Pe vremuri...
Pe vremuri când copii eram,
Dormeam cu fratele de gât,
Cu aceeași lacrimă plângeam,
Și ne-mpăcam numaidecât.
Pe vremuri când copii eram,
Mușcam același colț de pâine,
Apoi cu joaca ne-ntreceam,
Și nu știam de-i azi ori mâine.
Acum mă-ntreb unde s-au dus,
Și ani, și joc, și al meu frate,
Doar părul alb îmi dă răspuns,
Și pozele îngălbenite și uscate.
Mi-s lacrimile râuri până-n cer,
Iar gândurile îngropate-n sânge,
Împovărat de ani, eu tot mai sper,
Că lacrima comună iar va plânge.
Pe geam, spre seară strălucesc,
Aceleași raze purpurii, bătrâne,
În mintea mea, e fratele, gândesc,
Venit să muște-un colț de pâine.
Sub coasa tristă stă răpusă soarta,
Deși, ne țin aceleași rădăcini,
Și eu, și el avem închisă poarta,
Iar drumul ne e plin de mărăcini.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 14 марта 2024
Views: 460
Poems in the same category
Poezie pentru clasa 1 :)
Luna de pe cer
Este un adevărat mister
Mai mereu ne însoțeşte
Şi de sus ea ne priveşte
Stelele mister aparte
Luminează-n ppnă noapte
Un albastru larg aprins
Ce formează un cuprins
Soarele e mîndru tare
Luminează-n ziua mare
Ne-n călzeşte , ne topeşte
Doar ploaia îl opreşte
Fulgeru e o putere
Atunci cînd ploua el se cere
Şi un sunet mare BUM
Tunetu e mai nebun!!!
Balada
Ședeam pe pragul casei
Vine-un hulub la mine
Chiar amu , pe nepusul masei
Șî-m' zice: "Vezi că vine badea pe la tine"
Da' eu n-am crezut …
Mămuca nu mă lasă nici să ies din casă
Apăi când m-oi mărita
Să va văita întruna
Va plânge că-mi stă bine mireasă
Va plânge că nu mai mă-ntorc acasă...
Da las' că s-o-mpăca ea cu vecinul
Că toată ziua-i peste gard
Îl îndrăgește , 'i servește vinul
Îl îmbată cu Cotnari
Și cu aroma buzelor ei care ard..
Așa mamă ca a mea
Nu doresc la nimenea
Ea mă-nvață , ea mă crește
Ea îmi zice că put a pește
Normal dom'le că glumește.
O inimă infirmă
A ta privire îmi confirmă,
Că inima îți e infirmă,
Si mai-nainte decât toate,
În tine două firi se zbate.
Sub ochii tăi, ce nu pot plânge,
Întreaga ură încet se strânge,
Și - mprăștii-n jur fără habar,
Doar întuneric cu un gust amar.
Iar cu alți ochi de te-ai privi,
Ai înțelege cum ai fi,
Căci fără zbor ori fără vis,
Vei fi cu sufletul închis,
Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,
Va bate același strașnic vânt,
Și-n loc de șoapte de amor,
Vei auzi un plâns asurzitor.
Să fiu ca o taină...
Du-mă Doamne-n lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Pune-mă-n pământ,
Să răsar ca vânt,
Toarnă-mă-n hârdoaie,
Să cad ca o ploaie.
Fă-mă răsărit,
Să mă știu iubit,
Ori un bob de rouă,
Lacrimi să mă plouă,
Să curg în izvoare,
Ca o taină mare,
Să mă bea cu sete,
Tinerele fete.
Fă-mă vis subțire,
Dus de amintire,
Să m-ascund în șoapte,
Rostite în noapte,
De-un tânăr fecior,
Ca un cald fior,
Și să duc pe pleoape,
Ale mării ape.
Fă-mă stea de ceară,
Să ard doar o seară,
Ori cuvânt uitat,
Într-un vers curat,
Să mă pierd în lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Noi suntem toți de la țară
Noi suntem toți de la țară,
Cu fața curată,
Cu vorba mai rară,
Cu treapta mai 'naltă la scară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu somnul pe frunze afară,
Cu gândul ce-ntruna ne zboară,
Spre zori și apoi înspre seară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu mână vânjoasă de fiară,
Cu spatele drept care cară,
Orice povară...
Noi suntem toți de la țară,
Țăranul ce câmpul își ară,
Copilul cu vita de sfoară,
Roada ce șade-n cămară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu viața și dulce, și-amară,
Cu ruga către Fecioară,
În fiece seară.
Vă spun pentru ultima oară,
Nu suntem o pradă ușoară,
Iar neamul nicicând n-o să piară,
Căci suntem toți de la țară.
Şi ce?
Şi ce dacă
lumea ne atacă?
eu mă bucur că trăiesc
în al meu sat natal locuiesc.
Și ce?dacă norii suspină?
După norii negri soarele vine
din nou ne va zâmbi
lumina,bucuria ne-o va vesti.
Și ce?dacă clipele
de neuitat se uită?
și nu îmi voi aduce aminte
Sunt bucuroasă de tot ce am
Acum și pân la moment.
Zamurca Alina ❤️
Poezie pentru clasa 1 :)
Luna de pe cer
Este un adevărat mister
Mai mereu ne însoțeşte
Şi de sus ea ne priveşte
Stelele mister aparte
Luminează-n ppnă noapte
Un albastru larg aprins
Ce formează un cuprins
Soarele e mîndru tare
Luminează-n ziua mare
Ne-n călzeşte , ne topeşte
Doar ploaia îl opreşte
Fulgeru e o putere
Atunci cînd ploua el se cere
Şi un sunet mare BUM
Tunetu e mai nebun!!!
Balada
Ședeam pe pragul casei
Vine-un hulub la mine
Chiar amu , pe nepusul masei
Șî-m' zice: "Vezi că vine badea pe la tine"
Da' eu n-am crezut …
Mămuca nu mă lasă nici să ies din casă
Apăi când m-oi mărita
Să va văita întruna
Va plânge că-mi stă bine mireasă
Va plânge că nu mai mă-ntorc acasă...
Da las' că s-o-mpăca ea cu vecinul
Că toată ziua-i peste gard
Îl îndrăgește , 'i servește vinul
Îl îmbată cu Cotnari
Și cu aroma buzelor ei care ard..
Așa mamă ca a mea
Nu doresc la nimenea
Ea mă-nvață , ea mă crește
Ea îmi zice că put a pește
Normal dom'le că glumește.
O inimă infirmă
A ta privire îmi confirmă,
Că inima îți e infirmă,
Si mai-nainte decât toate,
În tine două firi se zbate.
Sub ochii tăi, ce nu pot plânge,
Întreaga ură încet se strânge,
Și - mprăștii-n jur fără habar,
Doar întuneric cu un gust amar.
Iar cu alți ochi de te-ai privi,
Ai înțelege cum ai fi,
Căci fără zbor ori fără vis,
Vei fi cu sufletul închis,
Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,
Va bate același strașnic vânt,
Și-n loc de șoapte de amor,
Vei auzi un plâns asurzitor.
Să fiu ca o taină...
Du-mă Doamne-n lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Pune-mă-n pământ,
Să răsar ca vânt,
Toarnă-mă-n hârdoaie,
Să cad ca o ploaie.
Fă-mă răsărit,
Să mă știu iubit,
Ori un bob de rouă,
Lacrimi să mă plouă,
Să curg în izvoare,
Ca o taină mare,
Să mă bea cu sete,
Tinerele fete.
Fă-mă vis subțire,
Dus de amintire,
Să m-ascund în șoapte,
Rostite în noapte,
De-un tânăr fecior,
Ca un cald fior,
Și să duc pe pleoape,
Ale mării ape.
Fă-mă stea de ceară,
Să ard doar o seară,
Ori cuvânt uitat,
Într-un vers curat,
Să mă pierd în lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Noi suntem toți de la țară
Noi suntem toți de la țară,
Cu fața curată,
Cu vorba mai rară,
Cu treapta mai 'naltă la scară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu somnul pe frunze afară,
Cu gândul ce-ntruna ne zboară,
Spre zori și apoi înspre seară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu mână vânjoasă de fiară,
Cu spatele drept care cară,
Orice povară...
Noi suntem toți de la țară,
Țăranul ce câmpul își ară,
Copilul cu vita de sfoară,
Roada ce șade-n cămară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu viața și dulce, și-amară,
Cu ruga către Fecioară,
În fiece seară.
Vă spun pentru ultima oară,
Nu suntem o pradă ușoară,
Iar neamul nicicând n-o să piară,
Căci suntem toți de la țară.
Şi ce?
Şi ce dacă
lumea ne atacă?
eu mă bucur că trăiesc
în al meu sat natal locuiesc.
Și ce?dacă norii suspină?
După norii negri soarele vine
din nou ne va zâmbi
lumina,bucuria ne-o va vesti.
Și ce?dacă clipele
de neuitat se uită?
și nu îmi voi aduce aminte
Sunt bucuroasă de tot ce am
Acum și pân la moment.
Zamurca Alina ❤️
Other poems by the author
Epigrame XXVIII
Mie, la scoaterea vol. de poezii
"Firimituri de cuvinte..."
E clar. Acesta-i adevărul...
Precum o spune și autorul,
A vrut să dea mari lovituri,
Dar a făcut doar firimituri.
Meditație la profa de muzică
Mă dusei la ea acasă,
Undeva la demisol,
Ea îmi spune voluptoasă,
Duetul îl repetăm, la sol.
Fata popii
Ca să intre ușor în grații,
Fiindcă avea un chip cumplit,
A făcut des operații,
Şi are popa... chip cioplit.
Lui Relu Dop - epigramist cu ochelari
M-am îngrijorat puţin,
Domnule epigramist, miop
Căci în poantă n-ai venin,
Iar la muză i-ai pus… Dop.
D-lui Gogu Grosu - grupul Epigrame
Corectezi ce s-a postat,
Şi te crezi gros în penel,
La gramatică constat,
Ești destul de…subţirel.
Dupa ani de căsnicie
s-a stricat căruța...
Ne-am înecat amarul,
Și a pornit dezmățul…
Ea plecă cu armăsarul,
Eu am rămas cu hățul.
Epitaf - Constantin Brâncuși
Aici doarme chiar Brâncuși,
Coloana ne-a făurit,
Deschizând în ceruri uși,
Va trăi la... Infinit.
Concurs de șah
Am nimerit ca oponent,
O tipă c-un decolteu strident.
Cu turnurile m-a atacat,
Și am găsit salvarea-n Pat.
Vecinului
A cam înghițit gălușca,
Prin vecini îi e surghiunul,
Soția trage cu pușca,
Soacra dă cu tunul.
Apropos
Cu pretendenta mă plimbam,
Prin pădure, pe-o cărare...
Şi mă-ntreabă tam-nesam,
Ai ce cară melcul în spinare?
Unui popă afemeiat
L-a chemat la parastas,
Și pe când se înserează,
Popa-i spuse mai retras,
O moliftă... te aranjează?
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Exil
Dă gândul afară din minte,
Ca inima să-ți poată șopti,
Acele divine cuvinte,
Ce gura nu le poate rosti.
Dă ura afară din suflet,
Și lasă să intre lumina,
În tine totul e umed,
Și colcăie minciuna și vina.
Dă-ți mama afară din tine,
Și lasă să râdă copilul,
Și-n lacrima pură ce vine,
Acolo să-ți fie exilul.
Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.
Epigrame XXVIII
Mie, la scoaterea vol. de poezii
"Firimituri de cuvinte..."
E clar. Acesta-i adevărul...
Precum o spune și autorul,
A vrut să dea mari lovituri,
Dar a făcut doar firimituri.
Meditație la profa de muzică
Mă dusei la ea acasă,
Undeva la demisol,
Ea îmi spune voluptoasă,
Duetul îl repetăm, la sol.
Fata popii
Ca să intre ușor în grații,
Fiindcă avea un chip cumplit,
A făcut des operații,
Şi are popa... chip cioplit.
Lui Relu Dop - epigramist cu ochelari
M-am îngrijorat puţin,
Domnule epigramist, miop
Căci în poantă n-ai venin,
Iar la muză i-ai pus… Dop.
D-lui Gogu Grosu - grupul Epigrame
Corectezi ce s-a postat,
Şi te crezi gros în penel,
La gramatică constat,
Ești destul de…subţirel.
Dupa ani de căsnicie
s-a stricat căruța...
Ne-am înecat amarul,
Și a pornit dezmățul…
Ea plecă cu armăsarul,
Eu am rămas cu hățul.
Epitaf - Constantin Brâncuși
Aici doarme chiar Brâncuși,
Coloana ne-a făurit,
Deschizând în ceruri uși,
Va trăi la... Infinit.
Concurs de șah
Am nimerit ca oponent,
O tipă c-un decolteu strident.
Cu turnurile m-a atacat,
Și am găsit salvarea-n Pat.
Vecinului
A cam înghițit gălușca,
Prin vecini îi e surghiunul,
Soția trage cu pușca,
Soacra dă cu tunul.
Apropos
Cu pretendenta mă plimbam,
Prin pădure, pe-o cărare...
Şi mă-ntreabă tam-nesam,
Ai ce cară melcul în spinare?
Unui popă afemeiat
L-a chemat la parastas,
Și pe când se înserează,
Popa-i spuse mai retras,
O moliftă... te aranjează?
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Exil
Dă gândul afară din minte,
Ca inima să-ți poată șopti,
Acele divine cuvinte,
Ce gura nu le poate rosti.
Dă ura afară din suflet,
Și lasă să intre lumina,
În tine totul e umed,
Și colcăie minciuna și vina.
Dă-ți mama afară din tine,
Și lasă să râdă copilul,
Și-n lacrima pură ce vine,
Acolo să-ți fie exilul.
Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.