Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: OTEH
Дата публикации: 29 июня 2023
Добавлено в избранное: 1
Комментарий: 1
Просмотры: 873
Комментарий
Стихи из этой категории
Pentru tine
De-ai fi tu pe o stâncă
as muri apoi ,
Doar să te prind din clipa mai adâncă
Să mă ineci într-un puhoi .
Așezat pe oghialul de pe gazonul terenului ,
Imi deschideai cu vorbele ochii spre o alta lume .
Acum îți văd poza încuiată in sticla telefonului ,
Însă n-am mai auzit de al tău nume ...
Pe-o piatra te-astept la hotarul vieții noastre ,
Te-astept aici ca robul după muncă grea ,
Valuri mari pe marile albastre ,
Cu brațele mâhnite-mi eu voi înota !
Privesc la pasăre , privesc la-naltii pomi ,
Pasărea a obosit ! Pomii rămân goi !
Mor sa-jung la tine ,
Ș-apoi sa-jung la nori !
Poveste de iubire!
Pe tine când printre fete te-am văzut,
Era în anotimpul toamnă, pe la-nceput,
Nu îmi explic de ce pe loc tu mi-ai plăcut,
Și cât de dulce-a fost al tău sărut
Îmi amintesc mereu, cum tu mi-ai spus,
Că ai venit la Iași să îți încerci norocul,
Și cât de mândra-i fost când lista s-a adus,
Cum ai sărit în sus și mai călcat cu tocul
Am tresărit simțind un pic de durere,
Ce mi-a trecut când tu mi te-ai scuzat,
Privirea ta suavă m-a lăsat fără repere,
Și instinctiv cu drag eu te-am îmbrățișat
Nu te-ai retras, ai acceptat a mea pornire,
Pe mână m-ai atins, eu iute m-am aprins,
Și-n mine-a năvalit un torent de iubire,
Mulțimile de mreje, puternic m-au încins
Ce a urmat a fost o lungă poveste,
Scrisă zi cu zi, fără punct în iubire,
Iar când în viață a apărut tristețe,
Nu am căzut, sperând în fericire
Vă spun acum că a fost la prima vedere,
O dragoste ce a rămas cu noi peste ani,
Din dăinuirea ei, noi ne-am extras putere,
Și i-am învins pe-acei ,,prieteni"...deveniți
dușmani!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
De ce ți-e frică să iubești?
M-a prins cumplit iarnă In bratele ei reci,
Soptind o vorbă caldă
Mă poți scăpă de ea pe veci
De ce ți-e frică să iubești?
Mă plouă, iar cerul e senin,
Uscat e doar la tine-n brațe
Iar tu le închizi de parcă-s cu venin.
Si umbra mea de-a ta nu tace
De ce ți-e frică să iubești?
Vis în zori
Trăiam astă dimineață clipe magice, divine
Când, privind în pat, alături, erai dragă, lângă mine:
Minunată, uimitoare, cum ști tu să fi mereu,
Ca o floare de gingașă tu, dormeai pe pieptul meu.
Îmi păreai un înger care, dup-un lung zbor, obosit,
Ca o binecuvântare, un răgaz și-a dăruit
Și, în dulcea așteptare-a unei zile noi, senine,
A dorit să poposească astă noapte lângă mine.
Eu, privindu-te cu teamă, îmi doream atât de mult
Îndelung să-ți mângâi chipul, ochi-nchiși să ți-i sărut
Dar, vrăjit de al tău farmec, nu-ndrăzneam să te ating,
Nu vruiam ca din greșeală, somnul, c-un sărut să-ți stric.
Dar, precum în întuneric, falnic fulger se-nfiripă
Și frumoasa-i strălucire se și pierde într-o clipă,
Astfel și-a mea bucurie ce-mi pică din paradis,
A pierit deodată. Totul, a fost doar un simplu vis.
.............................................................................
Trecu visul dar, aievea, ca să vezi minuni cerești,
Bate-n ușă, deschid, tu ești, tu, în mâini cu două cești.
Parc-a fost o prevestire ce-ai trimis din mintea ta,
Ai venit să-mplinești visul: mă trezești cu o cafea...
Regăsire...
Prin rana noastră ne-am iubit,
Și-ncet cădeau lumini de asfințit,
Și nu știam de-i zori sau amurgit,
Căci totul se năștea și se sfârșea,
Într-un fior ce între noi ardea,
Din palma mea, spre palma ta.
Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,
S-au răzvrătit secundele-n trecut,
Părea că cerul însuși s-a surpat,
Și refuza să șteargă ce-am uitat,
Ori poate doar, în taină, ne veghea,
Sărutul frânt ce nu putea pleca.
Un vânt amar, ca un oftat străin,
Ne despletea tăcerea de venin,
Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,
Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,
Dacă eram acolo de la început,
Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.
Și-n zorii zilei rana s-a închis,
Lumina împrejuru-ți s-a întins,
Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,
Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,
Prea viu să piară, prea tăcut să stea,
În spațiul dintre buza mea și pielea ta.
Furtuna
De când s-a întâmplat furtuna
Mi s-au mutat munții în mare
Mi-ai ocupat ziua și noaptea
Ai devenit singurul soare
În poze nu pot să privesc
Nu-i viu nimic pe o hârtie
De aș putea să te privesc
Când te trezești în zorii zilei
Măcar în brațe să te strâng
Din când în când să uit durerea
Căci te iubesc de când te știu
Până s-o stinge-n ochi scânteia
Inima-mi stă sub talpa ta
De nu o vrei mai bine calc-o
Prefer sa fiu doar umbra ta
Decât o piatră aruncată
Pentru tine
De-ai fi tu pe o stâncă
as muri apoi ,
Doar să te prind din clipa mai adâncă
Să mă ineci într-un puhoi .
Așezat pe oghialul de pe gazonul terenului ,
Imi deschideai cu vorbele ochii spre o alta lume .
Acum îți văd poza încuiată in sticla telefonului ,
Însă n-am mai auzit de al tău nume ...
Pe-o piatra te-astept la hotarul vieții noastre ,
Te-astept aici ca robul după muncă grea ,
Valuri mari pe marile albastre ,
Cu brațele mâhnite-mi eu voi înota !
Privesc la pasăre , privesc la-naltii pomi ,
Pasărea a obosit ! Pomii rămân goi !
Mor sa-jung la tine ,
Ș-apoi sa-jung la nori !
Poveste de iubire!
Pe tine când printre fete te-am văzut,
Era în anotimpul toamnă, pe la-nceput,
Nu îmi explic de ce pe loc tu mi-ai plăcut,
Și cât de dulce-a fost al tău sărut
Îmi amintesc mereu, cum tu mi-ai spus,
Că ai venit la Iași să îți încerci norocul,
Și cât de mândra-i fost când lista s-a adus,
Cum ai sărit în sus și mai călcat cu tocul
Am tresărit simțind un pic de durere,
Ce mi-a trecut când tu mi te-ai scuzat,
Privirea ta suavă m-a lăsat fără repere,
Și instinctiv cu drag eu te-am îmbrățișat
Nu te-ai retras, ai acceptat a mea pornire,
Pe mână m-ai atins, eu iute m-am aprins,
Și-n mine-a năvalit un torent de iubire,
Mulțimile de mreje, puternic m-au încins
Ce a urmat a fost o lungă poveste,
Scrisă zi cu zi, fără punct în iubire,
Iar când în viață a apărut tristețe,
Nu am căzut, sperând în fericire
Vă spun acum că a fost la prima vedere,
O dragoste ce a rămas cu noi peste ani,
Din dăinuirea ei, noi ne-am extras putere,
Și i-am învins pe-acei ,,prieteni"...deveniți
dușmani!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
De ce ți-e frică să iubești?
M-a prins cumplit iarnă In bratele ei reci,
Soptind o vorbă caldă
Mă poți scăpă de ea pe veci
De ce ți-e frică să iubești?
Mă plouă, iar cerul e senin,
Uscat e doar la tine-n brațe
Iar tu le închizi de parcă-s cu venin.
Si umbra mea de-a ta nu tace
De ce ți-e frică să iubești?
Vis în zori
Trăiam astă dimineață clipe magice, divine
Când, privind în pat, alături, erai dragă, lângă mine:
Minunată, uimitoare, cum ști tu să fi mereu,
Ca o floare de gingașă tu, dormeai pe pieptul meu.
Îmi păreai un înger care, dup-un lung zbor, obosit,
Ca o binecuvântare, un răgaz și-a dăruit
Și, în dulcea așteptare-a unei zile noi, senine,
A dorit să poposească astă noapte lângă mine.
Eu, privindu-te cu teamă, îmi doream atât de mult
Îndelung să-ți mângâi chipul, ochi-nchiși să ți-i sărut
Dar, vrăjit de al tău farmec, nu-ndrăzneam să te ating,
Nu vruiam ca din greșeală, somnul, c-un sărut să-ți stric.
Dar, precum în întuneric, falnic fulger se-nfiripă
Și frumoasa-i strălucire se și pierde într-o clipă,
Astfel și-a mea bucurie ce-mi pică din paradis,
A pierit deodată. Totul, a fost doar un simplu vis.
.............................................................................
Trecu visul dar, aievea, ca să vezi minuni cerești,
Bate-n ușă, deschid, tu ești, tu, în mâini cu două cești.
Parc-a fost o prevestire ce-ai trimis din mintea ta,
Ai venit să-mplinești visul: mă trezești cu o cafea...
Regăsire...
Prin rana noastră ne-am iubit,
Și-ncet cădeau lumini de asfințit,
Și nu știam de-i zori sau amurgit,
Căci totul se năștea și se sfârșea,
Într-un fior ce între noi ardea,
Din palma mea, spre palma ta.
Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,
S-au răzvrătit secundele-n trecut,
Părea că cerul însuși s-a surpat,
Și refuza să șteargă ce-am uitat,
Ori poate doar, în taină, ne veghea,
Sărutul frânt ce nu putea pleca.
Un vânt amar, ca un oftat străin,
Ne despletea tăcerea de venin,
Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,
Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,
Dacă eram acolo de la început,
Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.
Și-n zorii zilei rana s-a închis,
Lumina împrejuru-ți s-a întins,
Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,
Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,
Prea viu să piară, prea tăcut să stea,
În spațiul dintre buza mea și pielea ta.
Furtuna
De când s-a întâmplat furtuna
Mi s-au mutat munții în mare
Mi-ai ocupat ziua și noaptea
Ai devenit singurul soare
În poze nu pot să privesc
Nu-i viu nimic pe o hârtie
De aș putea să te privesc
Când te trezești în zorii zilei
Măcar în brațe să te strâng
Din când în când să uit durerea
Căci te iubesc de când te știu
Până s-o stinge-n ochi scânteia
Inima-mi stă sub talpa ta
De nu o vrei mai bine calc-o
Prefer sa fiu doar umbra ta
Decât o piatră aruncată
Другие стихотворения автора
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Cine a trait cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Care a iubit cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Daca noi am fost cu adevarat,
Ceea ce am fost,
Sau ceea ce am visat ca suntem.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Odihnă
,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii " Demonul, Marna.
Când plutea întuneric, să se facă lumină,
ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,
Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,
Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.
Și iata pământul, cu suflu de viață,
Căci viață ai zis, s-a – nălțat,
Urlasem și eu, din adânc, însă viața,
Ca tigrul vărgat te-a urmat.
Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,
N noroaie de stele și frunze uscate.
Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,
tot mai dezgropam cate-un mort.
***
Dar iată ca Abel s-a-ntors,
Sprijinit de Hristos, prin grădină,
Pășeau amândoi: Dă-i să bea,
Hristos mi-a spus, și i-am dat,
Chipu-i era albicios, brațul era degerat,
Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,
vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,
Dar el l-a băut chiar și asa.
Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,
I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...
Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn
S-arăt unde-i groapa...
Tăceam toți trei și săpam în adânc,
în mâl și în os și-n cobalt și în piatră
Iată-i: copii, bărbați și femei,
Bieti muritori, toti, laolaltă.
Atunci am simțit cum din catacombe,
Mirosul urât , de napalm și de bombe,
Se ridică spre noi, și pe fețele arse,
De bezna torturii , încă rămase,
Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.
Ce ati făcut? Dar drumul de seară,
Prinse deodată sunet de pași.
- Eu îmi lăsasem capul în jos -
Privi către zare Cristos, și întors,
Încercă să învie un mort.
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Cine a trait cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Care a iubit cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Daca noi am fost cu adevarat,
Ceea ce am fost,
Sau ceea ce am visat ca suntem.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Silvia Mihalachi