Of, mârșavă viață…

Vântul cu tâmplele supte,

Îmi roade-n tăcerile grele,

Și-mi sapă în vechile lupte,

Altare de gânduri rebele.

Și cad peste margini de clipe,

Ca frunza-n amurguri târzii,

Iar inima frântă începe să țipe,

Aici, în aceste grote pustii.

Iar timpul — călău fără milă,

Își frânge securea în mine,

Și curg ca o apă docilă,

Prin râuri din ținuturi străine.

Și-mi cade pe umeri cenușă,

Din visele arse încet de Morfeu,

Și-mi zăngăne-n auz o cătușă,

Cu dangăt de clopot ateu.

Îmi este privirea o rană deschisă,

Spre cerul ce-mi șade la geam,

Iar sângele — o hrană promisă,

Pentru amintirile ce nu le mai am.

Și poate, din marea uitare,

Cândva o să urce un abur subțire,

Să-mi fie sfârșitul o mare,

Cu țărmul topit în iubire.

Și-n urmă să nu fie un nume,

Nici umbră, nici semn pe pământ,

Doar o ploaie măruntă prin lume,

Ca un vechi și nebun legământ.

Iar eu — risipit în tăcere,

Să fiu doar un zvon neștiut,

O șoaptă târzie ce piere,

Pe buza unui ultim sărut.

În curte pomii înalți mi se arată,

Cu frunzele ca palmele spre cer,

Iar vântul trece blând, ca un mister,

Prin via care șade încărcată.

Mi-aduc aminte, iarba ca o zână,

Îmi mângâia genunchii de copil,

Iar cerul, coborât în loc umil,

Se sprijinea pe margini de fântână.

Acum mă-ntorc, dar totul e străin,

Pământul nu-mi mai ține minte pașii,

Și-n dorul meu zâmbesc înaintașii,

Ca un ecou pierdut dintr-un ținut divin. 

Pe prispă, somnoroasă, vremea zace,

Cu fața sprijinită-ntr-un ulcior,

Iar câinele din lanț, bolnav de dor,

Întruna-și plânge curtea care tace. 

În gard, salcâmii ascund povești uitate,

Despre-un copil firav cu părul auriu,

Și-n fiecare frunză ce-o mai știu, 

Sunt scrise amintiri cu al meu frate.

Văd ușa veche rămasă neschimbată,

Și drumul brusc se mistuie pe prag, 

O-mping ușor, rostind încet cu drag:

Sărut-mâna mamă, sărut-mâna tată!

Un lung ecou în brațe mă cuprinde,

De parc-ar vrea să spună; Bun venit!

Și brusc pe cei plecați i-am resimțit,

În inima ce ca o torță mi se-aprinde.

 Soţul gardiencei

El c-o gardiancă este,

Şi ţipă toată ziulica,

Ba chiar susţine mari proteste,

Că n-are acces la… mititica.

Unui Gardian

Adormind fără să ştie,

A visat un vis de hulă,

Că era la puşcărie,

Nu la pază, ci-n celulă.

Unui Gardian

De când era copil spunea,

Eu n-o s-ajung la puşcărie,

Şi s-a întâmplat acum, ca ea…

Să-i dea serviciu şi simbrie.

Unui poet

Cu scrisul ai ajuns departe,

Şi-am auzit că vei lansa o carte,

Dar nu la editură cum e scris,

Ci-o vei lansa de pe acoperiş.

Unui amic

De când munceşti tot adunând,

Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,

Te-ai transformat şi tu curând,

La fel ca banul, două feţe…

Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează

Porni să-şi facă portretul în ulei,

Dar mestecând mereu din gură,

Culorile în urma pensulei,

Îi ies…nu în ulei, ci în untură.

Unui Pictor

Iarăşi l-a lovit urgia,

Când stătea nud pe sofa,

Fiindcă l-a surprins soţia,

Cum modelul îl picta.

Unei pictoriţe în vârstă

Privind culoarea aceea vie,

Cum scoate din infern desenul,

Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,

Ca să-ţi mai lumineze tenul.

Mariaj

O iubire ca-n poveşti,

Şi azi, în faţă au altarul,

Ea împlineşte douăzeci,

Iar el trecuse centenarul.

Ginerele

Azi în faţă la pronaos,

S-a stârnit un pic de haos,

Veni mirele ce atinse veacul,

Soacra a crezut că-i dracul.

Mă uit la somnul țării mele, 

Și lacrimile-mi curg șiroaie, 

Căci doarme pusă-ntre zăbrele, 

Şi-n jurul ei e frig și ploaie. 

În somnul ei bandiții o tot fură, 

Străinii-i scot și sângele din venă,

Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură, 

Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă. 

Dar până când ne vom pleca privirea,

Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?

Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,

Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită. 

Pământul scurmă nopți de suferință,

Copiii pleacă, visul li se frânge,

Iar vântul fură ultima credință, 

Din satul părăsit ce-n taină plânge.

Și zilnic cred, că va veni dreptatea,

Din somn adânc se va trezi poporul,

Când va-nțelege că-i trădată vatra,

Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul. 

Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,

Se va-nălța un strigăt de oțel,

Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,

Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!

Sărută-mi fruntea ca pe un hotar de lumină,

Sfâșie-mi tăcerea cu dinții de lapte,

Varsă-ți iertarea ștergând orice vină, 

Fă-mi brațele tale adăpost peste noapte,

Aprinde-mi privirea ca pe-o făclie veche,

Alungă-mi uitarea cu mângâierile tale, 

Sfărâmă-mi gândurile și fă-mă pereche,

Tu, floare mireasă cu albe petale... 

Strânge-mă-n brațe ca-ntr-un leagăn de foc,

Să ardă mocnit toată pădurea-mi uscată, 

Să fiu pământ nou, cu-n izvor pe mijloc, 

Din care să bei când vei fi însetată. 

Leagă-ți de mine umbra, ploaia, furtuna,

Să nu ne rupă soarta în lungi singurătăți,

Învață-mi trupul cum să-ți poarte cununa, 

Dărâmă-mi zidurile și fă-le mii de bucăți. 

Rămâi pe vecie în lumea mea crudă,

Pecetluiește-mi sângele cu lacrima ta,

Strigă puternic spre cer ca zeii s-audă, 

Că vrem doar iubire și nimic altceva. 

Mi-am risipit în constelații vina, 

Ca pe un praf de stele inutil,

Și-n fiecare noapte-ți văd lumina, 

Din ochii gingași de copil. 

În mine cresc oceane fără zare, 

Cu stelele de stânci legate, 

Și navighez cu-n dor de ancorare, 

La pieptul tău ferit de toate. 

Îmi las pe pleoape liniștea să cadă, 

Ca o ninsoare fără de sfârșit,

În care timpul învață să nu vadă, 

Cum fiecare pas mi-e răstignit.

Iar gândul obosit de-atâta noapte,

Se-ntoarce-n minte, stând închis,

Ca niște sori cu razele necoapte, 

Ce-și caută eclipsele-n abis.

Sub tâmpla ta se-aude ticăind, 

Un ceas crescut din lunga așteptare,

Iar ochii-ți fug spre geamuri, urmărind,

Cum joacă umbrele în depărtare. 

Și-aș vrea să-ți pun pe umeri liniștirea, 

Ca pe un șal subțire, de mătasă, 

Să-mi simți din depărtare focul și iubirea, 

Atunci când m-oi întoarce acasă. 

Dar totul e o apă fără margini,

Și un potop ce nu se lasă înfrânt, 

Mă cheamă cerul dincolo de margini, 

Și iar disper, căci nu mai văd pământ. 

Un triunghi mai mititel,
Sta infipt maricel
Pe latura unui patratel,
Sprijinit pe un isoscel.
 
Cercul se da rotund
De-a lungul unui prund.
Se opreste intr-un dreptunghi
Pe marginea unui unghi.

Aș vrea să mor
într-o zi de vară,
ca să mă ascund
sub umbra gândurilor voastre -
și fiecare amintire,
cu mine, care s-a cuibărit
prin sufletele voastre,
să fie ca o sticlă de apă, rece-rece,
ce țâșnește din adâncuri,
proaspătă ca un izvor de munte.

Să nu aud cum, pe prispa casei mele,
lacrimile voastre cad, pierdute-n van -
vreau să trosniți toate zâmbetele,
allegro, ca sub bagheta lui Botgros.

Și nici cum pașii voștri se preling,
andante, prin iarba proaspăt cosită,
ci să-mi dați cadou, la căpătâi,
pe-un șnur, toate flecurile tocite.

Asta mi-e sufletul.

Am iubit iubirea,
am făcut dragoste cu dragostea.
Dintr-o pasiune în altă pasiune,
m-am cufundat-n neștire,
un nestingherit boem.

Asta mi-e inima.

Din mine s-a născut viața.
Și, din toate peticele de iubire,
am cusut o carpetă în care
visul și speranța
s-au regăsit,
amăgirea și adevărul
s-au sărutat,
iar restul e poveste.

Asta v-am fost.
Asta v-am rămas.

Ieri, tânăr cu nicio grijă, de pe plai moldovenesc,

Astăzi, mulți ani duc în spate și, mi-i greu să mai muncesc.

Ieri, la sân cu țâța-n gură , să  cresc mare, voinicel,

Astăzi, lipsit de putere și-am ajuns un bătrânel.

Ieri, pitic la grădiniță și-apoi cu ghiozdanu-n spate,

Astăzi, învățat cu carte, absolvent de facultate.

Ieri, cu tancul în armată , patriot, să-mi apăr țara,

Astăzi, de mult sunt la vatră și în parc ascult, fanfara.

Ieri, mi-am întâlnit iubita, semnând al nost' legământ,

Astăzi, cu un fiu și-o noră, medici, profesând sub jurământ.

Ieri, cu repartiția-n-mână, specialist veterinar,

Astăzi, săturat de muncă și-aproape...pensionar.

Ieri  sculat de dimineață să nu-n-târzii la program,

Astăzi, greu semnez ,,prezența", timpu-mi este un dușman.

Ieri, treaptă cu treaptă, așteptând o promovare,

Astăzi,  cu boli, tratamente, de sus până jos, mă  doare.

Ieri, prieteni și tovarăși, gustând țuică, vin pe la bairam,

Astăzi, mulți nu mă cunosc, au uitat ce buni amici eram.

Ieri, trecând să-mi văd părinții, rude, frate și surori,

Astăzi,  merg la cimitir,  la mormânt, aducând flori.

Ieri și astăzi, fericit, iubind și de soție-ndrăgostit,

Viața mi-i frumoasă, visul cel visat s-a împlinit.

Ieri și astăzi, zilnic rugă, înălțăm la Domnul Ceresc,

Ce-mi rămâne, știu, Doamne, pentru ce mi-ai dat... Îți mulțumesc!

Lutul tremură sub degete,

ascunde în tăcerea lui promisiunea unei forme.

Vasul se deschide, gol și cald,

așteaptă să primească mai mult decât poate ține.

Apa vine ca o șoaptă,

umple absența, curge și se pliază,

devine în ea... viață.

Setea sfâșie.

Îi arată miracolul lumii

și al unui boț de lut.

Omul se ridică,

și bea din cana aceasta…

Acum e lut, e vas, e apă,

e setea transformată în lumină.

Vă mulţumesc ,prieteni!
Că des mă criticaţi.
Vă mulţumesc ,prieteni!
Prin asta voi nu mă uitaţi.

O ură - mă înalţă,
O invide-mi dă speranţă.
Tot binele vi-L doresc
Prieteni ,eu vă mulţumesc!

Pentru asta sunteţi daţi-
Să criticaţi ,s-apreciaţi.
Pentru tot ce mi-aţi făcut-
Vă promit :n-o să vă uit!

Am scris despre viață și moarte,

Cu slove din carne și sânge,

Cu lacrimi și clipe deșarte,

Cu plânsuri ce ochiul își plânge.

Am scris despre tine și îngeri,

Cu nesomn și clipe amare,

Despre mine și marile frângeri,

Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.

Am scris despre oameni și lume,

Despre abstract și  divin,

Cu versuri ce-aveau să rezume,

Unde plecăm și de unde venim.

Am scris despre scris și înscrisuri,

Despre cosmos și ce-a mai rămas,

Dar lumea cu ale ei compromisuri,

În proteste de stradă le-a ars.

Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,

Insultându-mi întruna versetul,

Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:

Iată poetul...!