Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Andrei Iancu
#risipă #timp #moarte #motiv #dilemă #filosofic #frică
Data postării: 27 aprilie
Vizualizări: 408
Poezii din aceiaşi categorie
Dureri insuportabile au margini stabilite
inima mi sa frant,
sa spart mii de bucatele..
eu deja nu mai cant,
deja iar simt durere
durere nemarginita aduci tu
și sincer,nu-ți pot spune nu.
dece sunt asa? dece mereu stric?
și după ce fac asta,nu pot sa ma ridic.
(...)
iubesc durerea și tot ce aduce ea,
mulți spun ca ea trece, ca trece cu vremea,
dar eu nu vreau sa treaca, eu vreau sa ramana,
voi plânge incet, pe pled de lana.
eu am distrus suflet umil, eu am distrus suflet de copil.
oare ma vei ierta, scumpa mea iubire.
eu am uitat de cuvântul omenire
poate ma iubești, insa eu nu stiu..
poate mai trăiești,poate mai esti viu..
eu demult am murit, dar nu a fost sange
pentru ca, mie sufletul îmi plange.
plânge,plânge,nu se opreste
el nu știe ce doreste,
asi dori iubire, multa și frumoasa,
insa iubirea nui chiar amoroasa.
e amara, scuip sange din gura
eu nu găsesc iubire, pana ma fac sură.
(...)
suna clopotele, ele se ating razând,
ciorile urla, oamenii surzând,
se aud clopote care ma petrec pe mine,
eu simt deja ca timpul îmi va vine.
pun capu pe pernuta,pernuta din sicriu,
ma uit la crucea popii: in culoare auriu
ma gândesc oare: am mai găsit iubire
inchid ochii, cu gându ca nu am mire.
nam găsit nimic, dar chiar am cautat!
insa toți care mau văzut,deja mau uitat..
eu pot sa iubesc,iubesc la nesfarsit,
insa tu uiți, si trăiești mai fericit.
nui mare lucru, ce a fost o luna?
insa durerea-i mare,ea tot rasuna.
urlu, poate ma va auzi cineva,
urlu,ma va auzi de undeva.
nu exista nimic, totul e pur fantezie,
mai tii minte cand am zis: am uitat de omenie?
(!)
o mica greșeală- distrama viitor
o mare greșeală- te face nemuritor;
nemuritor in suflet omorat,
insa pe dinafara, toți de vad razand.
carei sensu dulce-i alinari?
dacă ea ii aduce pe prietenii sai...
care te inpung, adanc in suflet,
și îți zic ca nu te iubește, curge sange-n vuiet.
destramate usor, putrezeste in pat,
scoalate la realitate și iar putrezesti sfarmat.
deschizi ochii, când clipesti,vezi alta,
acestea e viata, tii scurta ca soarta.
zâmbetul la unii e amar, doar ei stiu,
cum se simt ei, de mai sunt ei (om) viu.
(...)
sambata in alb mergi la biserică
duminica in negru, toți plang deasupra la (masă) sferică.
carei sensu vietii dacă vii și pleci?
- sensu e durerea, durerea cio petreci.
azi de doare pe tine,mâine pe altu,
tu-ti dorești moartea, insa ea vine la altu.
(...)
savureazati viata, cât o mai și ești viu
(pentru ca după vei bea vinul visiniu)
la inmormantarea mamei, la inmormantarea tatei,
vei suspina greu și îți vei da sufletul moartei
ea pe toti ne asteapta, are coasa lunga-n cozi
și când tu mori, deja vei avea nepoti..
dacă ai venit pe lume, trebuie sa pleci.
insa atent pe ce cale tu mergi-
mergi spre alb ori spre negru,
singur îți alegi ceti spune in centru-
centru acolo-n inima.
dar ceti spune ingerul, deja ai vina.
unii devin ingeri calauzitori,
altii devin deavoli care fug după noi.
altii vin la pace, la frumusete reala,
altii vin la tortura, durere ireala.
trăiește cat ai ocazia,nu plânge mereu,
pentru ca inchizi ochii, si deja trece-un jubileu.
viata-i scurta nu o irosi copile
atat timp cât ai casa- la cine vine
Am timp
Deschid ochii în pat,
Ș-aș vrea ca să mă scol,
Mă uit eu împrejur
Dar somnul vine-ușor
Am treabă de făcut
Ș-aș vrea și să mă plimb
Dar m-oi culca la loc
Oricum, o să am timp.
O-ambiție mă-ncearcă
Și sincer ca să spun
M-aș apuca de multe,
Știu sigur că sunt bun
Am un talent chiar mare
Și multe planuri vin
Dar aș mai bea o sticlă
Oricum, tot am eu timp.
Cu prieteni m-am certat
Și știu că am greșit,
Berea m-a alinat
Și multe-aș vrea să schimb,
Gânduri îmi trec prin cap,
Pereții zgâriind
Dar nu vreau să-mi cer scuze.
Lasă, că am eu timp.
Pe la biserică aș vrea
Că știu că aș putea
Să merg încă odat'
Să mă simt mai curat.
Dar treburile vin
Eu uit să mă închin,
"Da' ce, am îmbătrânit?"
Cred c-o să am eu timp.
Muncind zi și iar noapte
Căzând din nou în coate,
Pe pat sunt obosit,
De probleme, gândul mi-e scrijelit
Pe cineva aș vrea,
Să-mi aline durerea
Să-i spun, "iubită, te-am găsit"
Dar las', oi avea timp.
C-am prost eu am ajuns,
Tre' să recunosc.
Corpul mi-o cam ajuns numai piele și os.
De băutură-s ars, se duce pe gât în jos
Și frigul și durerea, le răstoarnă pe dos,
Dar știu că nu e bine și jur că voi schimba.
Această-ntorsătură, eu o voi repara.
Stau pe scaunul meu, gândind iar la nimic
Dar nu prea îmi fac griji, cred că mai am eu timp.
Cu supărare mare, conduc eu în viteză,
Nimic nu văd în jur, vântul mă bate-n freză
Cu sticla de alcool, fac patinaj viteză,
Și frica îmi dispare, mă simt scăpat din lesă
Acum, mă simt eu liber, cu ură mă ridic,
Mașina sare-ntruna, ș-am început să strig.
Pe contrasens m-am dus, și îngerii m-ating
Și faruri văd în fața-mi... nu cred că mai am timp
..................................................
La Judecată stau, între cer și pământ
Și o lumină-mi spune "Dute și stai la rând"
Dup-o înspăimântătoare, și tristă așteptare, mă ridic în picioare, păcatele-mi ei le spun,
Nu vreau să am eu vină, inima-mi cade lină, sufletul mi se rupe, eu nu vreau să răspund.
Dă-mi o a doua șansă, promit c-o fac corect,
Oferă-mi îndurare, ș-am să-ți devin profet!
Și Domnul atunci zice, cu vocea osândind
"Ești condamnat la chinuri! Eu ți-am dat destul timp!"
Cum este?
Cum este sa te intrebi in fiecare dimineată :
Cat va mai dura ?
Cand peste orasul pustiu se aseaza nemiloasa ceată,
Nu se simte lovitura.
Cum este sa te intrebi in fiecare amiază :
De ce ma aflu aici, acuma ?
Dupa ce norii scrumează,
Toti pot sa inceapa a fuma.
Cum este sa te intrebi in fiecare seară:
De ce mi am irosit ziua ?
Tot ce ai facut ii dezgustară,
Dar la fel va fi si maine, nu vei evolua.
Cum este sa te intrebi in fiecare noapte :
Cum pot scapa de probleme ?
Din intuneric raspund niste soapte:
- Doar franghia pune capat la dileme.
Pentru tata
Au trecut zile, saptamani,
Si in curand vor trece ani
De cand durerea grea m-apasa
Dorul de tine, tati, greu se lasa.
Mi-e tare dor de acele zile, tata
Cand dupa un drum lung, la tine ajungeam,
Pe pieptul tau capul mi-l asezam.
Ma mangaiai si dulce imi spuneai “ fetita tatii, draga tatii fata “.
O boala grea a vrut sa ne desparta,
Nu am putut in calea ei sa stau,
Am incercat, am sperat sa se poata
Macar cateva zile de la mine sa-ti dau.
Erai atat de trist la ultima intalnire,
Stiai cu siguranta ca va fi ultima.
Dar nu voiai sa mori, erai altfel de fire
Si nici eu nu credeam ca se va intampla.
Imaginea pe care nicicand n-o voi uita,
Cand priveai peste poarta masina ce pleca.
Cu ochii plini de lacrimi priveam in urma eu,
Simteam lacrimile tale si sufletul tau greu.
Si de atunci stiu bine ca tu ne-ai asteptat
In fiecare sambata frumos te-ai aranjat,
Dar “ draga tatii fata” poarta n-a mai deschis
Si singur, trist si singur sufletul ti-ai inchis.
Tot intr-o zi de sambata la tine am ajuns,
Dar nu ma asteptai taticule … te-ai dus.
Am pus capul pe pieptul tau, dar nu m-ai mangaiat,
Nici cu o vorba dulce nu m-ai mai alintat.
Printre lacrimi te rog tati,
De ti-am gresit, sa ma ierti.
Sa veghezi asupra noastra
Si in cer sa ne astepti.
Vei fii tot timpul cu mine,
Si-n sufletul si-n gandul meu,
Voi trai mereu cu dorinta,
Speranta de-a ne revedea … intr-o sambata … candva.
La moartea unui artist
La moartea unui artist
E ziua când îl plânge
Arcușul cântă trist
Penelul cerul frânge.
Pianul ,singur solist
Tăcute- i sunt clapele
La moartea unui artist
În lacrimi sunt pleoapele.
Clovnul mereu scenarist
Gongul profund îl bate
Astăzi mâhnit, realist
Pleacă târziu în noapte.
Când moare un aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă trist
ȘI rolul vieții zace.
Curge ca la urma lacrimi
Curge, ka la urma lacrimi.
Plec,adica sufletul imi pleaca.
Pling, sufletul imi plinge.
Singe, inima se-neka.
Gind, in ginduri viata trece.
Plin, sufletul mii plin de dor.
Dor, mii dor de tine mama.
Ascund, nu vreau sa te ranesc, si mor.
Mor, din viata moare.
Despart,ma despart de viata.
Moarte, nu ma lua moarte.
Mii, greu dar nu arat pe fata
.
Alung, de ce te mai alung.
Doar esti, mereu esti tu cu mine.
Moarte,esti moarte umbra mea.
Legat,ma tii legat de tine.
Cer, spre cer ma duce gindul.
Ma duc, adica sufletul se duce.
Si-adorm, durerea o adorm din mine.
Traiesc, dar am mormint si cruce.
Alte poezii ale autorului
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
Timp
Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,
La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,
Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,
Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.
Era întuneric și-un gând îl trezi,
Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.
Privi cu necaz spre geamul din față:
,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"
Hoțul se uită și el mai atent,
Și pe bătrân îl enervă un sentiment.
Trase o pânză peste ochii ființei,
Să poată dormi mai bine, fără intervenții.
Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,
Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,
Bocăni în geam de câteva ori,
De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.
Nu se auzise la fel ca celelalte,
O nerăbdare se simți acolo-n spate.
Se duse încetinel la fereastra sa spartă,
Nu văzu nici urmă de împielițată.
O ușă mai veche începu a scârțâi,
Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,
O liniște mai mare decât ce auzi,
Să fi fost oare adevărat ce simți?
Obosit, se ghemui în pat,
Lângă bătrân se-auzi un oftat,
Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins
Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.
La ușă, musafirul își lăsase arma,
Bătrânul o luă să-și apere viața.
Mai mare decât se putea aștepta,
Nu conta cine era, dar nu mai pleca!
Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,
Tot mergând, brusc se-mpiedicase,
Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,
Nu mai observă că era pe moarte...
Hoața ieși din căsuța cea săracă,
Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,
Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...
Așa apare, când dormi în taina nopții.
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răgnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Spre zero
Păși mărunt prin trecătoarea rece,
Tremura de frig și lăcrima,
Însuși gerul se chinuia a o trece,
Prizonieri, pe calea tot mai grea.
Viscolul trecu prin inima sa fiartă,
De dureri și pierderi neîncetate,
Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,
Captiv în ale sale gânduri măcinate.
Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,
Văzu multe umbre în necaz,
Spaima-i crescu mai tare și-l irită,
Lumina atentă-l privea de la pervaz.
Căută puterea, dorința să mai meargă,
În zadar, se chinuia acum să plece,
Nici trupul firav, nici inima de gheață,
Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...
Lumina se uită cuprinsă de-agonie,
Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,
Aproape că-l înghiți negura din mie,
Care aștepta ca sufletul să-și piardă.
Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,
Doar lumina îl plângea de sus,
Cu cât și el privea la umbrele rele,
Cu atât și ea devenea un apus...
Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,
Se legăna lin să se dezghețe,
Umbrele însă gemeau când îl văzură,
Îl simțeau chiar și fără fețe.
Mica pornire își pierdu avansul,
Se prăbuși din nou, nu mai plângea,
Își închise ochii, auzind doar râsul,
Dorința umbrelor din preajma sa.
Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?
Sfârșitul se repetă orice-ar fi,
Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,
Nimeni și nimic n-o poate opri...
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...