toți.
---
Capitolul XIII — Crucea
În anul următor, Brașovul începu să se ridice.
Casele fură reconstruite.
Zidurile reparate.
Fântânile curățate.
Bisericile restaurate.
În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.
Pe ea nu era scris numele niciunui rege.
Nici numele unui general.
Nici numele vreunui erou.
Era scris doar:
„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”
Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.
Mihail îl privi.
— De ce atât de simplă?
— Pentru că nu vreau să uităm.
— Ce?
Andrei se opri.
— Că am fost aproape să pierdem totul.
— Și totuși n-am pierdut.
Andrei privi spre biserică.
— Am pierdut oameni.
Mihail tăcu.
— De aceea trebuie să ne amintim.
---
Epilog — Ultima Cruciadă
Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:
— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?
Andrei zâmbi.
Era bătrân.
Părul îi albise.
Mâinile îi erau deformate de fierărie.
Dar ochii îi erau aceiași.
— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.
— Și a fost?
Andrei privi spre zidurile Brașovului.
— Nu.
— Atunci de ce?
Bătrânul se aplecă spre copil.
— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.
Copilul se miră.
— Mai sunt războaie?
— Nu despre asta vorbesc.
Andrei făcu semnul crucii.
— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.
— Cu cine?
Bătrânul privi spre munți.
— Cu frica.
Apoi spre biserică.
— Cu ura.
Apoi spre oraș.
— Cu lăcomia.
Și, în cele din urmă, spre copil.
— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.
Copilul tăcu.
Andrei continuă:
— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.
— Și cine a câștigat?
Bătrânul zâmbi.
— Cel care și-a păstrat sufletul.
În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.
Peste zidurile vechi.
Peste Tâmpa.
Peste mormintele celor căzuți.
Peste casele ridicate din nou.
Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.
Andrei închise ochii.
În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.
Focul.
Tunurile.
Strigătele.
Zidurile.
Crucea.
Și glasul bătrânului Serafim:
„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”
Apoi clopotul bătu din nou.
Iar Brașovul tăcu.
Nu de frică.
Ci de recunoștință.
Pentru cei care plecaseră.
Pentru cei care rămăseseră.
Pentru credința păstrată.
Pentru casele reconstruite.
Pentru copiii care puteau din nou să râdă.
Și pentru pacea care venise după război.
De atunci, bătrânii spuneau copiilor:
„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.
Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.
Pentru că zidurile pot apăra un oraș.
Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”
Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.
Deveni o legendă.
Nu despre ură.
Nu despre răzbunare.
Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.
Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.
Un clopot care nu chema la război.
Ci la rugăciune.
Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:
Nu când sabia a fost pusă în teacă.
Nu când armatele au plecat.
Nu când zidurile au fost reparate.
Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.
Sfârșit.
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 noiembrie
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 noiembrie
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 noiembrie
A D O RRRRR