Dada
mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri
dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture
tentativele mele de a merge în cap eșuează
cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei
și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux
pentru centrale termice
n-o fi dracul mai negru decât găurile negre
e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor
glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete
pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât
englezii beau sângele Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci
cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului
e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu
dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni
l-aș trece strada
pe Pământ își poate purta și singur de grijă
ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre
în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși peste noi cerul
pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale
idioții patetici își tatuează Harley-Davidson-ul pe creier
n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii
vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu
inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor
savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții
mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos
evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească
nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...
Poems in the same category
Nu știu!
Nu știu cum e mai bine
Să plâng că-mbătrânesc,
Sau poate să mă bucur
Lângă femeia ce-o iubesc
Nu știu cum pot să-i iert
Pe cei ce mi-au greșit,
Și cum să-i dau uitării
Pe toți ce m-au rănit
Nu știu dacă e cineva
Îndreptățit să judece,
Pe cel ce piatra o ridică
Dar nu vrea să o arunce
Nu știu de-i calea dreaptă
Pe care azi pășesc,
Sau poate sensul duce
Greșit..și-am să plătesc
Nu știu unde e adevăr
Și unde e minciună,
Naiv am fost în viață
Crezând că lumea-i bună
Nu știu ce e prietenia
Și care sunt amicii mei,
Că ajutor când am cerut
Doar spate am văzut la ei
Nu știu ce-i bine-n lumea asta
Și cum să nu fac rău în ea,
Mă rog la Domnul să nu-mi ia
Speranța, nădejdea și dragostea
........................
Dar știu că suntem muritori
Și nu vom moșteni pământul,
Nimic din ce avem nu vom lua
Cu noi, la drum..spre Sfântul!
Codul neliniștii
Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.
Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.
Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.
Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.
Drum de Toamna
Intr-o pădure falnică eram,
Se simțea miros de toamnă
Vântul frunze-aduna, cânta funerar
Se strangea rugină-n coroană
Pe acolo de-o viață mergeam,
Așteptam cineva să mă întâmpine
Mergeam pe drumul de plumb și viclean
Și am ajuns la răspântie
În două nu mă puteam despica.
Știam că de aici, nu-i drum înapoi.
Știam că miracole nu se vor întâmplă
Și astfel am ales să merg la război.
Uneori ma gandesc unde am mers
Cu fierul pe unghii, lutul in spate și stelele nalte
Dar totuși am ales ce am aleș
Și astfel, s-au decis și celelalte.
Fantezie
Un gust amar simții acum pe seară
Când ochii ei mi-au smuls
Timpul schițat pe coală.
Mi-a rupt, fugitiv, versul
Mi-a arătat demersul
Unui îndrăgostit, bolnav
Ce ajunge la disperare,
Și nu mai are loc în pat.
Căci dansul nopții îl îndeamnă
Să facă pași de-abia venit,
Fără rușine, fără conștiință
Peste un drum numai de flăcări,
Așteptat parcă,
De niște șerpi ascunși
După un stup de nectar.
Oh, spune-mi, tu
Zeiță atotputernică
Cum e să-ți pierzi răbdarea
Cu a lui psihoză isterică,
Cum e să zbieri numai la lună
Să te-neci în ale mele gânduri ;
Alături de entitatea
Ce nu-ți oferă o frânghie
Pentru a-ți găsi scăparea,
Ca să te întorci vie
Sau încă cunoscută,
Drept a mea fantezie.
disensiuni/8
evadând
din cercul lucrurilor reale,
băiatul cu rucsac,
probabil,
are la pălărie
flori de piatră.
÷
e posibil, ca
libelula- pripășită
pe frigul ăsta, în grădină,
să nu fie o dronă.
Dorul, absența ce trăiește în mine
Mi-e dorul rămas o absență care trăiește în mine, nu are trup, dar are greutate, apasă în piept, în timp, în somn... este lipsă, distanță, nostalgie și nici un cuvânt pare să nu poată să închidă focul lui.
Mi-e dorul memoria emoţională a acelor vremuri în care m-am simțit întreagă... și de care am fost smulsă și aruncată în umbrele tăcerii.
Mi-e dorul astăzi o iubire fără mâini, fără ochi, fără zâmbet, doar un strigăt tăcut al unei legături care nu mai are receptor.
Când îmi e dor îmi dau seama că sunt umană și că ceea ce lipsește îmi arată ce e cu adevărat esențial.
Mi-e dorul dovada că am iubit... așa, neînțeleasă fiind... dovada că ceea ce iubesc nu moare niciodată, trăiește prin dor, în absență...
Nu știu!
Nu știu cum e mai bine
Să plâng că-mbătrânesc,
Sau poate să mă bucur
Lângă femeia ce-o iubesc
Nu știu cum pot să-i iert
Pe cei ce mi-au greșit,
Și cum să-i dau uitării
Pe toți ce m-au rănit
Nu știu dacă e cineva
Îndreptățit să judece,
Pe cel ce piatra o ridică
Dar nu vrea să o arunce
Nu știu de-i calea dreaptă
Pe care azi pășesc,
Sau poate sensul duce
Greșit..și-am să plătesc
Nu știu unde e adevăr
Și unde e minciună,
Naiv am fost în viață
Crezând că lumea-i bună
Nu știu ce e prietenia
Și care sunt amicii mei,
Că ajutor când am cerut
Doar spate am văzut la ei
Nu știu ce-i bine-n lumea asta
Și cum să nu fac rău în ea,
Mă rog la Domnul să nu-mi ia
Speranța, nădejdea și dragostea
........................
Dar știu că suntem muritori
Și nu vom moșteni pământul,
Nimic din ce avem nu vom lua
Cu noi, la drum..spre Sfântul!
Codul neliniștii
Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.
Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.
Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.
Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.
Drum de Toamna
Intr-o pădure falnică eram,
Se simțea miros de toamnă
Vântul frunze-aduna, cânta funerar
Se strangea rugină-n coroană
Pe acolo de-o viață mergeam,
Așteptam cineva să mă întâmpine
Mergeam pe drumul de plumb și viclean
Și am ajuns la răspântie
În două nu mă puteam despica.
Știam că de aici, nu-i drum înapoi.
Știam că miracole nu se vor întâmplă
Și astfel am ales să merg la război.
Uneori ma gandesc unde am mers
Cu fierul pe unghii, lutul in spate și stelele nalte
Dar totuși am ales ce am aleș
Și astfel, s-au decis și celelalte.
Fantezie
Un gust amar simții acum pe seară
Când ochii ei mi-au smuls
Timpul schițat pe coală.
Mi-a rupt, fugitiv, versul
Mi-a arătat demersul
Unui îndrăgostit, bolnav
Ce ajunge la disperare,
Și nu mai are loc în pat.
Căci dansul nopții îl îndeamnă
Să facă pași de-abia venit,
Fără rușine, fără conștiință
Peste un drum numai de flăcări,
Așteptat parcă,
De niște șerpi ascunși
După un stup de nectar.
Oh, spune-mi, tu
Zeiță atotputernică
Cum e să-ți pierzi răbdarea
Cu a lui psihoză isterică,
Cum e să zbieri numai la lună
Să te-neci în ale mele gânduri ;
Alături de entitatea
Ce nu-ți oferă o frânghie
Pentru a-ți găsi scăparea,
Ca să te întorci vie
Sau încă cunoscută,
Drept a mea fantezie.
disensiuni/8
evadând
din cercul lucrurilor reale,
băiatul cu rucsac,
probabil,
are la pălărie
flori de piatră.
÷
e posibil, ca
libelula- pripășită
pe frigul ăsta, în grădină,
să nu fie o dronă.
Dorul, absența ce trăiește în mine
Mi-e dorul rămas o absență care trăiește în mine, nu are trup, dar are greutate, apasă în piept, în timp, în somn... este lipsă, distanță, nostalgie și nici un cuvânt pare să nu poată să închidă focul lui.
Mi-e dorul memoria emoţională a acelor vremuri în care m-am simțit întreagă... și de care am fost smulsă și aruncată în umbrele tăcerii.
Mi-e dorul astăzi o iubire fără mâini, fără ochi, fără zâmbet, doar un strigăt tăcut al unei legături care nu mai are receptor.
Când îmi e dor îmi dau seama că sunt umană și că ceea ce lipsește îmi arată ce e cu adevărat esențial.
Mi-e dorul dovada că am iubit... așa, neînțeleasă fiind... dovada că ceea ce iubesc nu moare niciodată, trăiește prin dor, în absență...
Other poems by the author
Însuflețire
Dinafară toate casele par la fel,
aceleași ferestre cu vedere spre stradă,
aceleași uși mohorâte din lemn,
aceleași culori pe fațade și ziduri,
abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,
casa ta, de exemplu, avea suflet,
luase o mare parte din sufletul tău
și-l împrăștiase în lucruri,
până atunci nu observasem că primăvara
înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,
salcâmii,
că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale
prima oară auzisem acolo cântecul mierlei
al cucului,
arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,
atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,
parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,
nu-ți mai venea să pleci,
nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,
întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,
cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,
incapabil să se dăruie,
răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor
și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,
privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,
ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...
Superstiții
am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus
neîmplinite
la naiba
trebuie să crezi în ceva
nu poți sta toată viața indiferent
pe marginea șanțului
să numeri stelele
sau găurile negre din Univers
ca și când ai trăi veșnic
legile fizicii ne spun altceva
într-o bună zi se va sfârși totul
se cuvine
așadar
să te obișnuiești cu gândul acesta
mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani
despre Nibiru
care se-apropie
apostolii despre Apocalipsă
unii îi zic „încălzire globală”
alții altfel
tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii
absentă
te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă
să ai cu ce plăti vămile…
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Nervi
nu știu ce mă enervează mai mult
fake news-urile pe care liberalii
și „salvatoriii” României
mi le bagă pe gât
de la tejgheaua cu ștevie a opoziției
sau correct news-urile marilor zilei
încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive
de la prânzul cu bucate alese al Puterii
habar n-am
cert e că mă enervează bucătăria moleculară
a neamțului
răspopit
pe cârca și sângele inepuizabil al poporului
în fapt
o banală „spumă” de castraveciori murați
în oțet
introdusă într-un tub „spray”
care devine pufoasă
datorită presiunii care o împinge în afară
Acoperiri
strigătul fricii
reverberează lugubru
alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare
nu-ți mai auzi bătăile inimii
te-apuci cu mâinile de ultimul gând
care te-ndemnase
cu puțin înainte
diabolic
să fugi
fără să înțelegi de ce
și
mai ales
fără să știi cine
a stins acolo
sus
(în somtuoasele apartamente ale minții)
lumina
lăsându-ți i sufletul să se zbată
precum peștele pe uscat
să urle pe străzile scufundate în beznă
ca Diogene
căutând cu disperare
un om…
Însuflețire
Dinafară toate casele par la fel,
aceleași ferestre cu vedere spre stradă,
aceleași uși mohorâte din lemn,
aceleași culori pe fațade și ziduri,
abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,
casa ta, de exemplu, avea suflet,
luase o mare parte din sufletul tău
și-l împrăștiase în lucruri,
până atunci nu observasem că primăvara
înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,
salcâmii,
că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale
prima oară auzisem acolo cântecul mierlei
al cucului,
arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,
atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,
parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,
nu-ți mai venea să pleci,
nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,
întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,
cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,
incapabil să se dăruie,
răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor
și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,
privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,
ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...
Superstiții
am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus
neîmplinite
la naiba
trebuie să crezi în ceva
nu poți sta toată viața indiferent
pe marginea șanțului
să numeri stelele
sau găurile negre din Univers
ca și când ai trăi veșnic
legile fizicii ne spun altceva
într-o bună zi se va sfârși totul
se cuvine
așadar
să te obișnuiești cu gândul acesta
mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani
despre Nibiru
care se-apropie
apostolii despre Apocalipsă
unii îi zic „încălzire globală”
alții altfel
tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii
absentă
te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă
să ai cu ce plăti vămile…
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Nervi
nu știu ce mă enervează mai mult
fake news-urile pe care liberalii
și „salvatoriii” României
mi le bagă pe gât
de la tejgheaua cu ștevie a opoziției
sau correct news-urile marilor zilei
încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive
de la prânzul cu bucate alese al Puterii
habar n-am
cert e că mă enervează bucătăria moleculară
a neamțului
răspopit
pe cârca și sângele inepuizabil al poporului
în fapt
o banală „spumă” de castraveciori murați
în oțet
introdusă într-un tub „spray”
care devine pufoasă
datorită presiunii care o împinge în afară
Acoperiri
strigătul fricii
reverberează lugubru
alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare
nu-ți mai auzi bătăile inimii
te-apuci cu mâinile de ultimul gând
care te-ndemnase
cu puțin înainte
diabolic
să fugi
fără să înțelegi de ce
și
mai ales
fără să știi cine
a stins acolo
sus
(în somtuoasele apartamente ale minții)
lumina
lăsându-ți i sufletul să se zbată
precum peștele pe uscat
să urle pe străzile scufundate în beznă
ca Diogene
căutând cu disperare
un om…