Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 8 декабря 2023
Просмотры: 573
Стихи из этой категории
Paradoxul lui există
Există început!
Exista sfârșit!
Există și nesfarșit!
Există și neînceput!
Exista doar Există!
Există și Neexistă!
Și eu,tu,noi!
Și nimeni!
Există și nimic!
(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Timpule, mai lasă-mi timp!
Mă cert cu tine mai mereu
Că nu te-oprești de a fura,
Din anii mei tot mai puțini
Timpule, cât pot eu îndura?
Când m-am născut a fost ursita
Care mi-a zis că voi atinge suta,
Și mi-a urat să am noroc în viață
Și-atent la cum se-nvârte roata.
În timp, ai apărut tu, măi timpule
Și-ai început să iei puțin câte puțin,
Până m-ai dus la vârsta bătrâneții
Fără puteri și doar cu rugă la divin.
Mi-ai luat fără să știu copilăria
Și a urmat la rând și anii tinereții,
La schimb mi-ai dat ceva din boli
Pe care le tratez în zorii dimineții.
Cu toate astea simt să-ți mulțumesc
Că anii vieții mi-au fost prelungiți,
Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte
Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.
Mare mare...
Încântă-mă mare, încântă-mă cu perle
Cu valurile tale-albastre, cu valuri de mărgele
Ai soarele-n spinare și cer de gențiene
Marius Ene, Polonia, 04.04.2025
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Lumea azi
Lumea toată aleargă, aleargă,
Pământul întruna se-nvârte,
Urma ei grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri s-o uite.
Se înmoaie lacrima-n lacrimă,
Plâng mame când nasc un copil,
Tații-l primesc ca pe-o patimă,
Iar totul din jur li se pare ostil.
E foșnet și-n suflet, și-afară,
Pământul înghite bucurii și iubiri,
Grâu-i uscat iar pâinea amară,
E spaimă și groază-n clădiri.
Trăim izolați de oameni și lume,
Suntem conectați invizibil la ură,
Găsim vinovați cu nume, prenume,
Apoi instalăm peste tot dictatură.
Omul hulpav aleargă, aleargă,
Pământul mai tare se-nvârte,
Urma lui grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri să-l uite.
Paradoxul lui există
Există început!
Exista sfârșit!
Există și nesfarșit!
Există și neînceput!
Exista doar Există!
Există și Neexistă!
Și eu,tu,noi!
Și nimeni!
Există și nimic!
(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Timpule, mai lasă-mi timp!
Mă cert cu tine mai mereu
Că nu te-oprești de a fura,
Din anii mei tot mai puțini
Timpule, cât pot eu îndura?
Când m-am născut a fost ursita
Care mi-a zis că voi atinge suta,
Și mi-a urat să am noroc în viață
Și-atent la cum se-nvârte roata.
În timp, ai apărut tu, măi timpule
Și-ai început să iei puțin câte puțin,
Până m-ai dus la vârsta bătrâneții
Fără puteri și doar cu rugă la divin.
Mi-ai luat fără să știu copilăria
Și a urmat la rând și anii tinereții,
La schimb mi-ai dat ceva din boli
Pe care le tratez în zorii dimineții.
Cu toate astea simt să-ți mulțumesc
Că anii vieții mi-au fost prelungiți,
Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte
Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.
Mare mare...
Încântă-mă mare, încântă-mă cu perle
Cu valurile tale-albastre, cu valuri de mărgele
Ai soarele-n spinare și cer de gențiene
Marius Ene, Polonia, 04.04.2025
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Lumea azi
Lumea toată aleargă, aleargă,
Pământul întruna se-nvârte,
Urma ei grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri s-o uite.
Se înmoaie lacrima-n lacrimă,
Plâng mame când nasc un copil,
Tații-l primesc ca pe-o patimă,
Iar totul din jur li se pare ostil.
E foșnet și-n suflet, și-afară,
Pământul înghite bucurii și iubiri,
Grâu-i uscat iar pâinea amară,
E spaimă și groază-n clădiri.
Trăim izolați de oameni și lume,
Suntem conectați invizibil la ură,
Găsim vinovați cu nume, prenume,
Apoi instalăm peste tot dictatură.
Omul hulpav aleargă, aleargă,
Pământul mai tare se-nvârte,
Urma lui grabnic s-o șteargă,
În nesfârșite abisuri să-l uite.
Другие стихотворения автора
Azi…
Azi, câinii latră în suflet de om,
Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,
Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,
Cu ramuri uscate și frunze obtuze.
Sub aur și zgomot, sub masca de fier,
Se vinde dreptatea la preț de minciună,
Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,
Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.
Oamenii trec fără chip, fără gând,
Purtând în privire doar umbre străine,
Nevoie și ură, păcatul flămând,
Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.
Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,
Iar omul, străin de-a sa veche simțire,
E sclavul mărunt al nimicului crunt,
O umbră ce vinde și trup, și menire.
Sub pași se destramă și timpul, și locul,
Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,
Căci omul pierzându-și chipul, și jocul,
Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .
Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?
Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?
Un cer fără stele, un glas ce se frânge,
Un om ce se-abate de la sfântul său drum.
Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Voi fi...
Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,
Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,
Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,
Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.
Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,
Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,
În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,
Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.
Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,
Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,
Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,
Cad flori de gheață necontenit asupra ta.
Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,
Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,
Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,
Voi fi pe al tău umăr un înger protector.
Facere de bine...
Mă latră potaia din lanţ,
Hrănită cu carne din mine, mai dulce,
Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,
Mai bine-i făceam atuncea o cruce.
Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,
Pe băţul cel zvârl pentru aport,
Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,
Şi latră întruna a mort.
Mă latră potaia din cușcă,
Pe care-o înveleam când ningea,
Acum sare la mine și mușcă,
Atuncea pe mâini mă lingea.
Mă latră potaia, acuma căzut,
Şi sare precum un ghepard,
Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,
Vecinu-o hrănea printre gard.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.
Azi…
Azi, câinii latră în suflet de om,
Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,
Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,
Cu ramuri uscate și frunze obtuze.
Sub aur și zgomot, sub masca de fier,
Se vinde dreptatea la preț de minciună,
Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,
Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.
Oamenii trec fără chip, fără gând,
Purtând în privire doar umbre străine,
Nevoie și ură, păcatul flămând,
Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.
Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,
Iar omul, străin de-a sa veche simțire,
E sclavul mărunt al nimicului crunt,
O umbră ce vinde și trup, și menire.
Sub pași se destramă și timpul, și locul,
Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,
Căci omul pierzându-și chipul, și jocul,
Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .
Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?
Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?
Un cer fără stele, un glas ce se frânge,
Un om ce se-abate de la sfântul său drum.
Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Voi fi...
Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,
Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,
Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,
Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.
Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,
Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,
În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,
Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.
Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,
Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,
Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,
Cad flori de gheață necontenit asupra ta.
Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,
Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,
Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,
Voi fi pe al tău umăr un înger protector.
Facere de bine...
Mă latră potaia din lanţ,
Hrănită cu carne din mine, mai dulce,
Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,
Mai bine-i făceam atuncea o cruce.
Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,
Pe băţul cel zvârl pentru aport,
Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,
Şi latră întruna a mort.
Mă latră potaia din cușcă,
Pe care-o înveleam când ningea,
Acum sare la mine și mușcă,
Atuncea pe mâini mă lingea.
Mă latră potaia, acuma căzut,
Şi sare precum un ghepard,
Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,
Vecinu-o hrănea printre gard.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.