Gânduri

Mare lucru e sã ştii

Sã îţi vezi de-a ta lucrare

Şi în dreptul ei sã pui

Semnele de întrebare.

Mare lucru e sã poţi

Sã te-abţii când ai dreptate,

Sã nu cauţi sã-i înveți 

Pe cei ce le ştiu pe toate! 

Mare lucru sã-ţi cunoşti

Locul tãu în astã lume,

Nerâvnind în niciun fel

O distincţie anume.

Mare lucru e sã vrei

Sã te porţi ca fiu de Rege.

Sprijinind pe cei ce-i dor

Des, picioarele betege.

Mare lucru e sã ai

O ureche ce n-aude

Bârfele şi şoaptele

Celor mai de treabã rude!

Din aroma nimicului se așternă durerea lăsată de om și orice s-ar întâmpla nimic n-ar mai fi la fel.

Din acele nimicuri o să se împrăștie ca atomii,nevăzuți.

Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...

evadând

din cercul lucrurilor reale,

băiatul cu rucsac,

probabil,

are la pălărie

flori de piatră.

÷

e posibil, ca

libelula- pripășită

pe frigul ăsta, în grădină,

să nu fie o dronă.

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!

nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității

alăturarea cuvântelor „lege” și  „relativitate”

îmi apare ca o contradicție în termeni

toate legile sunt

după câte știm

absolute

ceva „relativ” exprimă o incertitudine

(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)

Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii

în mecanica Marelui Univers

mai târziu aflăm că neutrinii se pot  mișcă mai repede decât lumina

mult mai repede

ba chiar pot face drumul înapoi

pot reveni

și termina cursa pe locul întâi

ei sunt efectul care precede cauza

un fel de mașină a timpului

tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa

proporțional cu viteza luminii în vid

E = mc²

posibil

eu însă constat că raportul acesta se schimbă

direct proporțional cu avansarea în vârstă

la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere

să țin pasul cu lumina

încă un mit spulberat

la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu

și timpul

privite ca un tot unitar

savanții ne spun că spațiul ne este accesibil

prin cele trei elemente alle unui romb

înălțime

lățime și lungime

numai că retina noastră reține doar două dintre ele

ignorând

în plus

adâncimea

care ar fi timpul

ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane

eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren

în care încap zece oameni

la prima stație urcă încă o sută

dar nu mai sunt locuri

spațiu

oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni

în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră

spre infinit

vagonul nu se curbează

ca în celebra teorie a relativității

aici lucrurile sunt mult mai clare

spațiul acesta e doar pentru zece oameni

și nu are nicio legătură cu timpul…

La cules de lacrimi,

De pe obraz de român,

Am trecut prin patimi,

Şi suflet străbun.

La cules de dor,

Din inima sa,

Am plutit pe un nor,

Prin care fulger-o stea.

La cules de iubire,

Din suflet şi neam,

Am simţit tresărire,

Ce la alţii n-o am.

La cules de lacrimi,

De pe obraz de ţăran,

E o durere continuă,

Şi-o suferinţă de neam.

Atâta veghe și atât nesomn,

Zdrobește inima în mine,

Întins în pat nici oasele nu dorm,

Și plânge locul gol lăsat de tine.

Din umbra candelei de pe perete,

Ce-ntruchipează un chip de fată,

Se scurge-n jos buchet de plete,

Aidoma ca o apă revărsată.

Tăcerea nopții surpă întreaga casă,

Se zguduie-n fereastră raza lunii,

Amurgul stă ascuns sub masă,

Și în nesomn mă chinuie străbunii.

Cu pleoapele mijite secer întuneric,

Și îl adun în snopi la miezul nopții,

Să vină din infern un tren feeric,

Să-i ducă unde ziua își arată colții,

Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,

Să car vagoane întregi de insomnie,

Căci doar așa voi ațipi vreodată,

Când se descarcă întunericul în amurgie.

Hai cântă mutule că-s surd,

Să-mi crească păpădia în ureche,

Afară-i soare, eu sunt ud,

Și beau cu mine în pereche.

Păzea că vine viața acasă,

Și moartea mi-i metresă,

Ascunde târfa pe sub masă,

Ori plimbă îngerul în lesă.

Hai cântă mutule întruna,

Pe moarte bag-o în vioară,

Ciupește corzile ca-ntodeauna,

Ca ea să geamă iar viața să mă doară.

Unuia cu nasul mare

Din nasul tău prea borcănat,

E-o cale atât de lungă,

Că ore în şir a tot durat,

Ca mucii-n şerveţel s-ajungă.

Unei colege

E un veritabil diamant,

Mulţi îţi zic despre iubit,

Însă, eu îţi spun tranşant,

E un pic neşlefuit.

Unora

Epigrame zeci v-am dedicat,

Ca să vă cuprindă râsul,

Însă după ce le-aţi ascultat,

V-a pufnit deodată plânsul.

Apărare

Eu îţi spun aici pe loc,

Nu mai da cu epigrama,

Că eu n-am umor deloc,

Şi mă năpădeşte drama.

Unuia care critică

De câte ori ne adunăm,

Tot o dai cu critica,

Dar demult noi aşteptăm,

Şi autocritica.

Unui şomer

Tot se-aude aici la ţară,

C-a pierdut multe servicii,

Tenismen e, zic novicii…

Însă el e-un pierde-vară.

Unui pierde-vară

Eu i-am zis că-i pierde-vară,

Însă el m-a combătut,

Şi plecând la muncă afară,

De trei veri, a dispărut…

Unui tată

Ce destin ţi s-a urzit,

Să ai greutăţi cu mii,

Însă nu te-ai chinuit,

Le-ai lăsat pentru copii.

Unui frate

El e frate bun cu mine

Dar necazul când mă paşte

Îl solicit, dar vezi bine…

Parcă nu mă mai cunoaşte.

Uneia cu regim

Ei i s-a prescris regim,

Ceai, infuzii, apă plată,

Dar le-a garnisit puţin,

Cu fripturi şi vişinată.

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.

E ceaţă, e frig, nu se vede,

Pământul e orb iar ceru-i pustiu,

Toamna înspre mine purcede,

Şi mă-mbracă în costum argintiu.

Plouă, doar plouă întruna,

Pasărea în cuib stă amorţită,

Iar eu îmbrăţişat sunt cu Luna,

Şi gândesc întomnat la iubită.

Coşuri de case încet  înviază,

Expiră un fum negricios,

E frig şi cred că-i amiază,

Căci toamna-mi pătrunde în os.

E ceaţă, e frig, nu e verde,

Soarele stă ascuns după nori,

Ochiul peste câmp mi se pierde,

Căutând disperat  nişte flori.

E urât, e pustiu, e tăcere,

Copacii spre pământ se apleacă,

Căci vântul începe să zbiere,

Iar Toamna a început să petreacă.