Nervi
nu știu ce mă enervează mai mult
fake news-urile pe care liberalii
și „salvatoriii” României
mi le bagă pe gât
de la tejgheaua cu ștevie a opoziției
sau correct news-urile marilor zilei
încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive
de la prânzul cu bucate alese al Puterii
habar n-am
cert e că mă enervează bucătăria moleculară
a neamțului
răspopit
pe cârca și sângele inepuizabil al poporului
în fapt
o banală „spumă” de castraveciori murați
în oțet
introdusă într-un tub „spray”
care devine pufoasă
datorită presiunii care o împinge în afară
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 16 июня 2019
Просмотры: 1739
Стихи из этой категории
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Gustul mării
Frugal, fructele mării am gustat,
În timp ce ascultam cum pescăruşii
În valurile mării concertau
Și-n ochii tăi mă îmbătau aluzii.
Până-n abis, nestăvilit m-a inundat,
Cu un torent sărat și pătimaş,
Sărutul mării, de pe buza ta gustat,
Şi-n pielea ta căldura verii.
Navigatori desculți prin spuma mării,
Ne-aventurăm până târziu, în mreaja serii,
Învăluriți de lună și de stele
În coregrafic dans haotic al umbrelor rebele.
Se așterne o plajă netedă și fină
Sub trupurile noaste obosite, ancorate
Într-un sidef din mare şi din noapte,
Sub mângâierea brizei, în licăriri năstrușnice, astrale.
Atingerea verde
Zi de zi trăiește în mine
Interes în veșnicul codru,
Dragostea cea fără măsură
Îmi aduce mulțumire.
Ramuri falnice vor să coboare.
A le urma în a lor bucurie.
De mă uit la tot ce-i verde.
Mă inspiră și mă mângâie.
Tot ce crește prinde viață
Ce tămăduiește gândul rătăcit.
Liniștea și pacea blândă
Se nasc din zborul domolit,
Iar cel ce aleargă mereu neîncetat
Nu va cunoaște cer senin.
Fara tine...
Fara tine-
O bărcuța rătăcită pe mare,
O zi fara soare,
Un suflet în pustiu,
O câmpie fara flori,
O lacrima-n zori,
Un oftat târziu,
O carte nescrisă,
Un vers nerostit,
O aripă frânta,
Un vis ne-mplinit,
O floare-ofilita,
Un cânt trist,șoptit,
Un cer înnorat,
Un pas rătăcit...
De ce nu vii...?
Îmi cântă doru-n depărtare,
Din codri verzi, de pe poteci,
Și-un murmur rece de izvoare,
Îmi spune întruna c-ai să pleci.
Din praf și umbre nasc stihii,
Și plânge struna de vioară,
Și-aș vrea arcușul ei să fii,
Dar încă nu e primăvară...
Plângând ascult numai tăcerea,
Și-mi pare a fi un lung festin,
Încerc să-ngrop sub ploi durerea,
Dar într-o clipă nor devin.
Apoi opresc, să uit de toate,
Să-mbrac uitarea-n trup divin,
Căci viața-i duhul ce se zbate,
În carnea unui lut străin...
Și mă îndrept spre zări absente,
Spre visul care nu-i al meu,
Mișcările îmi sunt inexistente,
Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.
Și totuși, tremurând sub stele,
Mă-nalț din norii mei târzii,
Și strig cu fața-ntre zăbrele,
De ce nu vii, de ce nu vii?
Fără tine
Se pare că fără tine,
Din moment ce te-ai născut,
Cosmosul în întregime,
Altă soartă ar fi avut.
Doar pentru că eşti în viaţă,
Universul are un rost
Şi este acum de faţă,
Altfel nici nu ar fi fost.
Sau...şi de-ar fi existat
Fără tine, pe un alt drum,
Altcumva ar fi arătat,
Altceva ar fi fost acum.
Un alt cer, un alt pământ,
Un alt răsărit de soare,
Alţi nori duşi de un alt vânt,
Călători spre altă zare.
Se pare că mii de stele,
Verile cu nopţi senine,
Eu şi dorurile mele,
Eram altfel...fără tine.
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Gustul mării
Frugal, fructele mării am gustat,
În timp ce ascultam cum pescăruşii
În valurile mării concertau
Și-n ochii tăi mă îmbătau aluzii.
Până-n abis, nestăvilit m-a inundat,
Cu un torent sărat și pătimaş,
Sărutul mării, de pe buza ta gustat,
Şi-n pielea ta căldura verii.
Navigatori desculți prin spuma mării,
Ne-aventurăm până târziu, în mreaja serii,
Învăluriți de lună și de stele
În coregrafic dans haotic al umbrelor rebele.
Se așterne o plajă netedă și fină
Sub trupurile noaste obosite, ancorate
Într-un sidef din mare şi din noapte,
Sub mângâierea brizei, în licăriri năstrușnice, astrale.
Atingerea verde
Zi de zi trăiește în mine
Interes în veșnicul codru,
Dragostea cea fără măsură
Îmi aduce mulțumire.
Ramuri falnice vor să coboare.
A le urma în a lor bucurie.
De mă uit la tot ce-i verde.
Mă inspiră și mă mângâie.
Tot ce crește prinde viață
Ce tămăduiește gândul rătăcit.
Liniștea și pacea blândă
Se nasc din zborul domolit,
Iar cel ce aleargă mereu neîncetat
Nu va cunoaște cer senin.
Fara tine...
Fara tine-
O bărcuța rătăcită pe mare,
O zi fara soare,
Un suflet în pustiu,
O câmpie fara flori,
O lacrima-n zori,
Un oftat târziu,
O carte nescrisă,
Un vers nerostit,
O aripă frânta,
Un vis ne-mplinit,
O floare-ofilita,
Un cânt trist,șoptit,
Un cer înnorat,
Un pas rătăcit...
De ce nu vii...?
Îmi cântă doru-n depărtare,
Din codri verzi, de pe poteci,
Și-un murmur rece de izvoare,
Îmi spune întruna c-ai să pleci.
Din praf și umbre nasc stihii,
Și plânge struna de vioară,
Și-aș vrea arcușul ei să fii,
Dar încă nu e primăvară...
Plângând ascult numai tăcerea,
Și-mi pare a fi un lung festin,
Încerc să-ngrop sub ploi durerea,
Dar într-o clipă nor devin.
Apoi opresc, să uit de toate,
Să-mbrac uitarea-n trup divin,
Căci viața-i duhul ce se zbate,
În carnea unui lut străin...
Și mă îndrept spre zări absente,
Spre visul care nu-i al meu,
Mișcările îmi sunt inexistente,
Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.
Și totuși, tremurând sub stele,
Mă-nalț din norii mei târzii,
Și strig cu fața-ntre zăbrele,
De ce nu vii, de ce nu vii?
Fără tine
Se pare că fără tine,
Din moment ce te-ai născut,
Cosmosul în întregime,
Altă soartă ar fi avut.
Doar pentru că eşti în viaţă,
Universul are un rost
Şi este acum de faţă,
Altfel nici nu ar fi fost.
Sau...şi de-ar fi existat
Fără tine, pe un alt drum,
Altcumva ar fi arătat,
Altceva ar fi fost acum.
Un alt cer, un alt pământ,
Un alt răsărit de soare,
Alţi nori duşi de un alt vânt,
Călători spre altă zare.
Se pare că mii de stele,
Verile cu nopţi senine,
Eu şi dorurile mele,
Eram altfel...fără tine.
Другие стихотворения автора
Derută
o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii
și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum
s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei
chiar și așa încă mai mozolesc între gingii halcă de viață din frigider
congelată la minus o sute de grade
până când într-o zi m-am trezit în șoc hipotermic
n-a lipsit mult să nu mor
însă n-am murit
mi s-au fisurat doar gleznele
și a trebuit să-mi reconfigurez mersul
să-mi schimb optica
să privesc lumea ca liliecii
spânzurat de picioare
să mă deprind cu această sminteală a ochiului
de-a inversa totul
de a deforma totul
imaginea unei sălciii care se reflectă în apă
devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor
de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări
cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile
plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului
picurat cu cerneala albastră a cerului
zvâcnirea nebănuită a ursului brun
care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni
trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă
de respirația sufocantă a teilor și a mentei
simt tot sângele năvâlindu-mi în cap
coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului
pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc
se apropie...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Regrete târzii
acum e prea târziu să mă ascund
după metafore
( de ce-aș face-o tocmai acum?)
cine se înhamă de bunovoie
la jugul cuvântului
trăiește deja în metaforă
respiră metafora
nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor
( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)
flapsuri
un fel de aripioare mai mici
în locul mâinilor
atrofiate de evoluție
( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată
ca la ruletă!)
în această lume a zborului virtual
nu există turnuri de control
care să dirijeze traficul infernal al metaforelor
nu există coliziuni între gânduri
catastrofe aeriene
regretul meu este că în timp ce metafora
înflorește într-o lume fascinantă a visului
eu mă usuc în acest înveliș prozaic
al cărnii…
Pesimism
ce aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
aș zice că am mai murit încă puțin
că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită
din ram
că pământul mi-a ajuns la genunchi
prostii la timpul trecut
elucubrații
nu poți fragmenta după astfel de criterii
timpul
acest perpetuum mobile care se-nvârte continuu
dinlăuntru-i
spre un punct fix
noi am inventat calendarele
ceasurile
clopotelele
am pus stavile în calea apelor
inutil
ne-am revendicat zborul
încercând să surclasăm timpul
ne-am întors acasă din spațiu mai tineri
decât cei lăsați pe Pământ
ce-aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
nimic
lumina întrece în linie dreaptă timpul
dar când se întoarce este strivită de timp…
Ispite
nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei tale
că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal
cu statui vivante
(asemenea orgoliilor noastre!)
nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil
care atrage cel mult zâmbete
îți simți sufletul ruginit
scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult
prins la mijloc
exclus
neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea
adică tot mintea
cea care afirmă și neagă în același timp
complicând totul
denaturând totul
cu ani în urmă
am văzut um om sărutând o piatră
„ aceasta e singura mea certitudine!”
mi-a răspuns
„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Derută
o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii
și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum
s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei
chiar și așa încă mai mozolesc între gingii halcă de viață din frigider
congelată la minus o sute de grade
până când într-o zi m-am trezit în șoc hipotermic
n-a lipsit mult să nu mor
însă n-am murit
mi s-au fisurat doar gleznele
și a trebuit să-mi reconfigurez mersul
să-mi schimb optica
să privesc lumea ca liliecii
spânzurat de picioare
să mă deprind cu această sminteală a ochiului
de-a inversa totul
de a deforma totul
imaginea unei sălciii care se reflectă în apă
devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor
de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări
cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile
plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului
picurat cu cerneala albastră a cerului
zvâcnirea nebănuită a ursului brun
care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni
trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă
de respirația sufocantă a teilor și a mentei
simt tot sângele năvâlindu-mi în cap
coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului
pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc
se apropie...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Regrete târzii
acum e prea târziu să mă ascund
după metafore
( de ce-aș face-o tocmai acum?)
cine se înhamă de bunovoie
la jugul cuvântului
trăiește deja în metaforă
respiră metafora
nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor
( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)
flapsuri
un fel de aripioare mai mici
în locul mâinilor
atrofiate de evoluție
( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată
ca la ruletă!)
în această lume a zborului virtual
nu există turnuri de control
care să dirijeze traficul infernal al metaforelor
nu există coliziuni între gânduri
catastrofe aeriene
regretul meu este că în timp ce metafora
înflorește într-o lume fascinantă a visului
eu mă usuc în acest înveliș prozaic
al cărnii…
Pesimism
ce aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
aș zice că am mai murit încă puțin
că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită
din ram
că pământul mi-a ajuns la genunchi
prostii la timpul trecut
elucubrații
nu poți fragmenta după astfel de criterii
timpul
acest perpetuum mobile care se-nvârte continuu
dinlăuntru-i
spre un punct fix
noi am inventat calendarele
ceasurile
clopotelele
am pus stavile în calea apelor
inutil
ne-am revendicat zborul
încercând să surclasăm timpul
ne-am întors acasă din spațiu mai tineri
decât cei lăsați pe Pământ
ce-aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
nimic
lumina întrece în linie dreaptă timpul
dar când se întoarce este strivită de timp…
Ispite
nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei tale
că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal
cu statui vivante
(asemenea orgoliilor noastre!)
nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil
care atrage cel mult zâmbete
îți simți sufletul ruginit
scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult
prins la mijloc
exclus
neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea
adică tot mintea
cea care afirmă și neagă în același timp
complicând totul
denaturând totul
cu ani în urmă
am văzut um om sărutând o piatră
„ aceasta e singura mea certitudine!”
mi-a răspuns
„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.