Somnul nemuritor
Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,
Pașii se șterg sub greutatea mea.
Când truda e somn și somnul e frig,
Ce altă odihnă aș mai căuta?
Când, pe zi ce trece, sunt obosit,
Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.
Dar, cât de obosit pot eu a fi,
Că a mea odihnă, e cea de veci?
Mă văd în oglindă, o umbră trecută,
Pășind în zadar pe cărări de negru.
Sunt faptele mele, doar frunze căzute,
În vântul tăcut, ce le lasă mereu.
Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,
Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă
Pe care să bată sfârșitul tău lin,
Să vină deodată, să vină străin.
Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,
Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.
Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,
Lângă poetii morți, dar încă în viață
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 23 februarie
Vizualizări: 154
Poezii din aceiaşi categorie
Eliberarea
Vocile îți vorbesc,
Șoaptele te înnebunesc
Ele strigă neîncetat
Sari..., mori înecat.
Ești un nimeni, un nimic,
Încă de când erai un copil mic.
Vinul vorbește, vodka gândește,
Iar creierul meu încetinește
Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge
Asta e moartea, lipsa vieții,
Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...
S-a stins o stea
Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.
Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.
Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
La moartea unui artist
La moartea unui artist
E ziua când îl plânge
Arcușul cântă trist
Penelul cerul frânge.
Pianul ,singur solist
Tăcute- i sunt clapele
La moartea unui artist
În lacrimi sunt pleoapele.
Clovnul mereu scenarist
Gongul profund îl bate
Astăzi mâhnit, realist
Pleacă târziu în noapte.
Când moare un aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă trist
ȘI rolul vieții zace.
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Degradare
O conștientă degradare
A sufletului trădare.
O erodare a propriului sine
Plină de suspine.
O înstrăinare de lume
Si de a să putrezime.
Un destin înconjurat de de ruine.
Aflat sub furcile caudine.
O amăgitoare ruptură de ființă
Aflată în cădere și neputință.
Eliberarea
Vocile îți vorbesc,
Șoaptele te înnebunesc
Ele strigă neîncetat
Sari..., mori înecat.
Ești un nimeni, un nimic,
Încă de când erai un copil mic.
Vinul vorbește, vodka gândește,
Iar creierul meu încetinește
Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge
Asta e moartea, lipsa vieții,
Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...
S-a stins o stea
Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.
Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.
Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
La moartea unui artist
La moartea unui artist
E ziua când îl plânge
Arcușul cântă trist
Penelul cerul frânge.
Pianul ,singur solist
Tăcute- i sunt clapele
La moartea unui artist
În lacrimi sunt pleoapele.
Clovnul mereu scenarist
Gongul profund îl bate
Astăzi mâhnit, realist
Pleacă târziu în noapte.
Când moare un aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă trist
ȘI rolul vieții zace.
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Degradare
O conștientă degradare
A sufletului trădare.
O erodare a propriului sine
Plină de suspine.
O înstrăinare de lume
Si de a să putrezime.
Un destin înconjurat de de ruine.
Aflat sub furcile caudine.
O amăgitoare ruptură de ființă
Aflată în cădere și neputință.
Alte poezii ale autorului
Pocal (Monocristal)
Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.
Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.
Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.
Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.
Epitaf pentru iubire
Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,
Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.
Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,
Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,
Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,
"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.
Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,
În umbra tăcerii, ai plecat departe,
Rămas-am singur, inima-mi fără parte,
Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci
Chiar crezi că mai ai la cine?
Declaratie
Am inima imbibată in iubire,
Sau sufletul? Ce contează?
Promit să-ți aduc soarele la picioare
-Dar luna? Singură să ne privească?
Am ochii îmbătați de frumusețe,
Sau inima? Ce contează?
Promit să-ți alin fiecare suspin în taină.
-Dar lumea? Singură sa ne privească?
Am dorințe ce ard după tine,
Sau noi? Ce mai contează?
Promit să-ți ofer pentru un etern iubire.
-Dar moartea? Singură să ne privească?
Te rog doar lasă-mă să-ți fiu
Al tău vis frumos ce te poartă,
În șoapte de lumini, în ceas târziu
Spre o lume, doar a noastră.
Dorințe
Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.
În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.
Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…
Ruga celui fara glas
Când ne apasă zile grele,
Privim spre ceruri, strigăm spre stele:
„De ce, Părinte, atâta chin?
De ce durerea nu are alin?”
Dar El, tăcut, cu ochii grei,
Ne poartă vina în al său piept.
Cui să-i șoptească noaptea amarul,
Când omul Îi sapă în suflet hotarul?
Când Îl rănim cu grele vorbe,
Sau sufletu-i zdrobim,
El tace și iubește in tacere,
Chiar dacă noi Îl rănim.
Și-n taina senina nopții,
Glasul Lui usor se frânge,
În fața acestei lumi reci,
Ce doar de sine plânge.
Și-atunci, din milă poate,
Invață-ne tăcând,
Să fim mai buni cu Cerul,
Si să-L purtăm in gând.
„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”
Un ecou de simfonie tăcut
Te-aș iubi o dată și încă o dată,
Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,
Te-aș striga în miez de noapte,
Te-aș căuta în umbrele misterioase,
Te-aș simți în adâncul sufletului meu,
Te-aș visa în liniștea amurgului,
Te-aș alerga în mijlocul furtunii,
Te-aș descoperi în lumina zorilor,
Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,
Te-aș dărui întregii mele vieți,
Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu
Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.
Pocal (Monocristal)
Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.
Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.
Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.
Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.
Epitaf pentru iubire
Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,
Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.
Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,
Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,
Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,
"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.
Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,
În umbra tăcerii, ai plecat departe,
Rămas-am singur, inima-mi fără parte,
Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci
Chiar crezi că mai ai la cine?
Declaratie
Am inima imbibată in iubire,
Sau sufletul? Ce contează?
Promit să-ți aduc soarele la picioare
-Dar luna? Singură să ne privească?
Am ochii îmbătați de frumusețe,
Sau inima? Ce contează?
Promit să-ți alin fiecare suspin în taină.
-Dar lumea? Singură sa ne privească?
Am dorințe ce ard după tine,
Sau noi? Ce mai contează?
Promit să-ți ofer pentru un etern iubire.
-Dar moartea? Singură să ne privească?
Te rog doar lasă-mă să-ți fiu
Al tău vis frumos ce te poartă,
În șoapte de lumini, în ceas târziu
Spre o lume, doar a noastră.
Dorințe
Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.
În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.
Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…
Ruga celui fara glas
Când ne apasă zile grele,
Privim spre ceruri, strigăm spre stele:
„De ce, Părinte, atâta chin?
De ce durerea nu are alin?”
Dar El, tăcut, cu ochii grei,
Ne poartă vina în al său piept.
Cui să-i șoptească noaptea amarul,
Când omul Îi sapă în suflet hotarul?
Când Îl rănim cu grele vorbe,
Sau sufletu-i zdrobim,
El tace și iubește in tacere,
Chiar dacă noi Îl rănim.
Și-n taina senina nopții,
Glasul Lui usor se frânge,
În fața acestei lumi reci,
Ce doar de sine plânge.
Și-atunci, din milă poate,
Invață-ne tăcând,
Să fim mai buni cu Cerul,
Si să-L purtăm in gând.
„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”
Un ecou de simfonie tăcut
Te-aș iubi o dată și încă o dată,
Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,
Te-aș striga în miez de noapte,
Te-aș căuta în umbrele misterioase,
Te-aș simți în adâncul sufletului meu,
Te-aș visa în liniștea amurgului,
Te-aș alerga în mijlocul furtunii,
Te-aș descoperi în lumina zorilor,
Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,
Te-aș dărui întregii mele vieți,
Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu
Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.