Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.
Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.
De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Craciunas Silviu
Data postării: 7 iulie 2020
Vizualizări: 1763
Poezii din aceiaşi categorie
Înmugurire
Aș dori mereu să-nmugur,
Să port haina roz a naturii,
Să-nfloresc la bun augur
Și să țin pur simțul firii.
Să aud susur de izvoare,
Să văd mereu albastru cer,
Cântecul să mă-nfioare
În spirit liniștit și de mister.
Memorie
Înaintam – așa credeam – spre tine bucuros, emoționat
Cu o soartă moartă jumătate…
Te-am visat simplu și cu grijă te-am purtat
Cu brațele mele de triste șoapte.
Eram bucuros – așa mă credeam – în nebunia mea
Să te revăd eram tare speriat,
Să te cuprind din nou – tu trup în șoapta mea…
Așa te-am visat, așa te-am purtat!
Așteptam să piară lumea, de egoism orbit și din iubire
Cu rădăcinile-mi crescute până la cer…
Țînând un chip în astre de o eternă amintire
Sculptând un ecou perpetuum în sunete de fier.
Dar tu ai aruncat culori purtate într-o țesătorie
Într-un fum de alb și negru m-ai aruncat
În trecutul tău, prezentul meu rămâne o memorie,
Cum eu nicicând… n-am existat.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Am să scriu....
Am să scriu despre natură,
Despre pomii înfloriți,
Și voi scrie, cu ardoare,
Despre ochii cei iubiți!
Am să scriu și despre munți,
Și voi scrie despre mare,
Despre cum mă mai visez
Stinsă în brațele tale.
Am să scriu despre câmpii,
Despre lan cu floricele...
Dar pe toate le asemui
Cu "Domnul inimii mele.
Sentimente
Oh,sentimentele mele...
Sentimente care îmi distrug interiorul;
sentimente care n-au nici o treabă cu dorul.
Care se pierd în galaxii pline de stele...
Ți s-au dilatat pupilele!?
Se vede c-ai consumat narcotice...
Deja știu;fiindcă te-am citit
încă de la începuturile noastre;
încă dinainte de-asfințit.
Te urăsc dar n-am să pot
să te evit...Eu nu pot!
Fiindcă te iubesc,te iubesc...
Oh,vai...dar te iubesc cu-n suflet înduioșat
Plin de mister,plin și îngroșat.
Chiar de-ai fi rău în fața mea
Și știu că ești
Nu sunt deloc cinstită!
Eu încă tot nu te-aș putea lăsa.
Sunt oarbă de îndrăgostită...
Consideră că îmi exprim sentimentele...
Consideră acest poem a fi jurnal.
Un jurnal despre un anumit băitan
și o nebună mândră;
o nebună care-i mândră și nebună simultan...
Oricum nici nu te strofoci
să-mi citești poemele;
să-mi citești jurnalul,care-i despre tine;
care te descrie în diversități de rânduri;
care te descrie prin nenumărate voci străine...
(Prin viziunea vocilor interioare...)
A FOST ODATĂ... un NOI...
..am realizat că totul s-a pierdut,
Abia când m-am epuizat de tot
Oricât de mult am suferit...
Nu am putut nicicum să îl întorc.
Şi m-am trezit în gol căzând,
Căci dureau ochii lui căprui.
Tot timpul îl aveam în gând
Și in privire doar zambetul lui.
Căci ne-am avut pret de-un minut
Sau poate doar... ceva secunde,
Dar nu atât cât as fi vrut..
Azi, să fi rămas... bine.
...A existat cândva un "noi",
Ce azi suspină în trecut.
lar ochii lui blânzi si căprui,
Am vrut să-i uit, dar n-am putut...
Prima iubire
Prima iubire nu se uita niciodata,
Nici eu nu te-am uitat.
Te-am așteptat o vreme bună,
Și uite, s-a meritat.
Ca te întorci, nu era niciun semn,
Dar inima mea bătea pentru tine la fel.
Aveam emoții, speram ca tu să fii,
Cel care inima mi va înveseli.
Inima te strigă…ochii te privesc,
Ești cel pe care mereu o să-l iubesc.
Te-am așteptat și nu regret,
Din contră, chiar îți mulțumesc.
Pentru ca m-ai învățat să zâmbesc,
Și mai mult…să te iubesc!
Înmugurire
Aș dori mereu să-nmugur,
Să port haina roz a naturii,
Să-nfloresc la bun augur
Și să țin pur simțul firii.
Să aud susur de izvoare,
Să văd mereu albastru cer,
Cântecul să mă-nfioare
În spirit liniștit și de mister.
Memorie
Înaintam – așa credeam – spre tine bucuros, emoționat
Cu o soartă moartă jumătate…
Te-am visat simplu și cu grijă te-am purtat
Cu brațele mele de triste șoapte.
Eram bucuros – așa mă credeam – în nebunia mea
Să te revăd eram tare speriat,
Să te cuprind din nou – tu trup în șoapta mea…
Așa te-am visat, așa te-am purtat!
Așteptam să piară lumea, de egoism orbit și din iubire
Cu rădăcinile-mi crescute până la cer…
Țînând un chip în astre de o eternă amintire
Sculptând un ecou perpetuum în sunete de fier.
Dar tu ai aruncat culori purtate într-o țesătorie
Într-un fum de alb și negru m-ai aruncat
În trecutul tău, prezentul meu rămâne o memorie,
Cum eu nicicând… n-am existat.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Am să scriu....
Am să scriu despre natură,
Despre pomii înfloriți,
Și voi scrie, cu ardoare,
Despre ochii cei iubiți!
Am să scriu și despre munți,
Și voi scrie despre mare,
Despre cum mă mai visez
Stinsă în brațele tale.
Am să scriu despre câmpii,
Despre lan cu floricele...
Dar pe toate le asemui
Cu "Domnul inimii mele.
Sentimente
Oh,sentimentele mele...
Sentimente care îmi distrug interiorul;
sentimente care n-au nici o treabă cu dorul.
Care se pierd în galaxii pline de stele...
Ți s-au dilatat pupilele!?
Se vede c-ai consumat narcotice...
Deja știu;fiindcă te-am citit
încă de la începuturile noastre;
încă dinainte de-asfințit.
Te urăsc dar n-am să pot
să te evit...Eu nu pot!
Fiindcă te iubesc,te iubesc...
Oh,vai...dar te iubesc cu-n suflet înduioșat
Plin de mister,plin și îngroșat.
Chiar de-ai fi rău în fața mea
Și știu că ești
Nu sunt deloc cinstită!
Eu încă tot nu te-aș putea lăsa.
Sunt oarbă de îndrăgostită...
Consideră că îmi exprim sentimentele...
Consideră acest poem a fi jurnal.
Un jurnal despre un anumit băitan
și o nebună mândră;
o nebună care-i mândră și nebună simultan...
Oricum nici nu te strofoci
să-mi citești poemele;
să-mi citești jurnalul,care-i despre tine;
care te descrie în diversități de rânduri;
care te descrie prin nenumărate voci străine...
(Prin viziunea vocilor interioare...)
A FOST ODATĂ... un NOI...
..am realizat că totul s-a pierdut,
Abia când m-am epuizat de tot
Oricât de mult am suferit...
Nu am putut nicicum să îl întorc.
Şi m-am trezit în gol căzând,
Căci dureau ochii lui căprui.
Tot timpul îl aveam în gând
Și in privire doar zambetul lui.
Căci ne-am avut pret de-un minut
Sau poate doar... ceva secunde,
Dar nu atât cât as fi vrut..
Azi, să fi rămas... bine.
...A existat cândva un "noi",
Ce azi suspină în trecut.
lar ochii lui blânzi si căprui,
Am vrut să-i uit, dar n-am putut...
Prima iubire
Prima iubire nu se uita niciodata,
Nici eu nu te-am uitat.
Te-am așteptat o vreme bună,
Și uite, s-a meritat.
Ca te întorci, nu era niciun semn,
Dar inima mea bătea pentru tine la fel.
Aveam emoții, speram ca tu să fii,
Cel care inima mi va înveseli.
Inima te strigă…ochii te privesc,
Ești cel pe care mereu o să-l iubesc.
Te-am așteptat și nu regret,
Din contră, chiar îți mulțumesc.
Pentru ca m-ai învățat să zâmbesc,
Și mai mult…să te iubesc!
Alte poezii ale autorului
Om de piatră pe Ceahlău
De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.
Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.
Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.
Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.
O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.
Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.
Mărturisire
În suflet îmi eşti o vioară cântare
cu note născute pe trupul cărare
purtate în ritmuri de inimi bătaie,
săruturi furate-n suflări vâlvătaie.
Aduni în privire tot cerul sclipire,
în negrul din noapte eşti steaua menire
s-aducă lumină în ochii tristeţe,
să porţi alinare în trup bătrâneţe.
La fel voi iubi peste anii vâltoare
atingeri aprinse pe buze culoare
şi tainice şoapte în noaptea femeie
ce fi-vor eterne pe-o frescă scânteie.
Mă poartă iubirea-n cuvinte poeme
aprinse de vreme în semne embleme,
mi-e corpul apatic un trup ascultare,
mi-e viaţa întreagă flămândă suflare.
Zvâcnet
De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.
În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.
Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.
În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.
Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.
Frunza
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.
Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.
Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.
Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.
Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.
O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.
Lumea de lumi muritoare
Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.
Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.
Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.
Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.
O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.
Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.
Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.
Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?
Picătura
Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.
Om de piatră pe Ceahlău
De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.
Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.
Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.
Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.
O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.
Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.
Mărturisire
În suflet îmi eşti o vioară cântare
cu note născute pe trupul cărare
purtate în ritmuri de inimi bătaie,
săruturi furate-n suflări vâlvătaie.
Aduni în privire tot cerul sclipire,
în negrul din noapte eşti steaua menire
s-aducă lumină în ochii tristeţe,
să porţi alinare în trup bătrâneţe.
La fel voi iubi peste anii vâltoare
atingeri aprinse pe buze culoare
şi tainice şoapte în noaptea femeie
ce fi-vor eterne pe-o frescă scânteie.
Mă poartă iubirea-n cuvinte poeme
aprinse de vreme în semne embleme,
mi-e corpul apatic un trup ascultare,
mi-e viaţa întreagă flămândă suflare.
Zvâcnet
De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.
În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.
Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.
În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.
Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.
Frunza
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.
Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.
Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.
Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.
Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.
O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.
Lumea de lumi muritoare
Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.
Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.
Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.
Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.
O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.
Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.
Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.
Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?
Picătura
Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.