Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 8 декабря 2023
Views: 612
Poems in the same category
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Poezie pe mare
Miros de mare,
parfumuri desființate
aruncate toate pe o parte
cutremurate, mare.
Miros de mare,
iar cerul și pământul se-mbină.
Culorile impregnează în lumină,
pești, furtuni si neclintire în uzină.
Alinare
miros de mare
iubire și teroare.
Nebunie
Râvnim adeseori vulcanic
Spre strălucire,laudă,avere
Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,
Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere
Poțiune cu efect real
Uităm modestele origini,
Ne cățărăm pe-naltul piedestal
Prețios prilej ne înbucură în inimi
Străbunii ce nu-i mai amintim
Sunt doar tablou umplut de acuarelă
Și totuși datorită lor trăim,
Ei fiind și azi o santinelă
Defilăm acum cu papion la gât
De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,
Extaz dulceag trăim! dar cât?
Căci falsa pace naște doar morminte.
CÂND ALVARO MUNÉRA A ÎNGENUNCHIAT
Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,
Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...
Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --
Era un taur tânăr, de nimic vinovat.
În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,
Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,
Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare
Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.
Strigau mulțimile, se fluturau batiste,
Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,
Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă
Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?
Putea fi el în locul celui sortit pieirii
Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,
Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --
Nu mai era în stare cu sabia lovi.
Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,
Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,
În inima arenei, s-a născut o soartă:
Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.
Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,
Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:
Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —
Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.
A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,
Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —
Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,
Schimbând o lege veche… în adevăr curat.
Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:
Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.
Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:
Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.
Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,
Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.
Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat
Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!
Acesta-i adevărul acelei zile triste
Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,
Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise
Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...
_________
Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.
Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.
Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.
Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.
Această poezie este despre acel moment.
Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.
Gemete …
Gemete sunt trăirile mele,
Picuri de neant şi de stele,
Ţipăt de râmă strivită,
Mângâiere neoferită.
Mă înţeapă un trandafir în demenţă,
Iubirea din mine cere clemenţă,
Privirea spre cer îmi este întoarsă,
A trăi… mi se pare o farsă.
De oameni mă separă umanul,
Prieten îmi este iarăşi duşmanul,
Alături de harpă-i o sfântă,
Şi melodii depravate îmi cântă.
Fluturi se sinucid spre amurg,
Fericit îi priveşte un demiurg,
Aud cum putrezeşte iubirea,
Cobor în abis, să jelesc omenirea.
Scrum
În loc de inimă am scrum
Și am realizat asta
Când mi-ai spus
Că trebuie să mă îndepărtez.
Scrumul a început să ardă
Iar eu mă tot apropiam
Până o cascadă de lacrimi
A ajuns în locul inimi
Și a rămas doar scrum din nou.
Ai fost ceva fantastic,
Ceva de necrezut
Așa că mă apropii iarăși
Să simt foc, nu doar scrum,
Însă pe zi ce trece scrumul dispare,
Focul nu se mai aprinde,
Inima nu mai este
Și cascada a secat.
Tu ai plecat și nu te mai întorci
Deci..ce fac eu fără focul tău?
Ce fac eu aici defapt
Când tu esti departe iar?
În loc de inima am un gol.
Unde ești când am nevoie de brațul tău?
Vino înapoi și nu mai îmi da drumul
Am nevoie de tine și de focul tău.
Îmi e frig,
Vino și încălzește-mă
Cu focul ce arde în inima ta.
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Poezie pe mare
Miros de mare,
parfumuri desființate
aruncate toate pe o parte
cutremurate, mare.
Miros de mare,
iar cerul și pământul se-mbină.
Culorile impregnează în lumină,
pești, furtuni si neclintire în uzină.
Alinare
miros de mare
iubire și teroare.
Nebunie
Râvnim adeseori vulcanic
Spre strălucire,laudă,avere
Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,
Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere
Poțiune cu efect real
Uităm modestele origini,
Ne cățărăm pe-naltul piedestal
Prețios prilej ne înbucură în inimi
Străbunii ce nu-i mai amintim
Sunt doar tablou umplut de acuarelă
Și totuși datorită lor trăim,
Ei fiind și azi o santinelă
Defilăm acum cu papion la gât
De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,
Extaz dulceag trăim! dar cât?
Căci falsa pace naște doar morminte.
CÂND ALVARO MUNÉRA A ÎNGENUNCHIAT
Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,
Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...
Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --
Era un taur tânăr, de nimic vinovat.
În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,
Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,
Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare
Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.
Strigau mulțimile, se fluturau batiste,
Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,
Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă
Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?
Putea fi el în locul celui sortit pieirii
Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,
Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --
Nu mai era în stare cu sabia lovi.
Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,
Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,
În inima arenei, s-a născut o soartă:
Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.
Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,
Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:
Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —
Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.
A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,
Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —
Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,
Schimbând o lege veche… în adevăr curat.
Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:
Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.
Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:
Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.
Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,
Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.
Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat
Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!
Acesta-i adevărul acelei zile triste
Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,
Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise
Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...
_________
Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.
Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.
Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.
Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.
Această poezie este despre acel moment.
Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.
Gemete …
Gemete sunt trăirile mele,
Picuri de neant şi de stele,
Ţipăt de râmă strivită,
Mângâiere neoferită.
Mă înţeapă un trandafir în demenţă,
Iubirea din mine cere clemenţă,
Privirea spre cer îmi este întoarsă,
A trăi… mi se pare o farsă.
De oameni mă separă umanul,
Prieten îmi este iarăşi duşmanul,
Alături de harpă-i o sfântă,
Şi melodii depravate îmi cântă.
Fluturi se sinucid spre amurg,
Fericit îi priveşte un demiurg,
Aud cum putrezeşte iubirea,
Cobor în abis, să jelesc omenirea.
Scrum
În loc de inimă am scrum
Și am realizat asta
Când mi-ai spus
Că trebuie să mă îndepărtez.
Scrumul a început să ardă
Iar eu mă tot apropiam
Până o cascadă de lacrimi
A ajuns în locul inimi
Și a rămas doar scrum din nou.
Ai fost ceva fantastic,
Ceva de necrezut
Așa că mă apropii iarăși
Să simt foc, nu doar scrum,
Însă pe zi ce trece scrumul dispare,
Focul nu se mai aprinde,
Inima nu mai este
Și cascada a secat.
Tu ai plecat și nu te mai întorci
Deci..ce fac eu fără focul tău?
Ce fac eu aici defapt
Când tu esti departe iar?
În loc de inima am un gol.
Unde ești când am nevoie de brațul tău?
Vino înapoi și nu mai îmi da drumul
Am nevoie de tine și de focul tău.
Îmi e frig,
Vino și încălzește-mă
Cu focul ce arde în inima ta.
Other poems by the author
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Neîmplinire
Mâinile noastre s-au întins,
Una spre cealaltă.
Palmele lor ţipă,
De neatingere.
Pasul nostru a plecat,
Unul spre celălalt,
Mersul lor ţipă,
De neîntâlnire.
Gândul nostru a zburat,
Unul către celălalt,
Materia lor ţipă,
De neîmpreunare.
Dorinţele noastre au fost puse,
Fiecare pentru celălalt,
Frumuseţea lor ţipă,
De neîmplinire.
Decădere
O liniște vuiește sub mine,
De senzații sunt sterp,
Mi-e gândul Doamne la tine,
Deși sunt la un Altul adept.
În plină stradă îmi vine să plâng,
Iar am ratat de puțin paradisul,
De pe aripi molozul mi-l strâng,
Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.
În mine trăiește Abel și Cain,
Nu mai știu să-mi cer nici iertare,
Cu ochi noroioși spre cerul senin,
Caut lumina și raza de soare.
Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,
Mă abat de la viață și lume,
Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,
Și-mi șterg prin botez vechiul nume.
Clopote plâng în biserici uitate,
Prescura-i dosită la moară sub valț,
Târându-mă-n genunchi și pe coate,
Aștept un miracol să pot să mă-nalț.
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Ești...
Ești picătura ce-mi atinge obrazul,
ești ploaia mea din nor senin,
m-aș pierde însumi de ți-ai pierde hazul,
și aș surzi sub râsu-ți cristalin.
M-aplec sub glezna ta să-ți fiu pământ,
iar pasul ți-l măsor cu ochiul plâns,
pe piele de ți-aș fi firesc veșmânt,
atunci și rob pe veci aș fi constrâns.
Ești noaptea ce îmi zămislește visul,
mă dărui umbrelor ce-mi joacă-n geam,
ești deopotrivă și piscul, și abisul
spre care tainic zilnic alergam.
Ești mâna rece ce-mi imită scrisul,
în lungi scrisori, în care te strigam.
Un vechi velier
În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,
Împingând spre țărm cel mai vechi velier,
Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,
Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.
În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,
Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,
Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,
La capătul mării, coborî, stingându-se încet.
În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,
Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,
Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,
Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.
Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,
De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,
Din prova, din pupa, din catarge și obadă,
Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Neîmplinire
Mâinile noastre s-au întins,
Una spre cealaltă.
Palmele lor ţipă,
De neatingere.
Pasul nostru a plecat,
Unul spre celălalt,
Mersul lor ţipă,
De neîntâlnire.
Gândul nostru a zburat,
Unul către celălalt,
Materia lor ţipă,
De neîmpreunare.
Dorinţele noastre au fost puse,
Fiecare pentru celălalt,
Frumuseţea lor ţipă,
De neîmplinire.
Decădere
O liniște vuiește sub mine,
De senzații sunt sterp,
Mi-e gândul Doamne la tine,
Deși sunt la un Altul adept.
În plină stradă îmi vine să plâng,
Iar am ratat de puțin paradisul,
De pe aripi molozul mi-l strâng,
Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.
În mine trăiește Abel și Cain,
Nu mai știu să-mi cer nici iertare,
Cu ochi noroioși spre cerul senin,
Caut lumina și raza de soare.
Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,
Mă abat de la viață și lume,
Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,
Și-mi șterg prin botez vechiul nume.
Clopote plâng în biserici uitate,
Prescura-i dosită la moară sub valț,
Târându-mă-n genunchi și pe coate,
Aștept un miracol să pot să mă-nalț.
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Ești...
Ești picătura ce-mi atinge obrazul,
ești ploaia mea din nor senin,
m-aș pierde însumi de ți-ai pierde hazul,
și aș surzi sub râsu-ți cristalin.
M-aplec sub glezna ta să-ți fiu pământ,
iar pasul ți-l măsor cu ochiul plâns,
pe piele de ți-aș fi firesc veșmânt,
atunci și rob pe veci aș fi constrâns.
Ești noaptea ce îmi zămislește visul,
mă dărui umbrelor ce-mi joacă-n geam,
ești deopotrivă și piscul, și abisul
spre care tainic zilnic alergam.
Ești mâna rece ce-mi imită scrisul,
în lungi scrisori, în care te strigam.
Un vechi velier
În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,
Împingând spre țărm cel mai vechi velier,
Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,
Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.
În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,
Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,
Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,
La capătul mării, coborî, stingându-se încet.
În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,
Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,
Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,
Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.
Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,
De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,
Din prova, din pupa, din catarge și obadă,
Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.