Nervi

Poate că ne vom mai întâlni

Când vom fi mai în vârstă,

Când în minte nu vor mai fi furtuni,

Doar ape limpezi sub lună,

Iar bătaia inimii nebune se va domoli.

Așa că spun, naiv, pierdut în privire,

Că poate atunci voi fi visul tău,

Iar tu, aleasa vieții mele.

Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,

Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.

Și iar îmi spun povești,

Caut cumva să mă conving

Că timpul ne va mai întâlni,

Iar noi vom ști să fim...

O, dar ce frumos mă mai mint!

Pe aripile vântului,

Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.

Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,

Acum doar amintirea ne-a rămas.

Odată, cuvinte de prisos,

Priviri și gesturi , neîntrerupți.

Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,

Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.

Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,

Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.

Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,

O înstrăinare rece, un zid.

Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă

Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.

Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,

Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.

În adieri de vânt și picături de ploaie ,

În licăriri  de soare, te caut evadare,

Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,

Acum o amintire ,în zborul unui idiot.

Mă joc în părul ei

Cu un cârlionț,

Și-i cad în poală

Ca lovit de glonț

Ochii mi-i ridic

Să-i văd privirea,

Îi simt tristețea

Și...dezamagirea

Mă lasă să adorm

Pe-al ei picior subțire,

Visez cum mă sărută

Dar e doar amăgire

Deschid ochii ușor

Și singur mă găsesc,

Îi chem numele ei

Ecoul doar primesc

Am fost prea egoist

Cerând mereu iubire,

Făr' să ofer în schimb

Un dram de fericire

Degeaba am regrete

La tot ce s-a-ntâmplat,

Rămân cu amintirea

Și tare trist...că a plecat!

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.

Vreau să-mi continui povestea de unde am rămas.Amintirile curg ca un șuvoi

pe care nu-l pot opri .Doar de atât sunt în stare acum, când simt că viața a

trecut peste mine nici nu știu când.Am amintiri frumoase de care îmi amintesc

cu mult drag . Am uitat ,sau am omis povestiri hazlii din viața mea.Deși eram

iubit ,asta o știu prea bine, câte odatâ făceam și greșel,i stăpânul mă certa și mă

amenința că mă bate. Mă ascundeam ,după stăpâna mea ,care era miloasă și

blândă și -mi lua apărarea.Atunci când grașala mea, întrecea orice măsură  mâ-

nia stăpânului nu se potolea, stăpâna îmi făcea semn să mă   ascund. și nu apăream

doar când mă chema.,semn că m-a iertat.

    Erau zile când ne distram  copios:mi se spunea

   -Atos arată cum merge un om bătrăn? Eu care viam ca totul să iasă  bine ,mă străduiam

să reușesc: mă aplecam ca un bătrân ,că văzusem mulți,șchiopătam,mă așezam în genunchi

arătând că am obosit. Asistența mă aplauda și eu eram fericit.

Iarna eram  de ajutor ,mergeam cu sania după lemne pe malul Prutului. Lacul era înghețat

eu eram înhămat la sanie, nici n-ui simțeam greutatea,Mai erau zile când mergeam după nuiele

necesare la împletirea coșurilor ,pe care le vindeam la târg .Era și asta o treabă de care eram

mândru, mai ales că primeam laude . Cui n-i plac laudele?

   Dar să vă spun de ce aveam să  fiu bătut ; am stat ascuns câteva zile , până am fost iertat.

Era perioada când oamenii satului tăiau porcii în ajunul Crăciunului. Stăpânii mei au fost învi

tați pomana porcului de familia Popa .Eu m-am supărat că nu m-a luat și pe mine.Am sărir gardul

si i-am căutat .Mirosul m-a oprit acolo unde erau, dar poarta era încuiată.Am făcut de două orri

ham,ham cum numai eu știu să fac și m-au învitat în curte unde era o masă întinsă .

   -Dar bine Atos nu ți-am spus să stai acasă? mă mustră stăpâna și î-mi aruncă niște oase rămase

de la masa lor.Însă privirea mi-a rămas , la streașinea  casei unde atârna un cap de porc pregătit

pentru afumătoare.Mi-a venit ideea să -l fur și asta am făcut.Am mâncat ceva din el și restul l-am

ascuns în gluga de stuf.Dar dimineață cine bate în poartă ,supărat foc? Cel căruia i-am furat capul

de porc!...Stăpânul meu jură că nu eu sunt hoțul ,că nu are nici o dovadă că ar fi așa și zice

   - Mai bine du -te în altă parte și-l caută ,hoțul nu-i Atos.L-am auzit și deja aveam păreri de rău

pentru ce făcusem....

                              va continua

...Două suflete ce ne-am întâlnit 

Când ceasul și clipa nu s-au potrivit

Și nici timpul nu ne-a ținut aproape

Lăsând poezia să ne fie punte în noapte.

Nicicând n-am prins contur în zori

Dar urme au rămas...fluturi, fiori...

Noi n-am avut destul ca să simțim deplin

Un spațiu fără margini, o umbră de destin

Azi mai vibrăm doar în versuri

În lumi paralele ne poartă prezentul

Cuvintele ne mai aduc pe același drum

... e singura legătură ce nu vrea să moară nicicum.

Căci nu de multe ori îmi spun că-i ultima poezie scrisă 

Dar ceva îmi amintește mereu de tine... 

Și mi se face dor de-aroma ta de toamnă 

Și-ncep s-aștern pe foi tot sufletul din mine.

Încerc să te alung mereu din gând 

Să nu mai știu..nimic să nu mai știi 

Dar când uitarea uită să se-aștearnă

Speranța-și face loc șoptind c-ai să revii.

În poezii am mestecat durerea toată 

A poveștii noastre pierdută-n final

Și-am lăsat versul să ne împlinească

Născând din umbre...poezia care ne-a păstrat.

mătușa mea Dominique din copilărie

umbla cât era ziua de mare

îmbrăcată într-o rochie albă

cu dantele și strasuri

 la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani

când plecase de nebună în Franța

și când își schimbase numele de fată

în Corbiau

după soț

apoi făcuse calea întoarsă

de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi

răspunzând la saluturi cu „bonjour”

sau „bonsoir”

ori intra la „Christine”

pe vreme de ploaie

pentru o cafea „Carte Noire”

(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)

.

îi spuneam  „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea

din partea tatei

adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros

pentru câine

o pocitanie

îmi era frică s-o privesc în ochi

cum făcea unchiul Virgil

fratele ei vitreg

tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii

albe

pezevenghiul

câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită

(mai puțin a mamei!)

câteodată

când eram prin preajmă

mă chema s-o deschei la nasturii din spate

și eu eram fericit

și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală

.

in living se afla un acvariu imens

cu pești viu colorați

de care Dominique  era foarte mândră

iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară

ca țâncii din clasa întâia primară

mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru

peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic

cei discus și peștele înger

carasul auriu

peștele clovn sau siamezul albastru

aburea geamul în răsuflarea mea caldă

îmi tăiau respirația...

.

parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă

cu dantelă și strasuri

cu rucsăcelul din piele de capră

în spate

un adevărat cuib de miracole

din care scotea mereu câte un baton de ciocolată

câte o bomboană de mentă

jeleuri gumate la pungă

cubulețe de halva din floarea soarelui

cu cacao

turtă dulce

chocofresh kinder

îi râdeau ochii

cum aș putea s-o uit...

pare destul de complicat s-o iei de la capăt

fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost

nimeni nu poate să-ți răspundă

la această întrebare esențială

ca să fii pe deplin sigur

pentru că altfel

ar fi tragic

și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată

fără să pui o virgulă

pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată

iubirea

să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747

pe Calea Moșilor

(un fel de seherezada din O mie și una de nopți

în reprezentarea lui Picasso!)

perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf

al planetei Pământ

din dragoste

iar ea

ca toate femeile

să te creadă

ba chiar să și verse o lacrimă

pare la fel de complicat să pui între paranteze

această ecuație

în care moartea e singura necunoscută

altcineva trage dedesubt linia

noi fiind întotdeauna sub linie

un șir de numere iraționale

de adunat sau scăzut

după anumite reguli strict matematice

cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬

am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor

ca altădată

le privesc doar picioarele vorbitoare

de la geam

tălpile

în dialog cu pietrele

cu asfaltul țâfnos

cu dalele

n-ai crede cât de multe poate spune

o tibie

de care atârnă un colier

de aur

sub formă de șarpe

un genunchi rotund

ca un măr golden auriu

o linie grațioasă a coapsei

pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion

pecetea ascunsă a osului sacru

descrisă amănunţit în Upanişade

doar să le întrebi pe înțelesul lor

într-o limbă suficient de simplă

precum „El Silbo gomero”

vorbită-n Canare

fluierând ca o pasăre….

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…