Dans

Din câte lumi s-au zămislit

Și-n hăul orb se vor topi,

Ce-i timpul meu, abia șoptit,

Pe lângă-acest etern „a fi”?

Sunt scânteierea din amnar

Ce prinde viață pentru-un ceas,

Ca-n universul solitar

Să pier, de parcă n-am rămas.

Câți oare-n lume au pășit,

Și câți din urmă or să vie?

Sunt sub privirea lor un mit,

Străin în marea simfonie.

Nici chip, nici nume nu-mi ghicesc,

Nu știu de plânsul meu pustiu,

Acești drumeți ce nu privesc

Spre umbra mea, pân' la sicriu.

Să numeri toate câte sunt,

Ar cere vieți fără hotar;

Să le-nțelegi e-un chin mărunt,

Un zbor himeric și-n zadar.

Privind la universul mut și greu,

Ce-i mai rămâne omului al său?

Pierdut sub bolta făr' de temelii...

Ce mai e omul, dacă nu doar a iubi?

Trag de porți și se deschid greoi,

Câini bătrâni lătrând pustiul,

De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi

C-am rămas doar eu "fiul". 

Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,

Ai uitat de toți, de noi, 

Cei ce-ți plâng pe urmă roi

Căci n-ai să te-ntorci înapoi. 

Am râs cu tine, cât am stat

Nici o vorbă n-ai suflat.

Ochii împăcat ți-ai închis, 

Zâmbetul-ți trădează un vis. 

Am blestemat tradiții vechi

Și crucea eu am purtat-o la priveghi.

Toți se grăbeau pe lângă mine,

Dar crucea tot în față vine. 

Clipa-n care te-am atins

Toată viața-n mine s-a stins,

Chinul tău de ani strâns 

S-a eliberat prin al meu plâns. 

Am înălțat crucea la cer

Și-a căzut grea ca un fier

Trăgându-mă-n genunchi sub ea,

Arătându-mi cum te scapă-n groapă, 

Slăbind, mai mult ea mă ținea. 

Simțeam cum pe mine mă sapă, 

Victimă a prietenei Morți, 

Să te uite, să nu plângă toți, 

Ci doar eu, singur și sfânt,

Să astup al tău mormânt. 

Am plâns cum n-am crezut vreodată, 

Că până și Moartea s-a ascuns furioasă

Crezând c-a mea dragoste-i trădată 

Și n-am s-o mai vreau mireasă. 

Dar mai bine așa i-a fost,

Decât să chinuie fără rost... 

Poarta-n urmă îi se închide,

Ea încă speră că mai vine...

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Pe când ceru-i-ntunecat

stele strălucesc puternic 

eu-ți vorbesc întins culcat

când veghezi însingurat...

De atâtea ori mă rog să vii,

să cobori ca dintr-o navă,

să mă iei sau să rămâi,

să fim doar noi doi... 

Iar de fiecare dată îmi 

trimiți plăceri deșarte, 

să te uit printre extaze,

să-mi pierzi dragostea prin raze...

Mă transformi în ceilalți oameni,

ce nu știu cum se iubește,

mă împingi spre animalul

ce de trup se îngrijește. 

Dar te-ascult ș-accept cu drag 

orice îmi trimiți în vag,

gândul meu e îndreptat 

către-ți sufletul-ndepărtat... 

Regăsesc puțin din el 

în orice trup ce-am cunoscut 

trimis de tine să m-afund,

să fiu simplu om în vânt...

Îi voi iubi pe toți ce m-au 

văzut în trupul intim, 

trădându-te-n noaptea ta, 

să știi că primul te-am iubit 

și singur ești ce-n suflet, 

nu în trup, eu te-am primit...

Se-ntunecă orizontul,

Adierea se răcește, 

Viața face pe mortul,

Speranța se răstignește.

Se-aud munții prăbușindu-se, 

Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,

Arbori sfinți trosnesc ca oase,

Fluvii uscate de sânge umflate, 

Strigăt de moarte animalele-și cântă, 

Orice moarte-i lacrimă de sfântă

Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.

În jur se face-ntuneric și n-aud,

Cicatrici de ger pe trupul nud,

Aerul îngheață și devine greu,

Pot să uit de orice empireu.

Sub mine pământul se crapă și cad,

Se vede o rază blândă de Iad

Ce m-așteaptă anevoie cu drag,

Ponoase pentru bine să trag.

Demoni amuzați îmi ies în cale

S-am parte de căderi infernale,

Dar iute-ncremenesc pe loc,

Să mă vadă, pe mine!,-n foc?

Din respect, dinții-și scrâșnesc,

Asupra-mi se năpustesc:

Oasele-mi zdrobesc,

Carnea mi-o jupoaie, 

Sângele-mi beau,

Pasiunea mi-o vedeau.

Și cad atât de-nfipt-n Iad

Încât îl pustiesc și-l destram,

Dovedind Celui Divin cât pot să decad

Și El tot să rămână mai infam.

Străpung hârtia cu penița,

sângerând, scriidu-ți numele, 

tremurând, cerneala alege

încet culoare veșniciei 

și cum privirea s-o-mbie...

Ți-aș adormi pe piept,

ca pe-o rece iarbă-n 

asfințit de vară,

și m-aș trezi în miez de noapte

privind coroana stelelor 

ce-n ochii tăi se odihniră...

Aș adormi-napoi ca

iarna lângă sobă,

strâns la pieptul tău

s-aud orice secundă 

din eternul-mpreună...

Îmi lipsești

Atunci când noaptea e prea mută,

Patul mult prea rece,

Iar corpul nu îmi e destul.

Îți duc dorul

De parcă ai fi plecat

Într-o noapte 

Fără rămas-bun,

Și am rămas sa te aștept 

Te visez,

Și simt

Cum îți treci degetele prin părul meu,

Cum îmi șoptești cuvinte calde

Pe care mi le repet mereu.

Și inima îmi bate apăsător,

Căci nu e a ta lângă

Să îi aline suferința

În acest coșmar chinuitor.

Te revăd

În interiorul pleoapelor,

Care se închid cu amărăciune

Știind că nu te vor vedea din nou

Și totuși,

Paradox iubit,

Ne-am cunoscut vreodată?

Sau doar mi-am imaginat 

Cum e 

Să fii iubit

Măcar o data?

Există om,există poetul iubirii,

Există orice omul dorește să fie.

Există ură ori vorbe deșarte,

Există iubire există și șoapte,

Dar sunt trepte și trepte,

Precum văi dar și dealurile toate,

Unele sus altele joase

Oamenii stau sprijiniți și vorbesc despre ele.

Există Rai,există tristețe,

Există alegeri bune sau greșelile multe,

Există acum,ieri este mort precum este moartă clipa cea scursă ...

Iar mâine e visul ce se-așteaptă de cei mulți care speră prea multe,

Neștiind niciunul că moartea poate să le rupă pe toate...

Poetul iubirii este singurul care îmi seamănă mie...

Eu sunt iubito cel care vrea să te cânte,

Tu doar primește mirajul vorbelor mele!

Eu sunt poetul care nu încetează să-ți spună aceleași cuvinte mereu revorbite,

Dimineața, ziua sau noaptea,

Te iubește și iar te iubește!

(27 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Dacă s-ar putea vreodată

Din cenușă să renasc

Și creatorul m-ar întreba

Când și unde în ce secol

Doresc a învia?

Nici n-aș prea mult pe gânduri;

Vreau în epoca de piatră

Să port arc , să port săgeată

Să fiu liber să colind

Șă  fac tot ce-mi pun în gând.

Să am frați să am surori

Să ne încălzim la soare

În zile desărbătoare

Să ne spele apa ploii

Grija să ne-o poarte zeii. 

Iubirea...
Cine-o poate defini?
Cum o poți deosebi?
Cine știe când și cum apare?
Omul nu poate răspunde la astfel de întrebări,
Dar garantează că o simte.
Oare așa să fie?
Chiar iubim când ne îndrăgostim?
Sau ne îndrăgostim când iubim?
Mă frământ să aflu ce simți pentru mine
Când eu nu știu ce vreau de la tine.
Caut să simt că mă iubești,
Dar nu știu dacă eu te iubesc.
Astfel, aștept și caut răspunsuri într-un infinit necunoscut;
Rătăcind prin adâncul sufletului meu
Care te păstrează doar pe tine în el.

Ochii fiind albaștrii sau verzi?
Dar vezi
Necunoscuți ei mie
Aș vrea și îmi doresc
Să citesc prin gene
Să cred ce vor putea sa îmi spună mie
Ai mei spun,vor,ascund
Dar gura îmi e de cuvinte pustie
Sau cu un zâmbet să îi răspund?
Când te aprinzi și arzi și te intimmidezi
Și te stingi în a ta colivie.

Să râvnești spre dorințe
Platonice sau omenești
Cum îi spui tu florii
Ca dorința tot vrea să înflorească
Că tare o îndrăgești
Dar ea e în altă grădină înalțată
Iar tu din depărtare
Arzi și te stingi și de ea te depărtezi.

În noapte, în visul meu ai apărut
Și m-ai lăsat să te iubesc cu foc,
Dar la final zâmbind mi-ai spus
Nu te-amăgi, că este doar un joc.

Surprins, m-am întrebat în gând
Ce-a vrut, prin vorba ei să spună,
Când eu speram ca într-o bună zi
Să-mi fie-aleasa și-a  mea

...stăpână.

Te-am întâlnit și fulgerat am fost
De-a ta privire, caldă, îndrăzneață,
Însă, eu rușinat, nimic nu am rostit
Simțind cum glasul... îmi îngheață.

Ne-am despărțit, ca buni prieteni
Făr' a rosti, că îmi doresc mai mult,
Nu știu, dacă s-o uit sau să mi-o caut
Dar simt că inima îmi zice...s-o ascult.

........................................
Visul s-a dus, dar mi-a lăsat speranța
Ca într-o zi pe fata visului să o găsesc,
Să pot rosti cuvintele... ce mi-au lipsit
Și ce-am iubit în vis, cu ea să-mbătrânesc!