Obuze de vorbe

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Te chem din neguri să apari

Și să îmi dai lumină,

Însă atâtea voci în gol

te strigă fără stimă.

Te văd prin ceață și prin fum

Oh, vânt primăvăratic,

Dar sufocat de așteptări

mă sting tot singuratic.

Îți simt flagranța ce-ai ascuns-o

Și-mi pare așa.. ușoară.

Înăbușită în dor, însă,

pe loc devine amară.

Și cum să fac să mi te-aduc

aici, pentr-o secundă,

când ceru-ți larg și făr' de margini

nu poate să pătrundă?

Și-n vis te simt și te ascult,

Dar mă trezesc și ești departe.

Pierdută-n ochii lor de plumb

și vorbele deșarte.

Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.

Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.

Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.

Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.

Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.

Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !

Primavara-n suflet sau doar printre noi?

Un simplu anotimp,cuprins de nenumarate ploi.

Un rau de lacrimi reci,scurgandu-se-n trecut,

O singura alinare,sa-mi fie de temut.       

Cat de fragil si tandru,este un simplu om,

Trecator prin lume,dar cu sufletul gol.

Transformand realitatea, intr-un vis lucid

Rasunand din rasputeri,urletul neauzit. 

De ce lasam uitarea,pierduta printre vai ?

Dar si nepasarea,scurgandu-se intre noi.

Prea multa rautate,durere si suspin,

Pentru o viata rece,cu un necunoscut destin.

Un sir lung de ganduri,despre viata toata 

O alinare calda,tinandu-ma strans de speranta.

Dar ce sens au toate framantarile interioare?

Daca la final,moartea are rezolvare.          

Salcia de pe mal veșnic crescătoare,

Ascultă suspinările ființei trecătoare.

Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,

Spânzurată de brațele acesteia, moare.

În scorburi găzduieste muritorii de foame,

Care iarna nu se gândesc la plecare.

Doar când soarele răsare,

Își iau rămas bun și zboăra-n zare.

Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,

Bandajează sângeroasele deschizături.

Degeaba încerci să rămai treaz,

Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.

Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,

Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.

Niciun suflet nu i-a intors favoarea,

Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.

M-am aplecat cu capul peste lac,

Şi atunci am realizat că acel copac,

Se reflecta în locul meu maniac.

Reîncarnarea entității a funcționat.

Curge spaima pe buze

Din bolta-nlăcrimată,

Cad gloanțe și obuze

Peste gloata-ndoliată.

Printre ruini ce fumegă

De gemete și strigăte,

Moartea hădă spumegă,

Umblă după suflete.

Băiețașul zdrențăros,

Smiorcăind necontenit 

Prin pălcul neguros,

Jalea părintele rănit.

Ce se zbate vlăguit,

Implorăndu-l în surdină, 

În iadul dezlănțuit 

În răgaz sa nu rămână. 

Pășea copilul nimănui 

Prin ținutul pârjolit

Cu gustul amărui

Al plânsului înăbușit  ..