Nervi
nu știu ce mă enervează mai mult
fake news-urile pe care liberalii
și „salvatoriii” României
mi le bagă pe gât
de la tejgheaua cu ștevie a opoziției
sau correct news-urile marilor zilei
încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive
de la prânzul cu bucate alese al Puterii
habar n-am
cert e că mă enervează bucătăria moleculară
a neamțului
răspopit
pe cârca și sângele inepuizabil al poporului
în fapt
o banală „spumă” de castraveciori murați
în oțet
introdusă într-un tub „spray”
care devine pufoasă
datorită presiunii care o împinge în afară
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 16 июня 2019
Просмотры: 1732
Стихи из этой категории
Dar, Doamne, ce bine mint!
Poate că ne vom mai întâlni
Când vom fi mai în vârstă,
Când în minte nu vor mai fi furtuni,
Doar ape limpezi sub lună,
Iar bătaia inimii nebune se va domoli.
Așa că spun, naiv, pierdut în privire,
Că poate atunci voi fi visul tău,
Iar tu, aleasa vieții mele.
Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,
Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.
Și iar îmi spun povești,
Caut cumva să mă conving
Că timpul ne va mai întâlni,
Iar noi vom ști să fim...
O, dar ce frumos mă mai mint!
Amintire
Pe aripile vântului,
Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.
Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,
Acum doar amintirea ne-a rămas.
Odată, cuvinte de prisos,
Priviri și gesturi , neîntrerupți.
Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,
Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.
Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,
Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.
Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,
O înstrăinare rece, un zid.
Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă
Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.
Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,
Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.
În adieri de vânt și picături de ploaie ,
În licăriri de soare, te caut evadare,
Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,
Acum o amintire ,în zborul unui idiot.
Degeaba regrete!
Mă joc în părul ei
Cu un cârlionț,
Și-i cad în poală
Ca lovit de glonț
Ochii mi-i ridic
Să-i văd privirea,
Îi simt tristețea
Și...dezamagirea
Mă lasă să adorm
Pe-al ei picior subțire,
Visez cum mă sărută
Dar e doar amăgire
Deschid ochii ușor
Și singur mă găsesc,
Îi chem numele ei
Ecoul doar primesc
Am fost prea egoist
Cerând mereu iubire,
Făr' să ofer în schimb
Un dram de fericire
Degeaba am regrete
La tot ce s-a-ntâmplat,
Rămân cu amintirea
Și tare trist...că a plecat!
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
O POVESTE PENTRU TINE -urmare-
Vreau să-mi continui povestea de unde am rămas.Amintirile curg ca un șuvoi
pe care nu-l pot opri .Doar de atât sunt în stare acum, când simt că viața a
trecut peste mine nici nu știu când.Am amintiri frumoase de care îmi amintesc
cu mult drag . Am uitat ,sau am omis povestiri hazlii din viața mea.Deși eram
iubit ,asta o știu prea bine, câte odatâ făceam și greșel,i stăpânul mă certa și mă
amenința că mă bate. Mă ascundeam ,după stăpâna mea ,care era miloasă și
blândă și -mi lua apărarea.Atunci când grașala mea, întrecea orice măsură mâ-
nia stăpânului nu se potolea, stăpâna îmi făcea semn să mă ascund. și nu apăream
doar când mă chema.,semn că m-a iertat.
Erau zile când ne distram copios:mi se spunea
-Atos arată cum merge un om bătrăn? Eu care viam ca totul să iasă bine ,mă străduiam
să reușesc: mă aplecam ca un bătrân ,că văzusem mulți,șchiopătam,mă așezam în genunchi
arătând că am obosit. Asistența mă aplauda și eu eram fericit.
Iarna eram de ajutor ,mergeam cu sania după lemne pe malul Prutului. Lacul era înghețat
eu eram înhămat la sanie, nici n-ui simțeam greutatea,Mai erau zile când mergeam după nuiele
necesare la împletirea coșurilor ,pe care le vindeam la târg .Era și asta o treabă de care eram
mândru, mai ales că primeam laude . Cui n-i plac laudele?
Dar să vă spun de ce aveam să fiu bătut ; am stat ascuns câteva zile , până am fost iertat.
Era perioada când oamenii satului tăiau porcii în ajunul Crăciunului. Stăpânii mei au fost învi
tați pomana porcului de familia Popa .Eu m-am supărat că nu m-a luat și pe mine.Am sărir gardul
si i-am căutat .Mirosul m-a oprit acolo unde erau, dar poarta era încuiată.Am făcut de două orri
ham,ham cum numai eu știu să fac și m-au învitat în curte unde era o masă întinsă .
-Dar bine Atos nu ți-am spus să stai acasă? mă mustră stăpâna și î-mi aruncă niște oase rămase
de la masa lor.Însă privirea mi-a rămas , la streașinea casei unde atârna un cap de porc pregătit
pentru afumătoare.Mi-a venit ideea să -l fur și asta am făcut.Am mâncat ceva din el și restul l-am
ascuns în gluga de stuf.Dar dimineață cine bate în poartă ,supărat foc? Cel căruia i-am furat capul
de porc!...Stăpânul meu jură că nu eu sunt hoțul ,că nu are nici o dovadă că ar fi așa și zice
- Mai bine du -te în altă parte și-l caută ,hoțul nu-i Atos.L-am auzit și deja aveam păreri de rău
pentru ce făcusem....
va continua
Poezia care ne-a păstrat
...Două suflete ce ne-am întâlnit
Când ceasul și clipa nu s-au potrivit
Și nici timpul nu ne-a ținut aproape
Lăsând poezia să ne fie punte în noapte.
Nicicând n-am prins contur în zori
Dar urme au rămas...fluturi, fiori...
Noi n-am avut destul ca să simțim deplin
Un spațiu fără margini, o umbră de destin
Azi mai vibrăm doar în versuri
În lumi paralele ne poartă prezentul
Cuvintele ne mai aduc pe același drum
... e singura legătură ce nu vrea să moară nicicum.
Căci nu de multe ori îmi spun că-i ultima poezie scrisă
Dar ceva îmi amintește mereu de tine...
Și mi se face dor de-aroma ta de toamnă
Și-ncep s-aștern pe foi tot sufletul din mine.
Încerc să te alung mereu din gând
Să nu mai știu..nimic să nu mai știi
Dar când uitarea uită să se-aștearnă
Speranța-și face loc șoptind c-ai să revii.
În poezii am mestecat durerea toată
A poveștii noastre pierdută-n final
Și-am lăsat versul să ne împlinească
Născând din umbre...poezia care ne-a păstrat.
Dar, Doamne, ce bine mint!
Poate că ne vom mai întâlni
Când vom fi mai în vârstă,
Când în minte nu vor mai fi furtuni,
Doar ape limpezi sub lună,
Iar bătaia inimii nebune se va domoli.
Așa că spun, naiv, pierdut în privire,
Că poate atunci voi fi visul tău,
Iar tu, aleasa vieții mele.
Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,
Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.
Și iar îmi spun povești,
Caut cumva să mă conving
Că timpul ne va mai întâlni,
Iar noi vom ști să fim...
O, dar ce frumos mă mai mint!
Amintire
Pe aripile vântului,
Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.
Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,
Acum doar amintirea ne-a rămas.
Odată, cuvinte de prisos,
Priviri și gesturi , neîntrerupți.
Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,
Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.
Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,
Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.
Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,
O înstrăinare rece, un zid.
Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă
Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.
Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,
Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.
În adieri de vânt și picături de ploaie ,
În licăriri de soare, te caut evadare,
Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,
Acum o amintire ,în zborul unui idiot.
Degeaba regrete!
Mă joc în părul ei
Cu un cârlionț,
Și-i cad în poală
Ca lovit de glonț
Ochii mi-i ridic
Să-i văd privirea,
Îi simt tristețea
Și...dezamagirea
Mă lasă să adorm
Pe-al ei picior subțire,
Visez cum mă sărută
Dar e doar amăgire
Deschid ochii ușor
Și singur mă găsesc,
Îi chem numele ei
Ecoul doar primesc
Am fost prea egoist
Cerând mereu iubire,
Făr' să ofer în schimb
Un dram de fericire
Degeaba am regrete
La tot ce s-a-ntâmplat,
Rămân cu amintirea
Și tare trist...că a plecat!
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
O POVESTE PENTRU TINE -urmare-
Vreau să-mi continui povestea de unde am rămas.Amintirile curg ca un șuvoi
pe care nu-l pot opri .Doar de atât sunt în stare acum, când simt că viața a
trecut peste mine nici nu știu când.Am amintiri frumoase de care îmi amintesc
cu mult drag . Am uitat ,sau am omis povestiri hazlii din viața mea.Deși eram
iubit ,asta o știu prea bine, câte odatâ făceam și greșel,i stăpânul mă certa și mă
amenința că mă bate. Mă ascundeam ,după stăpâna mea ,care era miloasă și
blândă și -mi lua apărarea.Atunci când grașala mea, întrecea orice măsură mâ-
nia stăpânului nu se potolea, stăpâna îmi făcea semn să mă ascund. și nu apăream
doar când mă chema.,semn că m-a iertat.
Erau zile când ne distram copios:mi se spunea
-Atos arată cum merge un om bătrăn? Eu care viam ca totul să iasă bine ,mă străduiam
să reușesc: mă aplecam ca un bătrân ,că văzusem mulți,șchiopătam,mă așezam în genunchi
arătând că am obosit. Asistența mă aplauda și eu eram fericit.
Iarna eram de ajutor ,mergeam cu sania după lemne pe malul Prutului. Lacul era înghețat
eu eram înhămat la sanie, nici n-ui simțeam greutatea,Mai erau zile când mergeam după nuiele
necesare la împletirea coșurilor ,pe care le vindeam la târg .Era și asta o treabă de care eram
mândru, mai ales că primeam laude . Cui n-i plac laudele?
Dar să vă spun de ce aveam să fiu bătut ; am stat ascuns câteva zile , până am fost iertat.
Era perioada când oamenii satului tăiau porcii în ajunul Crăciunului. Stăpânii mei au fost învi
tați pomana porcului de familia Popa .Eu m-am supărat că nu m-a luat și pe mine.Am sărir gardul
si i-am căutat .Mirosul m-a oprit acolo unde erau, dar poarta era încuiată.Am făcut de două orri
ham,ham cum numai eu știu să fac și m-au învitat în curte unde era o masă întinsă .
-Dar bine Atos nu ți-am spus să stai acasă? mă mustră stăpâna și î-mi aruncă niște oase rămase
de la masa lor.Însă privirea mi-a rămas , la streașinea casei unde atârna un cap de porc pregătit
pentru afumătoare.Mi-a venit ideea să -l fur și asta am făcut.Am mâncat ceva din el și restul l-am
ascuns în gluga de stuf.Dar dimineață cine bate în poartă ,supărat foc? Cel căruia i-am furat capul
de porc!...Stăpânul meu jură că nu eu sunt hoțul ,că nu are nici o dovadă că ar fi așa și zice
- Mai bine du -te în altă parte și-l caută ,hoțul nu-i Atos.L-am auzit și deja aveam păreri de rău
pentru ce făcusem....
va continua
Poezia care ne-a păstrat
...Două suflete ce ne-am întâlnit
Când ceasul și clipa nu s-au potrivit
Și nici timpul nu ne-a ținut aproape
Lăsând poezia să ne fie punte în noapte.
Nicicând n-am prins contur în zori
Dar urme au rămas...fluturi, fiori...
Noi n-am avut destul ca să simțim deplin
Un spațiu fără margini, o umbră de destin
Azi mai vibrăm doar în versuri
În lumi paralele ne poartă prezentul
Cuvintele ne mai aduc pe același drum
... e singura legătură ce nu vrea să moară nicicum.
Căci nu de multe ori îmi spun că-i ultima poezie scrisă
Dar ceva îmi amintește mereu de tine...
Și mi se face dor de-aroma ta de toamnă
Și-ncep s-aștern pe foi tot sufletul din mine.
Încerc să te alung mereu din gând
Să nu mai știu..nimic să nu mai știi
Dar când uitarea uită să se-aștearnă
Speranța-și face loc șoptind c-ai să revii.
În poezii am mestecat durerea toată
A poveștii noastre pierdută-n final
Și-am lăsat versul să ne împlinească
Născând din umbre...poezia care ne-a păstrat.
Другие стихотворения автора
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
O lume nebună
Alegeri imposibile
pare destul de complicat s-o iei de la capăt
fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost
nimeni nu poate să-ți răspundă
la această întrebare esențială
ca să fii pe deplin sigur
pentru că altfel
ar fi tragic
și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată
fără să pui o virgulă
pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată
iubirea
să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747
pe Calea Moșilor
(un fel de seherezada din O mie și una de nopți
în reprezentarea lui Picasso!)
perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf
al planetei Pământ
din dragoste
iar ea
ca toate femeile
să te creadă
ba chiar să și verse o lacrimă
pare la fel de complicat să pui între paranteze
această ecuație
în care moartea e singura necunoscută
altcineva trage dedesubt linia
noi fiind întotdeauna sub linie
un șir de numere iraționale
de adunat sau scăzut
după anumite reguli strict matematice
cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬
Delimitări
am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor
ca altădată
le privesc doar picioarele vorbitoare
de la geam
tălpile
în dialog cu pietrele
cu asfaltul țâfnos
cu dalele
n-ai crede cât de multe poate spune
o tibie
de care atârnă un colier
de aur
sub formă de șarpe
un genunchi rotund
ca un măr golden auriu
o linie grațioasă a coapsei
pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion
pecetea ascunsă a osului sacru
descrisă amănunţit în Upanişade
doar să le întrebi pe înțelesul lor
într-o limbă suficient de simplă
precum „El Silbo gomero”
vorbită-n Canare
fluierând ca o pasăre….
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
O lume nebună
Alegeri imposibile
pare destul de complicat s-o iei de la capăt
fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost
nimeni nu poate să-ți răspundă
la această întrebare esențială
ca să fii pe deplin sigur
pentru că altfel
ar fi tragic
și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată
fără să pui o virgulă
pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată
iubirea
să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747
pe Calea Moșilor
(un fel de seherezada din O mie și una de nopți
în reprezentarea lui Picasso!)
perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf
al planetei Pământ
din dragoste
iar ea
ca toate femeile
să te creadă
ba chiar să și verse o lacrimă
pare la fel de complicat să pui între paranteze
această ecuație
în care moartea e singura necunoscută
altcineva trage dedesubt linia
noi fiind întotdeauna sub linie
un șir de numere iraționale
de adunat sau scăzut
după anumite reguli strict matematice
cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬
Delimitări
am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor
ca altădată
le privesc doar picioarele vorbitoare
de la geam
tălpile
în dialog cu pietrele
cu asfaltul țâfnos
cu dalele
n-ai crede cât de multe poate spune
o tibie
de care atârnă un colier
de aur
sub formă de șarpe
un genunchi rotund
ca un măr golden auriu
o linie grațioasă a coapsei
pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion
pecetea ascunsă a osului sacru
descrisă amănunţit în Upanişade
doar să le întrebi pe înțelesul lor
într-o limbă suficient de simplă
precum „El Silbo gomero”
vorbită-n Canare
fluierând ca o pasăre….
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…