Îndoiala...

 

Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?

Ce muget anost, peste veacuri ascult.

 

Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?

Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.

 

Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?

Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.

 

Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?

Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.

 

Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?

Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?

 

 


Категория: Стихи про любовь

Все стихи автора: Gabriel Trofin poezii.online Îndoiala...

Дата публикации: 23 сентября 2023

Просмотры: 472

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Pe luna

Pe luna rece și prafoasă

Un dor mi se vedea plângând, 

Striga dulce pe terasă

Vreau acasă pe pământ. 

Un pământ rece, rătăcitor

Zăream eu din depărtare

Întrebându-mă eu oare,

Ce o fi în acel loc... 

Având o mare interesare. 

Soarta mă privea de jos, 

Așteptând ca să cobor

Pe acel pământ prafos

Sa rămân un norocos. 

Oh, tu, doamne... De-ai putea, 

Soarta de mi arăta

Să nu mai privesc în jos, 

Spre acel pământ prăfos.

Coborând eu tot mai jos, 

Am zărit în depărtare 

Un mos bătrân cu barba deasa 

Ce ma aștepta in zare. 

Îl privesc iar el îmi spune 

Că pe mine m-aștepta

Să îmi dea de veste un nume 

Ca să îl pot căuta. 

Acel nume era soarta 

Soarta mea neașteptată,

Un băiat cu ochii negrii 

Ce pe mine mă așteaptă. 

Еще ...

Ce vrei să-ți spun

 

Ce vrei să-ți spun când toate s-au cam spus,

Când vorbele ce-au trebuit să zboare s-au topit demul?

Crezi tu că dragostea ne moare,

De voluptatea trupului adoarme?

Sau poate o iubire adevărată să dispară,

Și să transforme bucuria noastră în blestemată dramă?

E dragostea ascunsă în sterpele plăceri,

Este iubirea și amorul fum,iluzii și scorneli?

Cum vrei să-ți spun că te iubesc etern,

Prin spirit sau plăceri?

Ce vrei să-mi ceri când te sărut,

Eu fiind pierdut în ființa ta demult?

Știi bine că îți aparțin ca liber al iubirii prizonier,

Prefer să mor decât să-ți pierd iubirea și infinitul tău mister!

(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

 

 

 

Еще ...

No tittle

De aș fi un un trandafir cu spini

Nu cred că m aș veștejii

Chiar dacă totu n mine moare

Cu un zâmbet, m ai înflorii

 

De aș fi un lăstar bătrân

Iar zilele mi ar fi numărate

Tu să vii să stai zâmbind

Aș întinerii în noapte

 

De aș fi o creangă în foc,

Arzând nu m aș vedea

N aș putea să mă sufoc

Că de ai zâmbii, nu m aș vedea

 

De aș fi o haină rară

Si te aș vedea venind

N aș putea să fiu uitată

Mă voi arăta lucind

Еще ...

Steaua speciala

Tu ai fost o stea

Una speciala

Ai apărut în viata mea

Și ai plecat ca o steaua cazatoare 

 

Sub lumina luni

Tu straluceai ca o stea de foc

Și ți-ai lăsat ispita 

Peste viata mea ușor 

 

Fără gânduri,fără lacrimi 

Tu ai plecat încet ușor

Lăsându-mă în lacrimi

Fără pic de simt nasol

 

Încă astăzi te visez

Trecând prin fata luni

Uitându-te în gol

Și strălucind ca și speranța lumii

Еще ...

Dor de noi

 

。 ₊°༺ ☾༻°₊ 。 

Ți-a fost dor de mine

Așa cum cred eu despre tine?

Să te gândești şi răzgândești

Până nu poți să te mai liniștești?

 

Al inimii dor îl poți simți

Numai prin intersectarea a două priviri

Liniștea degeaba tace

Dacă ochii n-o pot face

 

Căci durerea inimii

Nu are leac sau soluții

Aşa cum ar avea prezența ta

Atunci când tu ești în preajma mea. 
。 ₊°༺ ☾༻°₊ 。

Еще ...

Fără Titlu

Te-am strigat adesea prin pădure,

Nu-mi răspundea decât ecoul ei.

Te-am căutat de la apus până la răsărit

Era ciudat că-n fiecare creatură

Privirea îmi fugea.

Erai acolo, erai aproape

Și-n foșnetul frunzelor uscate

Te simțeam.

Cutremurată până-n oase...

Las să mă plouă.

Vreau să te strig din nou

Dar mă tem că nu mai vii

Te-ai dus

și nici nu știi

Ai rămas un trecător necunoscut.

Tu cu mistere,

Eu cu un dor de dorul nepătruns

Și vise spulberate de tăcere .

Еще ...

Другие стихотворения автора

Adio!

 

Ți-am scris pe cer adio,

Dar ploaia a-ncetat,

Și-n loc de stropii ploii,

Eu lacrimi am vărsat.

 

Am vrut să-ți uit adresa,

Să nu mai știu de ea,

Dar drumu-mi trece zilnic,

Pe sub fereastra ta...

 

N-am să-ți mai scriu poeme,

C-ar fi doar seci cuvinte,

Voi scrie iar... Adio!

Pe cruci și pe morminte.

 

Și-n fiecare zi femeie,

Mâncat și ros de patimi,

Îți voi lăsa la poartă,

Câte-un buchet de lacrimi.

 

Mă uit cum pică frunza,

Și cerul parcă pică,

Iar inima mă-nțeapă,

Și sunt cuprins de frică.

 

Mereu pe sub fereastra-ți,

Un suflet gol va trece,

Apucă-i mâna caldă,

Și nu-l lăsa să plece.

 

Еще ...

Sânge alb

 

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

 

 

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

 

 

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

 

 

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

 

 

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

 

 

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

 

 

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

 

 

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

 

 

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

 

 

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

 

 

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

 

 

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

 

 

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

 

 

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

 

 

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

 

 

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

 

 

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

 

 

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

 

 

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

 

 

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

 

 

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

 

 

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

 

Еще ...

Ultima iubire

 

Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,

Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,

Măduva în oase să-mi înflorească,

Amorul din tine crunt să mă îmbete.

 

Pasul tău să-mi sprijine viaţa,

Să-mi tremure celula în ţesuturi,

Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,

Să plâng peste noi începuturi.

 

Să mă zbat în orgasme, convulsii,

Apoi să apar cianozat la botez,

Să te ung pe sân cu alese emulsii,

Şi apoi cu un sărut să-l crestez.

 

Să-ţi curg peste privire şi trup,

Să mă simţi ca pe sânge în vene,

Inima să-ţi bată undeva în văzduh,

Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.

 

Focul din tine în priviri să mi-l torni,

Orb să mă prăvăl peste lume,

Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,

Să înviez a treia zi în genune.

 

Еще ...

E de muncă, e de muncă!

 

Pe un pat ce umblă-n lume,

Şade moartea pe cearșaf,

Şi mănâncă câte-un nume,

Înmuiat în lapte praf.

 

Umblă coasa pe uliță,

Cad în bernă multe uși,

Îngerii în cer sughiţă,

Şi se scaldă în cenuși.

 

Moartea bea cu popa-n sat,

Clopotaru cântă-n luncă,

Gropnicerii-s la săpat,

E de muncă, e de muncă!

 

Еще ...

Ce să-ţi dau române

 

Ce să-ţi dau române,

Pentru al tău chin,

Pentru veşnica durere,

Şi amar destin.

 

Ce să-ţi dau creştine,

Spune-mi ce doreşti?

Viaţa ta e tristă,

Dar tu, Mă iubeşti.

 

Doamne pentru a mea durere,

Nu vreau vindecare,

Şi din marea Ta putere,

Dă-mi doar alinare.

 

Dă-mi un fluier să doinesc,

Când durerea mă frământă,

Şi când traiul mi-e greoi,

Şi duşmanii mă-nspăimântă.

 

Dă-mi poetul să îmi cânte,

Cerul, neamul şi natura,

Toate cele câte sunte,

Să îmi potolească ura.

 

Dă-mi pământul cu verdeaţă,

Codrul să mă răcorească,

Să nu-mi pese de-a mea viaţă

Doar copilul să-mi trăiască.

 

Dă-mi putere să mă rog,

Să nu cad în nepăsare,

Şi cu Tine fac zălog,

Că nu-mi trebuie vindecare.

 

Doina, codrul şi poetul,

Rugăciunea către Tine,

Mulţumescu Ţie Doamne,

Toate astea îmi fac bine.

 

 

Еще ...

Destin

 

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

 

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

 

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

 

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

 

 

Еще ...