Las

Imi plac femeile frumoase
Ma intelege orice barbat
Al naibii-s cam dracoase
Dar tot le bag in pat
Asa-s femeile frumoase
Romantice si aratoase
Le privesc intruna
Se apropie cate una
Ochii lor ma innebunesc
Si mai mult le doresc
Vreau sarutari sa daruiesc
Asa mult  iubesc
Vreau sa te sarut
Iubirea ta ma lasa mut
Te dorec atat de mult
Pana ne vedem,trece mult.

Mi-e seacă inima de bine,

Mi-e sec şi sufletul de dor,

S-a estompat iubirea-n mine,

Şi măruntaiele mă dor.

Simt răutate în locuri luminate,

Şi val de bunătate-n întuneric,

Trăiri haotic adunate,

Mă sfâşie himeric.

Mă doare gândul către frate,

Mi-s faptele mai neumane,

Mereu mă paşte-un dor de moarte,

Iar carnea-mi putrezeşte pe ciolane.

Ascult armatele de îngeri,

Cum cântă într-un cer îndepărtat,

Mi-e judecata numai plângeri,

Iar lacrima din ochi a îngheţat.

Mă doare a mamei amintire,

Mă poartă-n braţe ai mei copii,

Sfârşitul meu e doar o ştire,

Rostită într-o adunare de stihii.

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Vergeet nostalgie!

De scheur van de sneeuw tussen de sneeuwklokjes

Het heeft altijd een doel,

Het is een echo van de winter die voorbij is,

Wat niet langer een verloren droom wakker maakt.

Vergeet nostalgie,

Geen tranen meer!

Zing altijd

Jouw lente!

Vergeet nostalgie

verleden tijd,

Zing vreugde

Dat we elkaar hebben ontmoet.

Een oude liefde laat herinneringen achter,

Maar ook open wegen naar nieuwe liefdes.

De zon lijkt soms glimlachend.

Vergeet nostalgie,

Praat niet over haar

En van blauwe ogen

Veeg je traan weg!

Vergeet nostalgie,

Het is een onderwerp uit het verleden,

Zing vreugde

Dat we elkaar hebben ontmoet.

Vergeet nostalgie,

Geen tranen meer!

Zing altijd

Jouw lente!

Vergeet nostalgie,

Praat niet over haar

En van blauwe ogen

Veeg je traan weg!

En van blauwe ogen

Veeg je traan weg!

Vergeet nostalgie,

Geen tranen meer!

Zing altijd

Jouw lente!

Vergeet nostalgie

verleden tijd,

Zing vreugde

Dat we elkaar hebben ontmoet.

Vergeet nostalgie!

Si din rasu-mi si din plansu-mi as vrea sa te mai regasesc

Noaptea se asterne peste noi si e ora 2 

Ultima tigara, ultimul fum inainte de dincolo de lume 

Gresia e rece, corpul sangereaza de dor

Te-astept sa vii sa ma invii multicolor 

Se face dimineata rece si cafeaua e amara fara tine

Ploua, cu picaturi de roua si te-astept 

Cand vi sa nu mai.pleci pana la.9

Poate ramai, sa-ti mai povestesc despre iubire

Te-astept sa vii, iubire!

Cand ai plecat m-ai transformat in picaturi de ploaie si e rece, 

In mijlocul marii doar barca in zare se vede

Tu de mai vi vreodata sa nu ma uiti caci imi e sete

Te-astept sa ma salvezi in barca ce pluteste pe mare

Sunt un corp ratacit abisului infinutului marr

„O iubire adevărată începe din prietenie,
Un sărut pe frunte, poate și un trandafir
Și-o promisiune simplă.” -Așa a zis tati că e dragostea.
„Ea nu se termină
Și vine când vede ea că ești gata să o primești
Sau când fugi de iubire,
dar ea vine din urmă după a ta inimă.
Depășind orice obstacol.”

Așteptând să vină această prietenie tu ai apărut.
Stângaci, timizi, dar uite o prietenie, un sărut și un trandafir crezut pierdut,
O și acum și o promisiune, simplă
Dar cu greutate în sufletele noastre.

Peste zeci, chiar sute de ani,
Cu părul alb, dar tineri
împreună cu trandafirul crezut pierdut,
Acel prim simbol al iubirii, acum uscat la exterior,
Dar ce păstrează atâtea amintiri,
Voi spune, din nou: „Tati ai avut dreptate,
Uite-ne aici,
iubindu-ne ca-n prima zi
și la fel de stângaci, parcă timizi luptăm pentru această iubire pură descrisă de tine!”

O ! preamărite autor al vieții noastre, 

Făptuitorul tuturor viselor copiilor 

Ești precum o albină într-o floare, 

Precum o veveriță într-un pom. 

O! preamărite înger a cărților, 

Versificator al tuturor țărilor. 

De pe lume c-am repede te-ai dus 

Și cunoștințe multe ai adus. 

O! preamărite descriptor a poeziilor, 

Eroul neînfricat a tuturor elevilor, 

Înțeleptul bătrânilor și viitorul tinerilor, 

Dar și marele dezvoltator a poeziilor. 

O! Preamărite atotștiitorule Vieru ,  

Pentru noi alcătuiești tot ceru, 

Luna, stelele , soarele 

Ce îndrumi minunatele popoare ! 

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.

În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.

Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.

Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.

Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.

Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.

Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.

Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

C-un râset cald aduci în inimi foc,
surâsul tău o lume ține-n loc
și ceru-ntreg e-n ochii tăi căprui
când tu iubirii zâmbet doar îi spui.

Sclipiri de-argint sub pleoape-s vii,
născute-n vise fără chiar să știi,
în albe nopți aș vrea să-ți fur
săruturi mii și mii iubiri să-ți jur.

În părul tău etern aș vrea să pun
mănunchi de clipe ce mereu apun
și alte clipe ce din timp culeg
să-ți fie-n plete dorul ce îl leg.

Din șoapta gurii mele-n zori de zi
un farmec de viori să pot trezi,
răspunsul dulce-al primei îndoieli
din vorbe reci ce nu au rânduieli.

Iubiri trecute ce mi-au stat în drum
fuioare curg ca umbrele de fum,
te vreau, te-aștept, îți sunt sortit
căci ochii tăi căprui au înverzit.

Un copil plânge
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
o bombă sfârtecă un corp
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
doi îndrăgostiți sunt fericiți
la televizor
într-un film alb-negru
schimbă canalul
îmi spune mintea
este o greșeală
fericirea a plecat
și eu îl schimb
micul copil
încă plânge
la televizor

De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.

În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.

Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.

În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.

Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.