Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Poems in the same category
Moare pacientul...
Sunaţi la ambulanţă oameni buni,
Să vină grabnic şi descarcerarea,
Că ţara noastră-i plină de nebuni,
Ce nu mai vor nicicând schimbarea.
Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,
Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,
Că biata ţară astăzi este pradă,
Şi-mi pare c-o salva e imposibil.
Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,
Că lent ne moare pacientul,
Străinii îi administrează false seruri,
Şi muşamalizează incidentul.
Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,
Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,
Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,
Căci ţara noastră e acum pe moarte.
Sunaţi la ambulanţă dragi români,
Şi fiţi chiar voi brancardieri,
Un cancer nu mai poţi să îl amâni,
Şi trebuie luptat din răsputeri.
Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,
Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,
Căci taţii voştri sunt inconştienţi,
Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.
Ele
Din vremi de mult trecute
Sosit-au ele acum,
In bezna.
Langa pârâiașul din padure,
Casa aceea, mare
E a lor.
Am fost acolo si pot spune
Locul meu e langa ele.
Cine-s ele?
Vrajitoarele,
Prietenele mele.
Au trecut sute sau chiar mii de ani
De cand nu le-am mai vazut,
Dar dorul nu a incetat s-apara
Si sa ma sugrume.
Reuniunea a-nceput
Si cantece de veselie in natura se aud.
Toti joaca, greieri si furnici
Si creaturile noptii sunt aici,
Pentru ca ele au sosit.
Ninge cu regrete
Ninge peste străzi uitate,
Peste gânduri fără rost,
Peste vise destrămate
Și ce-a fost, si ce n-a fost..
Ninge peste tot ce doare,
Peste tot ce-am amânat,
Peste nopți ce dor in taina,
Peste tot ce n-am uitat.
Și se-așază blând, pe suflet,
Un tăcut și alb oftat—
Parcă ninge cu regrete,
Parcă ninge cu păcat.
În trecere prin Iași!
Stau pe bancă în Copou
Și privesc în jos și-n sus,
Greu ceva mai recunosc
Și mă simt ca un intrus
Sunt în trecere prin Iași
Și vreau să îmi amintesc,
Locul unde-am întâlnit-o
Pe Maria, azi soția ce o iubesc
Gându-mi fuge-n studenție
Când te-am cunoscut pe tine,
Atunci inima eu ți-am furat
Și-o păstrez și-acum la mine
Cum aș putea să uit vreodată
Plimbările în pas ușor pe-alei,
Și vinul dulce de la Bolta Rece
Plătit din bursa mică cu doi lei
Banca părăsesc cu nostalgie
Și mă-ndrept spre facultate,
Simt emoția ce mă cuprinde
Și cum inima în piept îmi bate
Dar cine oare n-ar fi emotiv
Când tinerețea o are-n față,
Și locul unde ieri s-a format
Ca Om și specialist în viață
Aici am studiat din greu
S-ajung medic veterinar,
Să știu să vindec animale
Să am un ban cinstit în buzunar
Pașii mi-i îndrept spre clinici
Trec prin holuri, săli de cursuri,
Fac un mic popas în amfiteatru
Lăcrimez și scriu aceste versuri
Încărcat de multe sentimente
Ies și-o apelez pe-a mea soție,
Vorbă-i spun că vin spre casă
Și-i recit și ei din astă..poezie!
Rugăciune
Doamne !
Dă-mi în noblețea ta
Puterea de-a mă mai schimba.
Chiar și acum în ceasul de pe urmă
Nu mă lăsa fără de turmă.
Adună-mă în grupul Tău sfințit,
Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.
Chiar dacă faptele spun împotriva mea,
Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.
Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit
Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.
Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,
Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.
Cu ajutorul tău și rugăciunea mea
Voi știi și crede în învierea Ta !
Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,
Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !
®️
Moare pacientul...
Sunaţi la ambulanţă oameni buni,
Să vină grabnic şi descarcerarea,
Că ţara noastră-i plină de nebuni,
Ce nu mai vor nicicând schimbarea.
Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,
Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,
Că biata ţară astăzi este pradă,
Şi-mi pare c-o salva e imposibil.
Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,
Că lent ne moare pacientul,
Străinii îi administrează false seruri,
Şi muşamalizează incidentul.
Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,
Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,
Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,
Căci ţara noastră e acum pe moarte.
Sunaţi la ambulanţă dragi români,
Şi fiţi chiar voi brancardieri,
Un cancer nu mai poţi să îl amâni,
Şi trebuie luptat din răsputeri.
Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,
Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,
Căci taţii voştri sunt inconştienţi,
Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.
Ele
Din vremi de mult trecute
Sosit-au ele acum,
In bezna.
Langa pârâiașul din padure,
Casa aceea, mare
E a lor.
Am fost acolo si pot spune
Locul meu e langa ele.
Cine-s ele?
Vrajitoarele,
Prietenele mele.
Au trecut sute sau chiar mii de ani
De cand nu le-am mai vazut,
Dar dorul nu a incetat s-apara
Si sa ma sugrume.
Reuniunea a-nceput
Si cantece de veselie in natura se aud.
Toti joaca, greieri si furnici
Si creaturile noptii sunt aici,
Pentru ca ele au sosit.
Ninge cu regrete
Ninge peste străzi uitate,
Peste gânduri fără rost,
Peste vise destrămate
Și ce-a fost, si ce n-a fost..
Ninge peste tot ce doare,
Peste tot ce-am amânat,
Peste nopți ce dor in taina,
Peste tot ce n-am uitat.
Și se-așază blând, pe suflet,
Un tăcut și alb oftat—
Parcă ninge cu regrete,
Parcă ninge cu păcat.
În trecere prin Iași!
Stau pe bancă în Copou
Și privesc în jos și-n sus,
Greu ceva mai recunosc
Și mă simt ca un intrus
Sunt în trecere prin Iași
Și vreau să îmi amintesc,
Locul unde-am întâlnit-o
Pe Maria, azi soția ce o iubesc
Gându-mi fuge-n studenție
Când te-am cunoscut pe tine,
Atunci inima eu ți-am furat
Și-o păstrez și-acum la mine
Cum aș putea să uit vreodată
Plimbările în pas ușor pe-alei,
Și vinul dulce de la Bolta Rece
Plătit din bursa mică cu doi lei
Banca părăsesc cu nostalgie
Și mă-ndrept spre facultate,
Simt emoția ce mă cuprinde
Și cum inima în piept îmi bate
Dar cine oare n-ar fi emotiv
Când tinerețea o are-n față,
Și locul unde ieri s-a format
Ca Om și specialist în viață
Aici am studiat din greu
S-ajung medic veterinar,
Să știu să vindec animale
Să am un ban cinstit în buzunar
Pașii mi-i îndrept spre clinici
Trec prin holuri, săli de cursuri,
Fac un mic popas în amfiteatru
Lăcrimez și scriu aceste versuri
Încărcat de multe sentimente
Ies și-o apelez pe-a mea soție,
Vorbă-i spun că vin spre casă
Și-i recit și ei din astă..poezie!
Rugăciune
Doamne !
Dă-mi în noblețea ta
Puterea de-a mă mai schimba.
Chiar și acum în ceasul de pe urmă
Nu mă lăsa fără de turmă.
Adună-mă în grupul Tău sfințit,
Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.
Chiar dacă faptele spun împotriva mea,
Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.
Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit
Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.
Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,
Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.
Cu ajutorul tău și rugăciunea mea
Voi știi și crede în învierea Ta !
Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,
Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !
®️
Other poems by the author
Apus
In fața curajului care m-a părăsit,
In fața antebrațelor mele, a stomacului,
A nopților care, și ele, fac parte din mine,
Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;
Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,
Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,
Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,
Anotimpul nu se oprește ca să dea răgaz cailor care mor,
Târându-și oasele crepusculare pe potecile – nguste,
Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.
Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.
In câmp, cineva îl ucide iarași și iarăși pe Lorca,
Și luna. Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,
Nimeni nu le mai știe numele,
Viața merge mai departe - ce clișeu :) - Si cât de adevărat,
Ne refuza aceasta realitate ultimă,
Statuile însângerate de pe podul Charles.
Există undeva acolo, dincolo de capitulare,
O dimensiune tragică a apusului.
Traduceri absurde
Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,
Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,
Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,
In milioane de volti, cand infinitul,
se dezintegreaza sub tutela lui Paul Dirac,
Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,
care atarna in cozile de foc ale quasarilor,
Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,
Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,
Aici si acum, sub milioane de volti.
Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,
Controland abisul, parasind abisul, lasandu-ne purtati,
De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,
In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,
Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi,
Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,
In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,
Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,
Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.
O.T.
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Cine a trait cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Care a iubit cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Daca noi am fost cu adevarat,
Ceea ce am fost,
Sau ceea ce am visat ca suntem.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Același cântec vechi, pe care îl știți deja
Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,
Același cântec vechi, pe care-l știți deja:
Căci noi suntem străzile însingurate,
Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,
Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,
Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,
Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,
Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,
Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.
Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,
Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,
Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,
Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,
Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,
Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,
Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,
Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,
Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.
Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,
Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,
Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,
Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,
Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,
Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,
Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.
Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.
Autor: O.T.
Apus
In fața curajului care m-a părăsit,
In fața antebrațelor mele, a stomacului,
A nopților care, și ele, fac parte din mine,
Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;
Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,
Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,
Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,
Anotimpul nu se oprește ca să dea răgaz cailor care mor,
Târându-și oasele crepusculare pe potecile – nguste,
Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.
Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.
In câmp, cineva îl ucide iarași și iarăși pe Lorca,
Și luna. Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,
Nimeni nu le mai știe numele,
Viața merge mai departe - ce clișeu :) - Si cât de adevărat,
Ne refuza aceasta realitate ultimă,
Statuile însângerate de pe podul Charles.
Există undeva acolo, dincolo de capitulare,
O dimensiune tragică a apusului.
Traduceri absurde
Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,
Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,
Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,
In milioane de volti, cand infinitul,
se dezintegreaza sub tutela lui Paul Dirac,
Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,
care atarna in cozile de foc ale quasarilor,
Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,
Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,
Aici si acum, sub milioane de volti.
Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,
Controland abisul, parasind abisul, lasandu-ne purtati,
De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,
In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,
Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi,
Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,
In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,
Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,
Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.
O.T.
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Cine a trait cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Care a iubit cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Daca noi am fost cu adevarat,
Ceea ce am fost,
Sau ceea ce am visat ca suntem.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Același cântec vechi, pe care îl știți deja
Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,
Același cântec vechi, pe care-l știți deja:
Căci noi suntem străzile însingurate,
Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,
Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,
Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,
Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,
Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,
Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.
Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,
Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,
Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,
Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,
Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,
Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,
Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,
Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,
Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.
Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,
Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,
Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,
Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,
Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,
Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,
Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.
Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.
Autor: O.T.