Laudă zilei

-În mine port
amintiri sărutate
cu stropi de poeme
așa cum erau odată-

Cu dorul aprins de un sunet de harpă
croită cu strune din vise bastarde,
furate din mintea ce bântuie stearpă,
pândesc adieri de parfumuri bavarde.

Străpung ce tăcerea în suflet ascunde,
un leagăn de paşi, din vioară chemare,
balanţă ţi-e trupu-n beţia din unde,
tangoul în tremur cerşeşte-o cărare.

Sunt ringul de stele aprins de ursită
să-ţi prindă în bucle cuvinte uşoare.
Dansează cu mine tangoul, iubită,
şi lasă-ţi parfumul de floare să zboare.

O roză se-ascunde în trupul molatec,
aruncă în juru-i miros de fecioară,
petalele curg în torent de jăratec,
sfios contrabasul prin note coboară.

Sunt orbul răpus prin iubiri rătăcite,
bucăţi de culoare în pale crâmpeie,
sentinţe de dor în priviri peticite,
aşteaptă tangoul, parfum de femeie.

        S-a tras o cortină groasă,

        Peste culme peate casă

       Fumul suie tremurat

       Zilele s-au micșorat.

        Dimineața-i fără soare

        Floarea din grădină moare

        Norii cern o apă deasă

        Ce-i pe afară cui îi pasă?

        Cerru-în zare-i  plumburiu

        Doar un vânt bate zglobiu,

        Însă toamna e bogată

        În ruginiu îmbrăcată.

Cind noi ne-am despartit pentru ultima data,

Era a suta zecea si ULTIMA - asta precis.

Undeva, pe Arbat, in noaptea intunecata

Un felinar de tristele s-a stins.

Ne-am parasit unul pe altul fara-ndoire,

Teatral trintind usa, fara a privi inapoi,

Tot la fel cum cindva ne-am jurat din iubire,

Sa-ntilnim batrinetea in doi.

Tot la fel cum cindva ne trezeam dimineata

Impreuna, iubindu-ne cu-adevarat,

Dar apoi fericire-a fost acoperita de ceata

Si noi doi in razboi am intrat. 

Si vreodata de vei vedea trist, in noapte

Un felinar ce-nceteaza sa bata pe strada, in gara,

Sa stii, ca noi doi undeva iarasi, poate

Ne despartim pentru ultima oara.

Sub cerul greu, cu nori de plumb,
Un prunc pășea pe-al vieții drum.
Ținea icoana strâns la piept,
Cu suflet blând și doru-i drept.

Credința lui, de mic sădită,
Era lumină neclintită.
Privirea-n sus, spre ceruri largi,
Spre îngeri blânzi și sfinții dragi.

În inimă purta comoară,
Un dor de cer, o sfântă scară.
Copil curat, cu chip senin,
Se ruga-n taină, zi de zi, divin.

Prin vânt și ger, cu pasul mic,
El știe calea spre rai, ce-i unic.
Credința lui, din pruncie arsă,
E stea ce-l ține, neclintită, aleasă.
A.A.✨

Cum să scriu despre iubire,

Când doar eu am fost penelul,

Niciodată pânza, niciodată subiectul?

Cum să creez frumusețea unui „noi”,

Când eu sunt doar mâinile care tremură

Pe marginea golului, căutând sens?

Eu am fost poeta, mereu poeta,

Cea care a înșirat cuvinte ca perle,

Dar nu pentru colierele mele.

Am scris iubirea din afară,

Ca un orb care descrie culorile,

Ca un cerșetor care cântă despre belșug.

N-am fost niciodată arta scrisă,

Nimeni nu m-a prins în versuri,

Nimeni n-a sculptat umbrele mele,

Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele

În hainele glorioase ale poeziei.

M-am pierdut, mereu,

În rolul de martor, de creator,

Dar nu în cel de muză.

Cuvintele mele au fost o ofrandă

Pentru cei care nici măcar

N-au întins mâinile să le primească.

Cum să mai scriu acum,

Când inima mea e doar o bibliotecă

De povești pe care nu le-am trăit?

Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia

Pe care alții își lasă amprentele,

Dar nimeni nu o citește cu adevărat?

Poate într-o zi voi fi și eu arta,

Un poem purtat pe buze străine,

Un vers pe care cineva să-l protejeze

De praf, de uitare, de tăcere.

Dar până atunci, continui să scriu,

Fără să fiu.

De vreți să știți povestea unei mari iubiri,

Ce încă nenăscută este,

Să nu mă întrebați acum la început de povestire,

Vreun nume sau alte amănunte,

Ori dacă sunt minciuni scornite chiar de mine,

Făcând acestea doar ca faima să-mi parvină....

Dragi cititori vă spun că adevărul îmi este prieten solitar,

Și-i martor pe vecie de-l voi ruga să vină,

De nu-s crezut!

Căci vă vorbesc de o minune vie,

Frumoasa feciorelnica prințesă a iubirilor pierdute!

Căci despre ea se spune că-i doar un înger

Cu chip de om,femeie plină de lumină,

Ce vrea să schimbe lumea-ntreagă,

Iar pe cei triști sau rătăciți să îi adune,

Sub a iubirii dulce ocrotitoare blândă aripă!

Ei bine,bine o să-mi spuneți...

De unde până unde am scornit povestea asta de iubire?

Sau dacă nu cumva arunc doar vorbe goale găunoase,

Și cum prințesa aceasta să-și murdărească rangul cu un coate goale,

Ea înger, plină de iubire,

Iar eu un simplu muritor de rând,

Ce crede că poate s-o închidă pe vecie,

În sărăcăcioasa viață pe pământ sau poleită silnicie...

Și cum ar fi posibil ca iubirea să se nască totuși,

Dintre al cerului trimis și-un oarecare muritor,

Căci îngerul acesta este cum cred că știți, nemuritor

Iar eu,sărmanul un simplu om de lut!?

Cum auziți!

Iubirea este clipa fără rațiune,

Poate e-o simplă nebunie!

Ce știți voi proștii sau prostimea,mi-i tot una!

Nu-mi pierd eu vremea cu vulgul sau plebea sau micimea,

Eu știu că ea e însăși amorul și iubirea,

În rest ce-mi pasă mie ce spune lumea oarbă,

Mă voi lupta s-o cuceresc precum cetățile ce-s pline de arcași,

Pe toți îi voi culca ca secerați,

Căci voi nu-mi știți curajul sau vitejia!

Călare sunt cu sabia și scutul și flutur steagul fericirii,

Pe care-am scris în greacă și latină,

Cu litere de aur sclipitoare,

Ce ies din gura unui lup pictat

Doar ea îmi este veșnicia fericită,

Fie și doar o-nchipuire plăsmuită!

(24 mai 2023-H.S Irepetabila Iubire)

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

Tu , vânător, tu asasine, 

N-ai somn pe zațu acestei lumi! 

Câte prăpăstii urcă-n tine,

Ca să dobori, un șoim, pe culmi? 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

O.T. 

Ești un versificator, nu un poet, așa zicea, 

Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă, 

Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).

I-am dat să-mi citească de pe telefon, 

direct în franceză Je est un autre.

Am știut dintotdeauna că nu sunt poet, 

Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea

prin aer un R, et je me suis reconnu poete,

-Ce teribilă e Poezia- ! 

În timp ce limba ei împingea prin aer un R, 

Și doamna care se așezase lângă noi, 

Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani, 

Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare, 

la Starbucks, într-o zi oarecare. 

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

Cred că am fost greșit înțeles.

Dreapta socotință și virtutea

Nu mi-au fost niciodată prietene.

Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,

Printre vulcani extatici cu creste împietrite;

Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,

Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,

Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,

Depărtările, până la carne.

Luna lui Lorca sau o femeie neagră,

Să fie cafeaua tare cu care adorm

În zațul zilei, când milioane de ochi

Mă privesc pentru totdeauna. 

N-am plănuit nimic din toate acestea.