Somnul nemuritor

Pe cerul tăcut al minții mele,
O umbră se strecoară, se ascunde,
Iar gândurile se sting ca niște stele,
Căutând răspunsuri în întuneric, să răsunde.

Timpul se curbează, dar nu cedează,
Și sufletul meu rămâne captiv,
Într-o tăcere care nu mai vorbește,
Într-un loc unde cuvintele nu sunt vii.

Te caut în noaptea ce nu se sfârșește,

În visul ce arde, în clipa ce crește,

îți simt doar ecoul în pieptul zdrobit,

Un cântec de dor ce nu s-a stins.

Te-am iubit ca pe un templu cu usi inchise

M-am rugat la zidurile tale mute,

Dar ecoul mi-a răspuns cu-n suspin

Iar tăcerea mă ține prins in delir.

Ești umbra din sânge, durerea din oase,

Iubirea ce frânge, dar totuși mă lasă,

Să strig către tine prin visul murdar,

Să mor și să-nvii într-un joc secular.

Și dacă nu vii, te inventez iară,

În noaptea bolnavă ce nu se mai sparge,

Căci dorul e lege, iar inima, rug,

Iar visul e locul în care te-ascund.

Încerc să uit, dar uitarea-i o haină ruptă,

Nu-mi ține nici de cald, nici de mângâiere.

A fost doar o privire care arde,

Și-un cuțit ascuns în rană.

Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.

Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”

Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.

Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.

Odată, locul acesta era plin de râsete,
Acum doar ecourile rămân.
Timpul, ca un vânt rece, a luat tot ce a fost,
Dar în fiecare colț încă mai trăiesc umbrele.

Te-am îngropat în suflet,
Dar primăverile nu-ți cunosc mormântul.
Ai fost, ai plecat, ai ars în tăcere,
Eu doar am rămas, cenușă sub vremuri grele.

De am să mor, te rog, să-mi stai la căpătâi,

Să-mi veghezi tăcut mormântul, când se lasă seara,

Căci știi bine, mie-mi e frică de întuneric,

Și noaptea-i rece fără tine, fără alinarea ta.

Imaginea mea, palidă, stinsă-n umbră se îneacă,

Și-n amintiri se pierde, ca un vis uitat în noapte.

Dar tu, rămâi aproape, să-mi aduci un "totul va fi bine",

Căci am nevoie de cuvinte, precum de aer, precum de apă.

În tăcerea dintre stele, să-mi şoptești că sunt în pace,

Că voi găsi odihna blândă, în brațele-ți de lumină.

Și chiar dacă-s umbrele adânci, iar frica mea te strânge,

Tu să-mi fii farul de speranță, în liniștea divină.

Mergând de dimineață la cosit

M-am întâlnit cu cineva cu coasa,

Am încercat s-o rog să mă ajute

A râs, s-a-ntors și a fugit fricoasa

N-am înțeles ce vrea să spună

C-a mormăit ceva încet  în barbă,

Am urmărit-o coborând la vale

Și-apoi m-am apucat de treabă

Și cum era o zi bună de coasă

Am dat jos brazdă cu brazdă,

Și că veneau norii de ploaie

Fânul l-am adunat grămadă

Spre seara obosit de muncă

Am revenit la casa noastră,

Și de departe am văzut soția

Semne făcând de la fereastră

Îngândurat am deschis poarta

Și mi-am zărit soția-n prag,

Cu ochii plânși, abia șoptind

Că am pierdut pe omul drag

Atunci gândul rapid s-a dus

La întâlnirea stranie pe deal,

Că cea văzută era chiar baba 

Ce căuta să-mi ia ceva vital

..............................

Nimeni nu scapă de-ntâlnirea

Cu cea trimisă de Cineva de Sus,

Ea vine doar când firu-i rupt

Și viața noastră cu sensul...dus!

A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,

Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,

O tăcere grea s-a lăsat peste noi,

Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.

Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,

Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,

N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,

Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.

Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,

În serile lungi și-n vechi amăgiri,

Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,

Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.

Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,

Lăsând în urmă doar umbra ta?

În inimă port durerea, dar și-al tău chip,

Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.

Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,

Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,

Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,

Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.

Văd un copil de tristețe înecat,

Ascuns într-un colț întunecat

Cu mâinile pe urechi și fără vlagă,

Îngenunchiat de frică, se roagă:

”Doamne, ascultă-mi rugăciunea,

Fă-l să-și oprească tortura;

Las-o pe mama să fie fericită

Nu vreau s-o mai văd rănită.”

Tatăl lui i-a mângâiat mama prea tare,

Lovită din toate părțile, fără iertare

Cade la rândul ei pe podeaua rece,

Nu mai poate striga, a rămas fără voce;

Nimeni nu îi va salva oricât s-au rugat,

Monștrii există oriunde, nu doar sub pat.

Și așa povestea celor două suflete s-a încheiat,

Văzându-și mama moartă, săracul băiat...

Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.

Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.

Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor 

CERUL E TRIST ȘI ÎNLACRIMAT

DE CHIN ȘI AMAR M-AM SĂTURAT

CĂCI DIN COPILĂRIA MEA

SOARTA MI-A FOST DESTUL DE GREA

DE CÎND MĂ ȘTIU AM FOST  SĂRAC

ȘI AM FOST SLLUGA LA BOGAT

CĂCI DEMNITARII  DE LA NOI

NU AU NICI GRIJI SI NICI NEVOI

AU CASE MARI SI AU PALATE

ȘI MESELE ÎNBELSUGATE

EU DE COPIL AM FOST PLECAT

ȘI TOATA LUMEA AM UMBLAT

DAR ÎNTR-O ZI LA ASFINȚIT

O TELEGRAMĂ AM PRIMIT

SI ÎN TELEGRAMĂ AȘA SCRIA

VINO BĂETE VINO DEGRABĂ

CA TA MĂICUȚĂ E GRAV BOLNAVA

MERG LA PATRON ȘI-I ARĂT SCRIS

UITE DEACASĂ CE MI-AU TRIMIS

EL ÎMI RĂSPUNSE CA UN RĂȚOI

SĂ MERG LA LUCRU 

I-AR ÎNAPOI

APOI  ȚIPÎND MI-A ZIS AȘA

DE AICEA TU DE AI SĂ TE DUCI

AI SĂ RĂMÎI FARA SERVICI

DAR EU PLÎNGÎND IAM SPUS AȘA

STRĂINE NU TE SUPARA

E VOBA DE MĂICUȚA MEA

DE LUCRU MAI GASESC ORCÎND

DAR PE MĂICUȚA NU CURÎND

MĂ URC ÎN TREN AJUNG ÎN SAT

GÎNDINDUMĂ LA CE AM VISAT

AJUNG LA POARTĂ MĂ UIT LA CASĂ

SI ACOLO VAD UN DOLIU PUS

INTRAI ÎN CASĂ ZĂRII PE MASĂ

CORPUL MĂICUȚEI ÎNTINS PE IA

JUR ÎNPREJUR SUNT AI MEI FRAȚI

CARE STĂTEAU ÎNLĂCRIMAȚI

SI RÎND PE RÎND M-AU ÎNTREBAT

ÎN ACEȘTI ANI UNDE AM UMBLAT

EU AM UMBLAT DIN LOC ÎN LOC ACASA

FĂRA SA MA ÎNTORC

A murit s-a dus săracu acolo la Domnul sus,
Unde nimeni nu vroia să ajungă în curând.
Dumnezeu a vrut să-l ţină pe acest frumos pământ,
Dar sistemul medical ia refuzat orice gând.

El nu putea să respire şi-n fotoliu se zbătea,
Se ruga la Dumnezeu, cineva îl va salva.
Ambulanţa fără aer, fără medic a sosit,
În loc să îl facă bine, tot mai rău l-au chinuit.

Şi zbătându-se săracul, după aer el tânjea,
Asistentul şi şoferul la medic telefona.
Iată după un sfert de oră, o salvare a sosit,
Căci un asistent şi medic, prea târziu ei au venit.

Căci săracul Daniel fără aer şi aparate,
Moartea o simţea acuma repede şi mai aproape.
Fără medic să-l ajute inima lui nu mai poate,
Geaba au încercat acuma dar sfârşitu-i mai aproape.

Timpul trece mai în grabă, inima nu vrea să-i bată,
Iar medicul disperat decesul la declarat.
Acum stau şi mă gândesc cum oamenii chinuiesc,
Oare pentru ce plătim, noi cu zile să murim?

Pentru un sistem bolnav, plin de doctori şi asistente,
Dacă şpagă nu le dai toate sunt incompetente.
Ei sunt toţi cu ochii în patru după şpagă şi valută,
Dacă şpagă nu le dai nici de cum ei nu te ajută.

Uite aşa i–i în România la medici merge hoţia,
Ei vor şpagă cât mai multă dar oamenii nu ajută,
Însă vor salarii mari, să fie miliardari,
Oamenii mor în spitale, pentru ce-i plătim noi oare?