Te-ai dus și tu...

Închină-te, Cosmos, lumilor mărețe

Și fă-mi loc să trec spre ultima!

Căci ai tăi nedemni de ea născutu-sa...

Fie lumi de spațiu, timp ș-amesticături,

Doar amorul peste tot tronează –

Neînțeles de mințile umane...

Prostia toată se scălâmbă și-ncovoaie

Pe unde-apucă: animale – procreare –

Suflete goale, reci și moarte...

Ia-mă, Deus, și mă spânzură-n afară:

Nu e timp – să fixeze a-l meu amor;

Nu e spațiu – să-l cuprindă-n file tot...

Mi-este imposibil, oare, să găsesc o suflare

Pură – cu dragoste sinceră-n suflare –

Să mă iubească-n disperare,

Să-ncerce să dea viață

Vieții mele bulversată?

Dar în suferința mea iubesc un suflet rătăcit:

Hai, Amore, să fugim de lume,

Să ne spânzurăm de stele-noapte,

Deus – însuși – să-nvețe ce-i amorul,

S-adormim în lumi străine – întuneric...

Printr-o sărutare – lumină-n lumi:

Spațiu, timp, începuturi și sfârșit să se scufunde;

Caldă și molcomitoare – nemuritoare.

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....

S-aprinse în mine o lumină, 

caldă și molcomitoare, 

ce-a crescut într-o văpaie... 

Trup fragil și singuratic 

ce nu știe să se poarte, 

captiv este stângăcie 

dragostei împărtășire...

Gura mi se-mpleticește în

cuvinte de amor,

Priviri confuze, înlăcrimate,

te-ndrăgesc, Lumină, 

Mâini stângace ce încearcă 

cu greu să te fericească,

Pași înceți în jurul tău, 

împleticindu-se valsează...

În locul inimii ce-a fost 

se tot zbate un gol de moarte. 

Lănțuit într-o văpaie 

mă tot lupt fără puteri, 

trup, priviri și glas spre-a spune

neînțeles amorul ce ți-l port...

Precum ceilalți nu-nțelegi 

lupta ce-o trăiesc 

și în pașii lor urmezi, 

uitându-mă pe mine...

Un singur lucru pot în viață, 

și acela-i a iubi, 

nimeni, însă, nu așteaptă 

Amorul a-l destăinui....

În calea mea de vieți trăite,

Și-a celor ce așteaptă, umbrite,

În pasul tainic al nemuririi,

Fui o clipă a amintirii.

Din suflete iubite-n veacuri,

Și cele încă-n ascunși muguri,

Răsa-i-n mine, O!, retrăire,

Căci n-am uitat acea privire.

În anii mei, cu-acest mulaj,

Întâlnit-am chipuri de străini,

Ce-i recunoșteam ca prin miraj

Căci cândva le-am dat iubiri.

Vino dar în calea anilor ce-o calc,

Până m-oi întoarce-n ceru-nalt,

Să fim iarăși împreună,

Cum cândva, în taină, furăm.

Iar când timpul ne va rupe

Și-om trăi cum va fi dat,

Vieți la rând, schimbând și stele,

Pe-același drum vom fi purtați.

O noapte-i trebuie unei flori 

Din humă să se-nalțe, 

Dar ani îi trec în lung amar 

De lut să se desvațe.

Tulpina de i-o rupi mereu, 

La anul iar va crește, 

Din bulbi sfărâmați cu greu 

Un fir tot biruiește.

De-ai arde glia-n focul viu, 

Să scapi de-a ei iubire, 

Te vei alege cu-un pustiu 

Și ochi fără privire.

Așa iubirea m-a străpuns, 

O floare de lumină, 

S-aștept să dea, prin vis ascuns, 

Din vechea rădăcină.

De-aș ști că-n slovele-mi pribege 

Găsi-vei, poate, un alint, 

Le-aș scrie-n vers, ca pe o lege, 

În haine sfinte de argint.

Le-aș așeza cu grea răbdare, 

Le-aș tot rescrie ne-ncetat, 

Pân' n-ar mai fi sub sfântul soare 

Nici foi, nici spațiu de lăsat.

Dar în zadar m-apasă gândul 

Și truda paginii, în van, 

Când nu vrei să-mi auzi cuvântul 

Pierdut în al vremii ocean.

De-aș scrie-n neagra veșnicie

La slove fără de hotar, 

Ți-ar fi străină-a mea solie 

Și chinul meu... un vis amar.

Așa cum vine boala
oricând, făr’ să o poftești,
așa vine și moartea,
când nici nu te gândești!

Boala ades te lasă
în viață, „șifonat„,
moarte însă te înhață
pe veci, când ești de luat!

Nici una dintre ele
de capul lor nu sunt!
Fiind biete vergi, nuiele,
în mâna, Celui Sfânt!

Boala-i de îndreptare,
la cei ce-o pătimesc,
sau poate a celor care,
în jurul lui trăiesc!

Și moarte-i de îndreptare,
a celor ce-l jelesc,
ce încep o căutare
a Domnului Ceresc!

Și dacă, moartea, boala,
sunt căi spre mântuire,
când ne vor căuta,
să aducem mulțumire!

5.01.2023
 

Se-ntunecă orizontul,

Adierea se răcește, 

Viața face pe mortul,

Speranța se răstignește.

Se-aud munții prăbușindu-se, 

Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,

Arbori sfinți trosnesc ca oase,

Fluvii uscate de sânge umflate, 

Strigăt de moarte animalele-și cântă, 

Orice moarte-i lacrimă de sfântă

Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.

În jur se face-ntuneric și n-aud,

Cicatrici de ger pe trupul nud,

Aerul îngheață și devine greu,

Pot să uit de orice empireu.

Sub mine pământul se crapă și cad,

Se vede o rază blândă de Iad

Ce m-așteaptă anevoie cu drag,

Ponoase pentru bine să trag.

Demoni amuzați îmi ies în cale

S-am parte de căderi infernale,

Dar iute-ncremenesc pe loc,

Să mă vadă, pe mine!,-n foc?

Din respect, dinții-și scrâșnesc,

Asupra-mi se năpustesc:

Oasele-mi zdrobesc,

Carnea mi-o jupoaie, 

Sângele-mi beau,

Pasiunea mi-o vedeau.

Și cad atât de-nfipt-n Iad

Încât îl pustiesc și-l destram,

Dovedind Celui Divin cât pot să decad

Și El tot să rămână mai infam.

Bătrânul cu turban şedea pe bancă,

Îmblându-și degetele-n barba albă

Și, cu privirea cerului senin,

Sorbea trecutu-și ca un elixir.

Zâmbea tăcut la umbra unui nuc,

Și gându-i iureș traversa-n văzduh.

Nimic nu-i pare a fi real,

Dar nici a amăgire-n van.

Cuprinde spațiul dimprejur

Cu brațul drept deprins pe-un trup

Ce n-a îmbrățișat de mult.

Dar parcă aievea, un plăpând crud tremur...

O uliță, o horă-n sat, un glonț, o vatră, un samsar, o șură-n foc, din cal măgar, trei fete, un năduf amar... 

Bărbia-i lunecă în piept, visu-i firav mocnește...

Moartea n-are nici glugă,
nici cal.
Are doar o coasă ruginită
și răbdare.
O ține la dos
și vine seara,
când toți dorm
și-și scutură visele.
Trece ușor,
ca o frunză tăiată-n aer,
și lasă în locul tău
o liniște
care nu poate fi strigată.

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

O zi de luni, cu soare negru,

Pare că-mi zâmbește dinadins, 

Un pui de flacără nestins

In amintirea unui gând funebru.

O zi de luni cu negru soare, 

Pare că-mi zâmbește mai aprins

Și încet prin lume s-a întins

O zi de luni, cu negru soare.

O zi de luni, cu soare negru,

Zi întunecată și blestem,

Peste suflet rece din infern,

In amintire.. gând funebru. 

O zi de luni cu soare negru,

O monotona așteptare

Spre vecile fără scăpare,

Gând funebru.

De Adam Ioana Andreea Lenuța