Lichele indispensabile

Frumuseţe, frumuseţe,

Unde te grãbeşti,

De nu vrei, sub nici o formã,

Sã mai zãboveşti?

Ţi-ai luat hainele, podoabe,

Şi-ai ieşit din sat,

Ca şi când, pe toţi, deodatã,

Te-ai fi supãrat.

De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place

Pasul lor încet;

Şi-ţi îndrepţi privirea numai

Cãtre tineret.

Frumuseţe, frumuseţe,

Spune-mi: de ce pleci?

De ce-mi spui cã-n calea noastrã

Nu mai ieşi în veci?

Cumva... noi... pãrinţii noştri,

Ţi-am greşit ceva?

Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,

Sau vreo vorbã rea?

Cum de laşi plugul sã tragã

Brazde, pe ogor,

Când ştii bine cã te-adorã

Orice muritor!?

Frumuseţe, frumuseţe,

Mai rãmâi la noi,

Pânã nu vin norii sumbri

Vânt şi frig şi ploi!

Sã mai stai, sã mai întârzii,

Tare te-aş ruga!

Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese

Nici de ruga mea...

Ce locuri dragi, ce amintiri

Mã copleşirã iarã,

Cu-ai lor sãlbatici trandafiri

Şi cu-a lor primãvarã!

Cu oameni buni şi prietenoşi,

Sfidând prejudecata,

Cã şi vecinii de la Groşi

Îl salutau pe tata.

Cu fraţi, surori şi prieteni buni

Ce-mi alungau tristeţea,

Cu meri tomnatici şi cu pruni

De toatã frumuseţea!

Cu zile lungi, cu nopţi de vis

Când se-ncingea vãiuga,

Când ceru-ntreg era deschis

Sã ne primeascã ruga!

Cu grâu şi lapte, din belşug,

Cu var ascuns în apã,

Pe care, boul prins în jug,

Nu poate sã-l priceapã.

Cu nesfârşitele plimbãri

Cu jocul nostru, MOARA,

Şi cu peniţe-n cãlimãri,

La lumânare, seara.

Cu ghiocei vioi, în crâng

Cu somnu-ascuns în gene,

Cu ochi bãtrâni, care mai plâng

Azi, dup-atâta vreme!

Cu vântul ce fãcea prãpãd,

Cu planuri ne-mplinite,

Cu-acelaşi drum, pe care vãd

Acelaşi cârd de vite.

Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,

Copiii de-altãdatã;

Cu cânt de mierlã, în zãvoi,

Cu cretã coloratã.

Cu dascãli şi cu diriginţi

Cu-a lor cãrare oablã,

Când nu eram copii cuminţi,

Ne şi scoteau la tablã...

                  ☆

Prin norii vremii, diafani,

Le vãd acum, pe toate,

Cu peste patruzeci de ani

Dacã privesc în spate.

Prezentul vrea, cu orice preţ

Ca sã te pierzi cu firea!

Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,

Rãmâne amintirea...

Nu da tu clipa ta de-acum

Pe zece, ce-au sã vinã!

Şi nici al fericirii drum

Pe-o traistã de fãinã!

De timpul tãu, neapãrat

Te-agaţã şi profitã!

Cãci viaţa care ni s-a dat,

Se meritã trãitã!...

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Vai de mine, ce cãldurã!

Sã ies la cosit? Nici gând!...

Mort de cald, retras în şurã,

Îmi bat coasa, fluierând.

Vãd acvilele pe ceruri

Cum, în cercuri, se rotesc;

Şi simt vântul, cum adie

Pe pãmântul românesc.

Scapã soarele la vale,

Scapã, cãtre asfinţit.

Vai de mine! Gata somnul!

Mai am fânul de cosit!

Curge apa-n dungi, pe frunte,

Curge, mai ales când stai;

Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama

C-a trecut şi luna Mai!...

Scânteia e fãcutã ca sã zboare,

Iar omul, ca sã simtã suferinţa;

Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,

Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!

Ne doare orice clipã care trece,

Ne dor şi despãrţirile amare!...

Chiar cerul este fãrã de culoare,

Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!

Se duc copii, la vârstã timpurie,

Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,

Care trãit-au vremuri dificile,

Îndeplinindu-şi sfânta datorie.

Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,

Înmiresmând amarul despãrţirii,

C-au înţeles c-aşa e datul firii:

Sunt parte din durerea omeneascã!

Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,

Din stratul gras şi umed, din grãdinã,

A fost tãiat, fãrã a fi de vinã

Şi-şi dã acuma, ultima suflare...

La catafalc, se-adunã lume multã

În straie negre, triste, în tãcere;

Doar plânsete se-aud în încãpere...

Şi pare cã şi Cerul le ascultã.

                          ☆

Încet, în vatrã, focul se destramã,

Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;

La geamul care dã înspre grãdinã,

Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

Această zi, de Sfântul Valentin,

Este împrumutată, de la un popor străin.

La noi România, iubirea e pecete,

Seducătorul şi faimosul Dragobete.

Acel fecior, român mereu el este,

Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.

Cu al său năucitor mereu surâs,

Pentru el, Valentin e doar un fâs.

De-ar fi să am, chiar multe fete,

Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.

Pe toate, le-aş iubi din plin,

Azi, chiar de Sfântul Valentin.

Azi, în această zi de Sfântul Valentin,

Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.

Fie brunetă, blondă sau roşcată,

La toate le oferă cadouri ei îndată.

Trecutule, de ce nu ai mai stat? De ce ai plecat?
În dorul tău m-am înecat.
În căutarea ta pe drum m-am pierdut.
Ție, chiar atât de mult ți-am cerut?

Sunt tânăr, totul e permis.
Toată lumea pare că mi s-a deschis.
Că timpul, limitele vechi mi le-a ucis.
Dar atunci de ce mă simt atât de închis?

Lumea este vastă și complicată, sofisticată.
Cum aș putea eu vreodată să îmi dau seama dacă
Pe alocuri mai e și puțin stricată.
Te întreb asta pentru că în capul meu se joacă.

O idee idioată, că intr-un univers, o să se poată
Macar o dată, să schimb eu lumea toată.
În România, ne e greu…
…mulți observă asta din înainte să ajungă prin liceu…

Fiecare șef se crede zeu,
În timp ce noi ne bătem pe acel leu să urcam și noi în troleu.
Fiecare politician crede că are drept la bani
Chiar dacă se mai împrumută pe la americani sau la germani.

În final, tot noi taxele le plătim.
Munca lor “grea” le-o răsplătim.
De a ne minții pe față.
În timp ce noi ne întrebăm cum o să mai reusim, de dimineață.

Dar tu, cititorule, nu te enerva
Deoarece nu e foarte diferit altundeva.
Țările încă se pot compara
Pentru că toți mai fură câte ceva.

Acest război, nu te îngrijora, va trece.
Dar lumea deja e mult mai rece.
Media mereu a vrut să amestece.
Populația, care greul duce, cu cel ce o conduce.
Și dacă în cap, ești la răscruce
Gândește-te ce ai face dacă salariul tău la zero s-ar reduce…
Unde te-ai duce?

Rusia mereu a fost o țară ciudată.
Dar acum, ea în timp e suspendată.
Umbrele trecutului încă rămân o pată pe ea toată.
Nu poate scapa de ce a fost odată.

Poate că ai obosit
Acasă tocmai ai sosit
Ai vrut să citești ceva frumos
Si eu ce fac? Îți vorbesc de demos…
Aș fii și vanitos să îți vorbesc de kratos.
Să îți fiu sincer, nu știu dacă există vreo soluție
Dar fără vreun fel de rezoluție, cred că o să mai avem o revoluție.

Și da, știu că în poeziile astea nu spun prea multe
Și că nici macăr nu sunt prea mulți care să mă asculte
Dar sper să înțelegi că la altarul creației stau, plin de gânduri străine
Întrebându-mă…Ce piesă să mai dau din mine?

Așa că, dragă cititor, te rog nu te supăra așa ușor,
Că această poezie nu este de amor
Dar sufletul nu mai știu cum să mi-l omor
Incercând să îți spun că de ea încă îmi e dor.

Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,

Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.

Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,

Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.

Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,

Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.

În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,

Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.

Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,

Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.

Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,

Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.

E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,

Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.

În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,

Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.

Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,

Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.

Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,

Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.

Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,

Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!

Cale străbătută 

De găunoasa plută,

Purtatä de val,

Departe de mal..

Prin arșiță ori ploaie 

Alunecă vioaie 

Spre zările senine 

De speranță pline..

Din negură nocturnă 

O arie răsună,

Din farul ce se-naltä

Ce de stele se-agatä.

Și răsări o punte 

Din visele mărunte,

Salvând din ruină 

Un licăr de lumină..

Și deziluzii orbite,

De inimi risipite 

Se scurg în adâncime,

În häu de -ntunecime..

Îmi place mult să citesc poezii

Care prin versul lor ne zic ceva,

O întâmplare sau o povestioară

Trăită de scriitor sau altcineva.

Îmi place să-l ascult pe învățat

Care prin trudă, mult a cumulat,

Fără a cere laudă sau vreun onor

Și doar pedeapsă pentru plagiat.

Îmi place să călătoresc prin țară

Și frumuseți s-adun de peste tot,

Pe care-apoi să le trimit în lume

Scriind pe poze..român..un patriot.

Îmi place să vorbesc și de copilărie

Și de sătucu-n care m-am născut,

De vorba dulce a omului moldav

Ce-ți gâdilă auzul în mod plăcut.

Nu-mi place ce aud de România

Spuse de-acei ce-aruncă cu noroi,

Și care niciodată nu ne-au vizitat

Dar spun minciuni pe niște foi.

Am scris că foarte mult îmi place

Să dăinuiesc pe aste meleaguri,

Și despre care cu drag voi povesti

Mereu, prin ale mele

...modeste versuri!

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.