De dor...

În ritmul prăfuit 

Al ceasului târziu 

Durerea de odinioară 

Din senin a amorțit.

Ochii, fără de reacții 

Mai reflectă agonii

Si prin umbre de senzații 

Mă întreb... Oare-ai să vii?

Si-n tăcerea din mine

Fără vinul tău de ieri

Vreau doar să se apropie

Pașii mei de pașii tăi.

Dar ziua a trecut

Apusul iarăși vine

Ah, voi simțiri de lut!

Cum ardeți azi în mine...

Dar nu ca alte dăți 

Cu flăcări peste gânduri 

Ci cu singurătăți 

Vărsate printre rânduri.

Căci dorul nu mai doare

Deși-n suflet e chin

Că tu n-ai vrut să stai

Si eu... azi nu mai vin...

Mai... și mi-e dor mai mult și mai tare,

De tine, de vin, de-o ultimă îmbrățișare...

Și Mai pare că te vrea tot mai mult

Și chiar acum aș vrea să-ți trimit un sărut.

Mai vreau să petrec cu tine o clipă 

Să privim luna ce ne zâmbește în noapte

Să ne avem cu drag, ca la-nceput,

Ca și cum timpul nicicând n-ar fi trecut. 

Mai stai lânga mine încă un minut

Vreau să-mi aduc aminte cu drag de

trecut.

Să mă privești din nou cu gândul senin,

Să-mi îneci dorul de tine cu-al tău dulce vin.

Să-mi faci viața să prindă culoare

Să mă cuprinzi cu drag într-o-mbrățisare 

Mai să fie luna ce-ar putea să reînvie 

Visul adormit ce zace în sufletul din mine

Noaptea asta pare sa fie blestemată 

Ecoul tău îmi sună tot mai tare 

Și nici chitara nu mai scoate note-n șoaptă 

Te cântă grav, pe note amăgitoare.

Torn vin in pahar, din sticla începută de Malbec

Ii simt de la distanță parfumul negru, sec

...Mă-ntreb de ce nu ai luat totul cu tine

Să nu-mi rămână nici măcar o amintire...

Pe-acorduri grave de chitară, inchin paharul

Ce sângerează un roșu pur 

Căci al tău "iarta-ma ", c-un vin, nu-l mai aștept 

Oricum... nu ar mai fi... destul.

Dintr-un vis ce-abia mai suflă 

Se aprind noi fantezii

Unde-o inimă pierdută 

Scrie-n noapte poezii.

Fie stele, lună, soare

Inima îmi scrie-n gol

Căci iubirea nu dispare

Ea renaste-n orice dor.

Și visul se reaprinde

Pe cerul nemărginit 

Și timpul mi se desprinde

De al clipei asfințit. 

Luna-și cerne-un vis aprins,

Pe cărări de-o nouă taină.

Iar sub cerul larg, întins.

Un suflet poartă-o nouă haină,

Stele-n dans ușor se-aprind

Scriu pe cer povești in noapte

Ochii lui în mine aprind

Umbre dulci și fermecate.

Plouă în viață cu chipuri ce vin și pleacă 

Doar al tău mi-a rămas în suflet adânc 

Ai devenit parte din mine... mi te-ai legat cu ață

Când îmi lipsești rup ața... să ieși, în brațe să mă strângi...

De câte ori plouă, mă gândesc că plouă cu tine

Îmi amintesc când îmi spuneai că ploaia te liniștește... 

Și nu vreau parcă, decât să plouă peste mine

Astfel să-mi fii, să speli tăcerea ce mă învăluiește...

Las ploaia să picure pe-ai mei obraji

Să mi-i clătească de-atatea lacrimi sărate...vărsate 

De dor, de gânduri și vise târzii, că n-o să mai fii...

De gândul că trebuie s-accept finalul...să merg mai departe!...

Câteodată mi-e atât de bine!

Nu mai plâng, nici nu disper,

Nu mă mai gândesc nicicum la tine 

Zici că sufletul îmi e de fier!

Câteodată simt că am putere!

Să glumesc, să cânt, să joc.

Împrejur e doar lapte și miere

Deloc nu  mai simt de tine... dor.

Câteodată nu am pic de milă 

De femeia ce o văd în oglindă.

E stupidă, prea naivă, prea copilă

Si mult prea proastă să se prindă!

Câteodată totul e vis, fără probleme,

Amintirea ta nu mă mai străbate. 

Îmi fac schițe în cap și scheme

Să le uit ușor, frumos.... pe toate!

Câteodată, am din suflet răbdare!

Nu mă plâng că este greu și fac ce simt.

Chiar sunt bine... si nimic nu doare

Însă ... Câteodată mint....

.............................................................

Câteodată gândindu-mă mă întristez...

Pe alții i-ai lăsat din tine să se-mbete.

Și-aș da orice să nu-mi mai amintesc 

Cum mie, mi-ai interzis, să-mi fie sete...

În cimitirul de povești,
Acolo unde stau la rând
Toți trubadurii unei vieți
Și viața lor de trubaduri,-
Acolo unde te-ntalnești
Și tu si eu, și noi și voi 
Cărând bagajul desfacut
Din care curg litere moi.
Acolo unde ochii mari
Și curioși, ...nerăbdători
Pictați cu guașe sidefii
Își strigă versul rafinat
Scăldat de roz și mult ciel
Poate și ocru și cobalt..
Stridențe reci de negru-gri
Și alb-galbui... imaculat...
Mult lut,
Dar foarte diluat...
Acolo unde primprejur
Vezi chipuri cunoscute
Și, vai, atatea chipuri noi
Cu toții alergând grăbit
Să prindem roluri absolute.
Și-n cimitirul de povești
Din manuscrisul unei vieți
Îți scriu câteva rânduri vii
Ce-ți mușcă buzele-n livezi
Și-ți picură nisipul pe picior...
Mai mor puțin și iar învii
Și simt și fluturi și fior
Și-i viață-n mine, viața-n noi.
În cimitirul de povești
Se nasc povești...se scriu povești...

În trupul meu, dorința e o celulă stem,

plină de potențial, gata să devină orice:

un fior pe piele, un tremur în inimă,

sau un val de chimie care mă inundă.

El este genomul care-mi rescrie codul,

o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,

spiralat în șoapte, în atingeri,

într-o evoluție pe care n-o pot controla.

În prezența lui, sinapsele explodează –

neurotransmițători se aruncă în abisuri,

dopamina cântă, iar serotonina dansează

ca o orchestră haotică.

Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,

fiecare atingere accelerează reacția,

iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.

Proteinele iubirii se adună pe piele,

un strat fin care pulsează,

de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.

Ritmul inimii mele devine un tropism,

întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.

El este soarele, dar și umbra,

un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă

fără întrebări.

Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.

Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul

celulelor mele,

iar genomul nostru s-ar uni,

creând un organism nou,

un ecosistem unde pielea lui e tărâm,

iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.

Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.

Rămân doar resturi de mitocondrii,

energie pierdută într-un metabolism trist,

ca un trup ce caută, zadarnic,

o inimă în care să-și termine simfonia.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Când totul părea că se năruie-n zori.

Încă mai simt ecoul pașilor tăi,

În noaptea asta, pe drumul ăsta gol,

Fiecare pas mă ducea mai departe,

Dar tu, m-ai aruncat într-un rol.

Cine te crezi să faci așa ceva,

Tu, steaua mea, trebuia să fii,

Nu altcineva, nu altcineva.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Când totul părea că se năruie-n zori.

Te-am văzut stând pe marginea viselor,

Dar tu ți-ai luat zborul spre necunoscut,

Eu rămân cu umbrele tăcerilor,

Și gândul că totul s-a pierdut.

Cine te crezi să faci așa ceva,

Tu, steaua mea, trebuia să fii,

Nu altcineva, nu altcineva.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Când totul părea că se năruie-n zori.

Acum, mă ridic din ruine,

Dar umbrele tale încă mă-nconjoară,

Steaua mea, ai dispărut de tot,

Nu ești cine trebuia să fii.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Dar acum, steaua mea s-a stins în zori.

Cine te crezi... să faci așa ceva..

Am prins o rază de lumină

Pe care vreau să o primești,

Să-ți lumineze în întuneric

Și calea s-o găsești să ieși

Aș vrea să-ți mângâi inima

Cu sentimente de iubire,

Dar te-ai închis în carapace

Și te-ai legat cu mii de fire

Nu știu cum să ajung la tine

Să-ți răscolesc vreo amintire,

De când eram îndrăgostiți

Și mă visam să-ți devin mire

Prea repede ne-am depărtat

Fără s-avem motiv întemeiat,

Prada-m căzut la bârfa lumii

Și tot ce-a fost s-a destrămat

Suntem ca doi necunoscuți

Ce nu-și răspund la telefon,

Iar mulți cu răutate-mi spun

Că din iubit am devenit bufon

Mă rog s-avem înțelepciune

Și mâna să ne-o întindem iar,

Pe care să ne punem verighete

Și să scăpăm de-al nost' amar!

Natura se dezlănțuie peste pământ 

Ce fragile-au fost razele de ieri!...

Plouă într-una fără discernământ 

Din liberi sub cer senin... prizonieri.

O ploaie rece ce te provoacă 

La fel ca viața când te-ncearcă

Ce cade-n ropot și mă-ntreabă

De sunt puternică... sau slabă...?

Sub norii gri flămânzi de-un soare

Deschid umbrelă de hârtie cerului greu

Un pahar de poezie în așteptare 

Pe cer să scrie culori de curcubeu...

Când degetele tale mi-au atins părul, 

M-am simțit ca o chitară ce-a așteptat 

Să-nvețe să-și cânte dorul

Să cânte, ce n-a știut vreodat'...

Când privirea ta ochii mi-au atins

M-am simțit ca o frunză-n vânt 

Și tremuram mereu de nerăbdare 

Să beau un vin... în brațele tale.

Când alintul tău mi-a atins gândul 

A înflorit ca un trandafir...

Cât mi-aș dori înapoi să-ntorci timpul

Când îți doreai o-mbrățisare, la un vin...

Când vinul tău mi-a atins buzele

Pe cer stele mii s-au aprins

Mi-au crescut instant aripi

Și orice clipă lângă tine... era vis.

Mi-ai atins sufletul din întâmplare 

Și-n palme tot ce sunt ți-am pus,

Păcat că ai plecat în grabă mare

Și ce-ai promis, a rămas undeva... pierdut.