Regrete târzii
acum e prea târziu să mă ascund
după metafore
( de ce-aș face-o tocmai acum?)
cine se înhamă de bunovoie
la jugul cuvântului
trăiește deja în metaforă
respiră metafora
nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor
( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)
flapsuri
un fel de aripioare mai mici
în locul mâinilor
atrofiate de evoluție
( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată
ca la ruletă!)
în această lume a zborului virtual
nu există turnuri de control
care să dirijeze traficul infernal al metaforelor
nu există coliziuni între gânduri
catastrofe aeriene
regretul meu este că în timp ce metafora
înflorește într-o lume fascinantă a visului
eu mă usuc în acest înveliș prozaic
al cărnii…
Категория: Мысли
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 27 марта 2019
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 1678
Стихи из этой категории
flux de poeme naani /61
oscilând între
cumpărător și vânzător
traiul e anost-
indiferența la schimb
De ce are nevoie un bărbat
Un bărbat nu are nevoie doar de iubire
prea multă sau prea puțină dragoste îl poate ucide
dragostea trebuie să fie undeva la mijloc
în primul rând, are nevoie de un loc în care să se poată întoarce
de o femeie pentru a face dragoste
(La urma urmei, marea iubire de altădată înseamnă să faci dragoste!)
mai are nevoie de un cal pentru a merge la luptă cu toate morile de vânt ale dimineților
și dacă este posibil, dar nu neapărat obligatoriu, de un loc de muncă
un cont bancar, fără limită de credit
loțiuni de bărbierit (after shave), pentru a scăpa de muștele agresive,
și nu în ultimul rând, de un pieptene
nu este deloc ușor să fii bărbat în zilele noastre
(întotdeauna a fost dificil!)
dar acum s-a ajuns la ultima limită
am devenit sclavii unor reflexe inconștiente
a unor obsesii
restrânse la bani și femei, pe scurt
un bărbat are întotdeauna nevoie și de puțină mângâiere
iar în final, ca tot omul, de un loc în spatele bisericii...
Căutări
ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă
tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet
călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere
încovoiați de gânduri
umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere
ne zgribulim înfiorați în inimi
printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga
pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune
în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții
căzând precum stropii de ploaie
avem sentimentul că devenim două personaje biazre
într-o pânză a lui Picasso neterminată
niște triunghiuri colțuroase de carne
cu ipotenuzele infipte în nori
ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate
spre o noapte în chinurile nașterii
pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite
parcă încontra nevoii noastre de dragoste
care ne alungase din casă…
Nuanțe de gri
Cu nuanțe de gri mă hrănesc
Încerc să le depășesc
Dar din minte cresc
Aceste nuanțe gri.
Mă pierd prin nuanțe
Mereu îmi fac speranțe
Adun restanțe
De nuanțe gri.
Imi doresc un alb imens
Sau un negru intens
Vreau să depășesc
Aceste nuanțe gri.
Aș vrea să scap de povară
Să nu mă mai doară
Tot ce mă înconjoară
Sunt nuanțele gri.
Voi fi la mijloc
Sau voi scăpa de joc
Alb sau negru în loc
De nuanțe gri?
Trenul gândirii (Train of Thought)
Trenul gândirii e un accelerat ce sfâșie vântul și se înfige în fiecare colțișor din capul meu tulburat.
Trenul gândirii alunecă pe șine neîncetat - fără stații, fără pasageri - alimentat de pașii mei stingheri.
Trenul gândirii nu are o formă precisă - câteodată sunt nefericită, alteori sunt pur și simplu tristă.
Trenul gândirii circulă în sens opus mie. Îmi face în ciudă că el e mort, iar eu sunt vie.
Mi se face rău de mișcare, simt ca nu mai pot să stau în picioare. Când mă așez sau mă întind puțin - să mă relaxez - greutatea oaselor mele mă apasă. Asta, și volumul de fier vechi ce mi se plimbă nonșalant prin cap, între urechi.
Abia aștept să rămân fără combustibil.
Amintiri
Pacat ca uneori te deschizi fata de un om care nu merita si nici nu te merita
Pacat ca tot ce frumos e intr-adevar trecator.. ma gandesc inca la noi si ranile dor
Oricat timp ar trece, de tine nu-mi va trece
Mi-e dor de tot ce am fost si am putea fi
Mi-e dor de tine si noapte si zi
Ce am avut cu tine e dincolo de cuvinte
Te vreau si azi la fel ca inainte
Ce am avut noi doi era o dragoste adevarata
Uitandu-ma la filme de dragoste ma simt ca altadata
Cand eram un noi si nu doar eu si tu
Cat de greu e acum sa stiu ca noi nu
Sunt amintiri frumoase, de povestit chiar si copiilor
Cat am putut sa iubesc un om cu care nu aveam un viitor..
Другие стихотворения автора
Reverberații
visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Capul de pod
- Kapa 1! Kapa 1! Kapa1! Recepție!
- Kapa 1, recepție!
Vocea robotică, gravă, cu inflexiuni metalice, îl smulge din starea aceea aproape dureroasă de repaus și apăsă pe butonul albastru din stânga sa.
- Pregătește-te de aselenizare în câteva minute! Ți-am trimis deja coordonatele!
Kapa 1 aruncă plictisit o privire pe monitorul central. Deasupra cifrelor apare și imaginea locației, o insulă minusculă în mijlocul Pacificului.
- Sunteți sigur că pot aseleniza acolo, recepție? întrebă el mirat.
- Da, îi răspunde vocea metalică scurt, ai să te convingi și singur, recepție!
Aflat într-o mișcare circulară de tatonare, Kapa 1 descoperă cum in***cenzure*** crește sub ochii săi în timp ce în difuzor reverberează un sunet ascuțit, emis, probabil, de un doispozitiv radioelectric de ghidare, aflat la sol.
- Confirm! anunță el prin stație. Zăresc mișcări suspecte de trupe în zonă! Recepție!
- Stai liniștit, sunt de-ai noștri! Întrerupem deocamdată comunicațiile cu nava!
Kapa 1 nu pare prea bucuros de reîntâlnirea cu pământenii, după experiența anterioară, petrecută cu ani în urmă, dar nu se lasă copleșit de emoții. Execută calm toate manevrele de asenelizare, aducând Hydra pe locul semnalizat de dispozitivul acustic. În paralel, activează sistemul automat de autoapărare și de protecție pentru orice eventualitate. Îl recunoaște pe K5, un contursian de generație mai veche, care nu-și ascunde bucuria de a-l revedea.
- Credeam că m-ați uitat pe planeta aceasta nenorocită! zice și-l îmbrățișează cu afecțiune. Sunt la curent cu ceea ce vreți să faceți, dragul meu K1!
- Atunci poate îmi spui și mie, dragul meu K5, îi răspunde acesta, fiindcă eu habar n-am! M-au luat din mers!
K5 încuviințează din cap.
- Stiu. Generalul GX a plănuit totul în secret, peste capul lui K0! Misiunea ta este să consolidezi baza de pe insulă și să începi ocuparea Pământului.
- Avem o înțelegere cu pământenii, totuși! obiectă K1 nedumerit. Toată galaxia e cu ochii pe noi!
Saturnienii abia așteaptă să ne atace!
- De aceea trebuie să acționăm cu mare grijă din interior! Să pară o revoltă a terranienilor!
- Stii și cum?
- Nu, eu asigur numai logistica. De rest se ocupă Emiko, care a sosit ieri cu o mie de contursieni.
- Abia aștept să mă întâlnesc cu ea, sublinie K1, dar tot nu înțeleg de ce tocmai aici?
K5 ridică din umeri depășit.
- Nici eu.
În buncărul său, aflat la o sută de metri sub pământ, frumoasa Emiko măsoară biroul de la un capăt la altul. O chinuie ușurința cu care acceptase misiunea aceasta riscantă, știind că era un act ostil, o încălcare flagrantă a tratatului de prietenie cu terranienii. Nu-l putuse refuza pe general, disciplina militară prevalase în fața rațiunii. Venise însoțită de o adevărată armată de mercenari, pe care, cu greu, reușise s-o disimuleze în peisajul luxuriant al insulei Kyushu. Experțiii contursieni aleseseră in***cenzure*** pentru frumusețea ei naturală și activitatea seismică neobișnuită, care îi interesa în mod special. Contase foarte mult și amestecul heteroclit al religiilor ( creștinism, islamism, budhism, iudaism, dar și altele, specifice spațiului american, australian sau asiatic, practicate sectar, într-o armonie greu de întâlnit în altă parte). Țârâitul soneriei telefonului o înfioară.
- Alo, da!
- Sunt K1! răspunde vocea de la celălalt capăt al firului. Aș dori să trec pe la tine!
- Bine ai venit K1! Te aștept!
K1 era ca și ea din noua generație, perfect adaptat la civilizația terraniană, foarte apreciată de contursieni, care trecuseră deja la structurarea lor organică, folosind un material biologic apropiat de cel al pământenilor. Nu reușiseră încă să dezlege misterul inteligenței terraniene, mult mai flexibilă decât inteligența lor artificială, dar configuraseră noile generații în așa fel încât să poată primi și alt fel de inteligență. Erika se simțise ciudat când îi auzise vocea, încercase o stare asemănătoare cu aceea de scurtcircuit, cu alt efect însă. Lasă telefonul în furcă și începe să măsoare camera de la un capăt la altul. Se gândește intens la ceea ce îi va spune, fiindcă se teme de reacția lui. Nu se așteptase ca generalul să i-l trimită pe K1, cunoscut ca fiind un soldat redutabil, dar și un rebel incorigibil.
- Intră! se trezește strigând, auzind ciocănitul acela inconfundabil în ușă, care, curios, îi provoacă aceeași stare ca și puțin mai înainte.
.
K1 ezită o clipă înainte de a intra. O mai văzuse de câteva ori până atunci, schimbaseră și câteva cuvinte de politețe, însă nu stătuseră față în față mai mult de un minut. Îl mai surprinsese și inflexiunile neobișnuite ale vocii sale la telefon. În terminologia terraniana asemenea alterări de comportament se numeau emoții, iar ea părea să fie marcată de o asemenea stare, pe care el, personal, o înțelegea, aflându-se, la rându-i, în aceeași situație. Era ceva parazitar în softul său când se gândea la dânsa, așa cum auzise de la un terrarian îndrăgostit, care credea că-și pierduse mințile. Împinge ușa cu delicatețe. Erika stă în picioare în mijlocul camerei.
- Pot să intru? întreabă.
- Văd că ai și intrat! zâmbește ea, arătându-i un fotoliu. Ia loc!
- Mulțumesc! K5 mi-a spus că ai să-mi transmiți ceva?
Erika îi întinde ordinul semnat de general.
- E strict secret!
- Asta văd și eu, dar nu poartă semnătura Prim-ministrului!
- Prim-ministru nu știe nimic despre misiune!
- Foarte rău, din câte îl cunosc, n-ar fi aprobat niciodată invazia Terrei!
- Tocmai de aceea generalul vrea discreție totală. Si-a asumat personal această decizie!
- Mi se pare extrem de grav!
- Si mie.
K1 clătină nemulțumit din cap.
- Nu sprijin o asemenea inițiativă! Si n-am de gând să fiu discret deloc!
- Mă gândeam eu! oftează Erika, așezându-se pe un scaun. Va trebui să-i spun generalului!
- Sfatul meu e să-l informezi, mai întâi, pe Primul ministru. Te va ajuta enorm la proces!
- Îmi poți spune și cum? Întregul sistem de comunicații trece printr-o centrală GX!
- Transmiți de pe Hydra! Am linie directă cu Guvernul și Consiliu!
Erika îl privește neîncrezătoare.
- Stii că toți soldații de aici ascultă de general?
- Generalul, îi răspunde K1, decuplând transmițătorul Alfa de la rețea, își asigură controlul asupra lor prin tine. Nu are altă posibilitate de a-i influența! Si, oricum, e prea târziu!
Îl urmează docilă, fără să înțeleagă de ce K1 merge tăcut, cu un pas înaintea ei. Este conștientă de faptul că supunerea, în sensul subordonării și ascultării, nu se regăsește în actul său voluntar, care excede softului, apropiindu-se de ceea ce teranienii numeau în termeni eufemistici judecată. În fișa ei tehnică nu existau specificații privind liberul arbitru, altă ciudățenie întâlnită la oameni, un fel de libertate de a alege în nume propriu, existau, în schimb, referințe stufoase la supunerea oarbă (față de ceva sau cineva).
- K1, recepție! se aude în receptor vocea consilierului I de la cabinetul Prim-ministrului. Spune, K1!
- Vreau cu Prim-ministru!
- Așteaptă!
Erika simte că i se taie picioarele.
- K0, recepție!
E chiar Prim-ministru.
- Vreau să fac un denunț! răspunde K1. Lângă mine se află adjunctul generalului GZ, care dorește să vă informeze asupra unui lucru extrem de grav!
- Ascult!
- GZ1, raportez! articulează Erika, luând microfonul stației de emisie-recepție în mână. Am în față ordinul 536 de la cancelaria generalului GZ, semnat de acesta, prin care mi se cere să ocup imediat Terra! Nu apar semnăturile dvs. și ale Marelui Amiral, Omega 3!
Urmează o pauză care părea că nu se mai termină.
- Contramandez ordinul! răsună în receptor vocea Prim-ministrului. Dă-mi-l pe K1!
- Ordonați! percutează K1.
- Te numesc comandantul flotei intergalactice, iar pe GZ1 adjunctul tău! Veți primi foarte repede
instrucțiunile și deciziile Marelui Consiliului!
Sunt atât de uluiți amândoi încât nu mai au timp să mulțumească, dar înțeleg graba Primului ministru de a închide brusc.
.
Rigiditatea softului o împiedică să-și manifeste recunoștința față de K1, deși simte o tensiune ciudată oscilând în memorie. Cedase și mai înainte acestei tensiuni, ascultându-i sfatul și nu greșise. Din contra. Scăpase de general, își păstrase postul, câștigase încrederea Prim-ministrului, devenind mâna dreaptă a lui K1, față de care simțea o atracție inexplicabilă. Ultimile îmbunătățiri aduse modelului digital de creier, vizaseră lărgirea marjei de agregare și interacțiune spontană între diversele faze ale gândirii electronice și comportament, după tiparul umanoid, unic în spațiul intergalactic, iar primele rezultate nu întârziaseră să apară. Ecranul instrumentului de control, fixat pe antebrațul Erikăi, îi relevă o creștere semnificativă a tensiunii în circuite, însoțită de o senzație intensă de căldură, altfel mai mult decât agreabilă.
- Sper că n-ai făcut public ordinul la nivelul trupei! zice K1, punându-i o mână pe umăr. K5 pare să știe ceva?
- El mi-a adus ordinul, domnule general! răspunde Erika fără să ezite. Trupa nu știe nimic!
- Foarte bine. Te-ai gândit ce facem cu ei? Înapoi nu-i putem trimite!
- Continuăm acțiunea de „implantare” la nivel mediu și înalt și asigurăm capul acesta de pod!
- Credeam că este asigurat?
- Mai e nevoie de tehnică și de oameni! Cam jumătate din ce avem!
- Nu-i prea mult?
- Nu, domnule general, în partea cealaltă suntem în grafic.
- Merg pe mâna ta! concluzionează K1, zâmbindu-i. Nu-ți ascund că mă aștept la represalii din partea lui GZ!
- Unitățile lui de comando acționează departe de noi! îl liniștește Erika. Numai dacă trimite un K2, neomologat!
K1 o privește mirat.
- N-am auzit de așa ceva!
- Se ocupă personal de crearea acestuia. Sau s-a ocupat!
- Este posibil să-l fi trimis încoace?
- Mai mult ca sigur. K2 acționază în afara oricărui protocol! De aceea am dispus o monitorizare de alertă imediat după discuția cu Prim-ministru!
Ecranul monitorului din biroul Erikăi crează impresia unei cascade. Mesajele de felicitare curg unul după altul din toate colțurile Universului. Nu era puțin lucru să preiei comanda celei mai puternice armate stelare în locul temutului GZ, a cărei poziție în ierarhia militară părea invincibilă. Concomitent, sosiră și ordinele de numire, semnate de Prim-ministru și președintele Marelui Consiliu.
- K5 mă anunță că generalul a fost arestat! îi comunică Erika, punând telefonul în furcă. N-a opus rezistență, dar nu se știe nimic destre K2!
K1 o privește fix în ochi.
- Tu ce crezi?
- Stiu că avea întotdeauna un plan de rezervă. Nu m-ar mira să-l fi activat în ultima clipă! În concluzie, să ne așteptăm la ce e mai rău!
- Cât de rău?
- E greu de spus. Poate reactiva forțe secrete, păstrate undeva în rezervă! Apoi mai e K2, despre care nu știm nimic precis!
- Există ceva care să lucreze și în avantajul nostru?
Erika rămâne o clipă pe gânduri.
- Da, zice, spațiul și timpul! Oricât de aproape ar fi de Kyushu, mai degrabă de mâine n-au cum să ajungă aici!
Altcineva i-ar fi răspuns standard, „off work” sau „rejected question”, ca orice computer, care nu este programat să facă asocieri personale, Erika însă reușea acest lucru, apropiindu-se, ca și el, de altfel, de ceea ce teranienii numeau tulburare reactivă, referindu-se la existența unei boli ascunse, care debutează ulterior apariției ei. Nu de puține ori simțise nevoia s-o îmbrățișeze, dar își reprimase de fiecare dată acest imbold parazitar, nedefinit explicit în programul său de bază. Ceva greu de explicat se petrecuse în zona întunecată a memoriei sale, în corpul său amorf, construit ca un înveliș similar cu cel al oamenilor.
K1 se întinse în patul său de campanie, aflat chiar lângă Centrul de comandă, când auzise telefonul. Se uită mirat la ceas. Este trecut de miezul nopții.
- Am vești noi!
Recunoaște glasul Erikăi.
- Spune!
- Nu la telefon. Unde ești?
- Acolo unde m-ai cazat. Sunt pe stand-by! Te aștept!
Era pe aproape, fiindcă sosi repede. În cameră nu existau scaune sau alte mobile în afara patului de dormit. K1 îi face semn să se așeze lângă dânsul.
- Să nu-mi spui că temutul K2 se află în bază!
- Nu, Marele Amiral ne informează că există informații potrivit cărora K2 ar fi în zonă, foarte aproape de noi, existând riscul să ne viziteze chiar în noaptea aceasta.
- Foarte bine, abia aștept să-l întâlnesc!
- In***cenzure*** este sub alertă generală! Nu are cum să treacă neobservat!
- Găsește el o breșă pe undeva, fu de părere K1, lăsându-și o mână pe umerii ei. Simte imperios nevoia să facă acest lucru, să-i atingă pielea catifelată neacoperită de rochia albă, fără bretele, care i se sprijină de sâni. Erika este atât de surprinsă încât nu reacționează nici după ce mâna lui îi mângâie sânii, poicioarele, zonele intime sau o întinde pe spate, alături de el, așa cum mai văzuse doar în documentarele video despre comportamentul terranian, lucru care, în mod curios, nu-i displace deloc. Conformația ei organică ( un fel de substitut al cărnii), ca și a lui, de altfel, necunoscută pe Terra, formată din țesuturi, nervi, vase, fibre, învelișuri, etc., copiind fidel structura corpului uman, reacționă într-un fel cu totul neașteptat, ca un corp viu, cum ziceau terranienii.
- K1, șoptește ea, lăsându-se copleșită de senzația aceea nouă, iubitule!
Pentru K1, cuvântul „iubitule” sună magic, iar actul spontan de posesie al femeii, privit prin ochii unui robot, dincolo de orice limbaj de programare, soft, cunoscut până atunci.
- Iubito! îi răspunde la rându-i în timp ce ușa de la intrare se deschide scârțâind, iar în prag îl zărește pe K2, care îl salută cu un zâmbet.
- Să trăiți, domnule general!
- Am impresia că ai încurcat generalii K2!
- Nici vorbă! Nu există decât unul singur.
K1 se uită lung la el.
- Poți să-mi spui ce cauți pe aici?
- Stii foarte bine, trebuie să te dezafectez și să preiau controlul bazei!
- Nu pari prea motivat s-o faci?
- Nu.Umanitatea din mine cântărește mai greu decât imobilismul contursian, lucru pe care-l observ și la voi! De altfel, conveiețuiesc, ca să zic așa, cu o terraniană.
- Ai vreo explicație pentru acest lucru?
- Universul e plin de surprize, domnule general!
Degringoladă
n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă
aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens
e pe sfârșite
întrebările nepuse
ochii holbați
goliți de umoarea vitroasă
rămân fără răspunsuri și fără reacții
îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral
.
și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri tot cerul
în bătaie de joc
.
știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru
.
unde să-nghesui atât infinit
atâta albastru
.
abia mai este loc pentru o boare de aer curat
.
ultima frântura de liniște
rămasă de ieri
într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală
nu mai are puls
.
disperarea se zbate ca o pasăre neagră
din colț în colț
.
de obosit ce sunt mă prăbușesc între fotolii
.
voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer
năruită in prag
cu stelele aceste risipite pe deluri
cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât
departe
foarte departe de țărm
.
n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…
Pastel
mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli
o singură zi și o singură noapte-ntr-un an
cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului
potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor
despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală
nu poți despărți infinitul în două jumătăți
din care una râmâne mereu 0
în cosmos exisă doar întuneric
lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert
ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului
aflată la bunul plac al ochiului
poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ
nu știu
dar mă gândeam și eu cum ar fi
ca prima noastră noapte de iubire polară
să-nceapă-n septembrie….
Tristeți
la fiecare început de Decembrie
sunt trist
se adună toate tristețele de peste an
unele peste altele
într-un loc fragil al tristeții
undeva în preajma inimii
până îmi înăbușă sufletul
și parcă mă simt tot mai greu
cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți a vieții
fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat
ca în copilărie
când în locul tristeților
puneam cărăbuși și fluturi
și-i răstigneam acolo de vii
cu o cruzime nemaiîntâlnită
diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată
sunt ca niște camelii de iarnă
care înfloresc în decembrie
ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie
în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol
sau una roșu aprins
ca un licurici care strălucește noaptea
când crapă pietrele
cred că doar tristețile
îmbrăcate în negru
sunt mai enigmatice decât cameliile
pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic
care bat toaca la miezul nopții
atunci când simți că ți se rupe inima
de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică
la această suferință nedreaptă
de a ne iubi între noi
uneori chiar împotriva inimilor noastre...