🎤 Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Rei
#identitate #confuzie #încercare #tragedie
Data postării: 10 iunie 2023
Vizualizări: 864
Poezii din aceiaşi categorie
Prea multă sensibilitate în suedeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
För mycket känslighet
Dålig känslighet är bra på sitt sätt. Det är bra att vara lyhörd, att uttrycka vår ånger när någon har upplevt mindre trevliga händelser, att vara med dem, att lyssna på dem, att lugna dem, att förstå dem, att lindra deras lidanden, att sucka med dem, att gråta med dem. dem, att linda in dem när de är kalla, att förbinda dem när katten kliade dem (att det också var deras fel att den repade dem, för de vet inte hur man leker med det), att lägga en ispåse på dem från kylen över en stukad fotled, torka tårarna, ge dem medicin för att få ner febern, läppbalsam för att förhindra att de blir så nariga, desinficera deras blödande nagelband när de inte visste hur de skulle göra sin manikyr, de ville ha längre naglar än de hade naturligt, för det är på modet, och nu har de bara blod på sig, låt oss sätta myggnät, så att de inte biter dem så mycket, suger blodet, inte överför malaria eller gula febern, låt oss ta insektsmedel, om de fortfarande envisas med att komma in i huset, låt oss också skaffa en fläkt för att skingra lukten av insektsmedel, håll fönstret på glänt så att myggor inte kommer in och lukten av insektsmedel kommer ut. Låt oss justera pannan för att även ge varmvatten, inte bara kallt, för då kommer det att behövas ännu mer skötsel. Ekonomier tar inte riktigt hänsyn till människors individuella behov, de är mer ett själviskt behov av en man.
Låt oss inte heller snåla med immunförstärkande kosttillskott som till exempel C-vitamin som smakar ljuvligt citron och inte kostar för mycket, det är prisvärt, du kan få det från en enkel lemonad, så har vi ingen anledning att avstå från att köpa det .
Låt oss få dem tjocka, fluffiga blusar, bara bra för att stanna hemma. Låt oss ta deras ansiktsvårdsmask, mask som förhindrar ett tidigt uppträdande av kråkfötter och uttryckslinjer. Vi är för unga för att ha rynkor!
Överlag är lyhördhet syster till generositet och omsorg, men vad gör vi när det blir utom kontroll, når nya höjder, inte har några gränser? Är det fortfarande en fördelaktig, hälsosam, välförstådd känsla? Nej, självklart inte. Redan något i vårt sätt att vara är knarrande, och denna känslighet är huvudsymptomet. Det skulle vara lämpligt att ställa frågor till oss själva: "Varför är jag så här?", "Överdriver jag?", "Vad får mig att få så intensiva reaktioner på i grunden triviala saker?"
Du kommer att hitta svaret förlorat någonstans i ditt förflutna. Kommer känsligheten vi pratar om som ett resultat av en traumatisk livsepisod? Tog du inte så lång tid som du förväntade dig på en tenta och sedan dess har du bestämt dig för att ge upp allt, tänkt att det inte är någon mening längre? Fick du inte de möjligheter du hoppades på? Kunde du på grund av omständigheterna inte göra något du tänkt dig? Om svaret är "ja" på åtminstone hälften av dessa, så pratar vi inte precis om känslighet, utan om en negativ reaktion på saker som hänt, som skadade oss tillfälligt och lämnade ett oläkt sår efter dem helt och hållet.
Hur kunde ett sådant sår läkas? Repar det mer och mer. Sitter och analyserar, varifrån kommer den där ilskan med känslighet? Du hade modet att gå på jag vet inte vilken svensk högskola. Och vid 19 behöver du verkligen mod, att ta ditt flyg, att lämna dina föräldrars hus, från en provinsstad, precis till ett stort universitetscentrum. Och där finns det att se, vägen till framgång och intressanta förmågor att passera i CV:t, inte bara beströdd av lugna stunder, att hon är en som gillar att skrika, skrika, förödmjuka studenter för att de inte uttalar detta nordliga språk perfekt - germanska, att jag inte kan tiderna perfekt, att jag inte behärskar grammatiken och syntaxen... fortfarande perfekt? Jag vet inte ens vad som skulle vara perfekt, hur perfekt skulle vara, och jag tror inte att subjektiv perfektion borde spela någon roll. Om det fanns några objektiva standarder, så ja, det är värt att följa dem, försöka nå dem, för på det sättet kan framsteg verkligen mätas och observeras. Om det är mål som bara en person vill ha, medan resten inte gör det, är det ingen mening att jämföra oss själva, hur som helst kan vi inte uppskatta eller väga något utifrån det vi hör. Det är säkert att den som förödmjukar elever för att de inte vet perfekt har hjärtat av en jägmästare som hugger ner träd på ett löpande band utan att titta på vad han lämnat efter sig. Ja, utvärderingskriterierna är väldigt objektiva, hur kan du som 58-årig kvinna, som bara omgett dig med svenska i hela ditt liv, anse att en 19-årig elev måste vara din jämlika i behärskning, i skicklighet ? Vi är där för att lära, om vi föddes redo att lära, skulle vi inte anmäla oss till någon specialisering och det är allt, vad skulle vi behöva om vi redan visste det? Var det inte billigare, ingen hyra, inga tågresor, inga sovsalar, inget biblioteksmedlemskap, ingen mat plus många andra verktyg? Det är roligt vad som händer när 58-åriga kvinnor dömer dig efter sina egna värderingar. Det är som att studenten ger meditation till ett 8-årigt barn. Han kan knappt skriva på sitt eget språk vid de åren, än mindre på engelska, franska... Skulle det inte vara traumatiserande att börja skälla på honom varför han inte hann behärska innehållet perfekt? Medan? att den som ger privatlektioner blir vag i uttrycket? Tid, det vill säga, han kunde ha förhandlat med sin mamma om att be henne föda honom vid 5 månader, inte vid 9 månader, som normalt, att dyka upp i världen tidigare, lära sig tidigare, bara för att det är vad personen vill som ger lektioner. Det finns också frågan om jordtiden. Så länge vi lever på samma planet har vi alla lika lång tid, 24 timmar, inte mer.
Denna subjektiva perfektion hos andra ger upphov till känsligheter av alla slag. Det är inte heller meningsfullt att sträva efter att röra vid det. Vi vet inte vad den som inte är nöjd med oss vill. Vi vet inte vad han tycker, hur han tänker, vad han föredrar, vad han inte föredrar, hur mycket, vad, hur och i vilken utsträckning.
Andras subjektiva perfektion är förlamande, både känslomässigt och sakligt. Om eleven blir förödmjukad varje gång hon öppnar munnen, kommer hon då fortfarande ha tilltro till att hon har en chans att bli en bra svensktalande? Kommer hon fortfarande att finna styrkan, i djupet av sin själ, att gå längre, att vilja öva, läsa, förbättra, tills hon får språkets flyt, kadens och musikalitet? Nej, det finns inget sätt. Han hade goda avsikter som föll isär på vägen.
Andras subjektiva perfektion saktar ner, förtränger. Som att låta din lärare planera varje ljud när det ska sägas, hur det ska sägas. Skulle inte denna inlärningsteknik skrämma dig? Var finns passionen, charmen, den mest oregelbundna och mångsidiga skönheten i språket? När ska du hinna fokusera på ordförråd, grammatik, syntax och vad hon vill när fokus alltid ligger på hur du pratar? Blir det inte ett hinder du inte kan övervinna? Fixat som med flervalstester. Du har kommit till en fråga som du inte vet rätt svar på, även om du redan har svarat bra på den. Vad gör du? Fastnar du där och går inte vidare, bara för att du inte vet där? Det skulle vara en stor förlust, både för värderingsmannen och för dig (i första hand).
Som ett svar på andras subjektiva perfektion, måste vi bygga vår egen uppsättning värderingar, vår egen perfektion, vilken uppmärksamhet, vara objektiv, av flera skäl: att inte nå den där känsligheten som hindrar oss från att göra vad vi vill och känner även det. vi utvecklas, så mycket som är mänskligt möjligt, utan att begränsas av andra, av andra aspekter och av andra omständigheter.
Copilărie dragă
Copilărie dragă...
Îmi pare rău
Tu te-ai stins
Doar eu am mai rămas .
Pășesc în tăcere
Peste traumele trecutului
Le simt prin vene
Și mă îngheață încet.
Tu... cu ai tăi ochii
De un albastru rece
Dece a trebuit să furi ?
Culorile mele de odinioară.
Ceva atât de prețios
Ceva atât de inocent
Ceva atât de firav...
Ceva de neatins...
Dragă copilărie
Al meu rol era...
De a mă juca ,de cânta...a desena
Nu te-a proteja.
Zvâcnet
De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.
În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.
Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.
În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.
Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
Spre zero
Păși mărunt prin trecătoarea rece,
Tremura de frig și lăcrima,
Însuși gerul se chinuia a o trece,
Prizonieri, pe calea tot mai grea.
Viscolul trecu prin inima sa fiartă,
De dureri și pierderi neîncetate,
Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,
Captiv în ale sale gânduri măcinate.
Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,
Văzu multe umbre în necaz,
Spaima-i crescu mai tare și-l irită,
Lumina atentă-l privea de la pervaz.
Căută puterea, dorința să mai meargă,
În zadar, se chinuia acum să plece,
Nici trupul firav, nici inima de gheață,
Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...
Lumina se uită cuprinsă de-agonie,
Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,
Aproape că-l înghiți negura din mie,
Care aștepta ca sufletul să-și piardă.
Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,
Doar lumina îl plângea de sus,
Cu cât și el privea la umbrele rele,
Cu atât și ea devenea un apus...
Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,
Se legăna lin să se dezghețe,
Umbrele însă gemeau când îl văzură,
Îl simțeau chiar și fără fețe.
Mica pornire își pierdu avansul,
Se prăbuși din nou, nu mai plângea,
Își închise ochii, auzind doar râsul,
Dorința umbrelor din preajma sa.
Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?
Sfârșitul se repetă orice-ar fi,
Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,
Nimeni și nimic n-o poate opri...
ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum cioburi frumos colorate.
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.
Prea multă sensibilitate în suedeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
För mycket känslighet
Dålig känslighet är bra på sitt sätt. Det är bra att vara lyhörd, att uttrycka vår ånger när någon har upplevt mindre trevliga händelser, att vara med dem, att lyssna på dem, att lugna dem, att förstå dem, att lindra deras lidanden, att sucka med dem, att gråta med dem. dem, att linda in dem när de är kalla, att förbinda dem när katten kliade dem (att det också var deras fel att den repade dem, för de vet inte hur man leker med det), att lägga en ispåse på dem från kylen över en stukad fotled, torka tårarna, ge dem medicin för att få ner febern, läppbalsam för att förhindra att de blir så nariga, desinficera deras blödande nagelband när de inte visste hur de skulle göra sin manikyr, de ville ha längre naglar än de hade naturligt, för det är på modet, och nu har de bara blod på sig, låt oss sätta myggnät, så att de inte biter dem så mycket, suger blodet, inte överför malaria eller gula febern, låt oss ta insektsmedel, om de fortfarande envisas med att komma in i huset, låt oss också skaffa en fläkt för att skingra lukten av insektsmedel, håll fönstret på glänt så att myggor inte kommer in och lukten av insektsmedel kommer ut. Låt oss justera pannan för att även ge varmvatten, inte bara kallt, för då kommer det att behövas ännu mer skötsel. Ekonomier tar inte riktigt hänsyn till människors individuella behov, de är mer ett själviskt behov av en man.
Låt oss inte heller snåla med immunförstärkande kosttillskott som till exempel C-vitamin som smakar ljuvligt citron och inte kostar för mycket, det är prisvärt, du kan få det från en enkel lemonad, så har vi ingen anledning att avstå från att köpa det .
Låt oss få dem tjocka, fluffiga blusar, bara bra för att stanna hemma. Låt oss ta deras ansiktsvårdsmask, mask som förhindrar ett tidigt uppträdande av kråkfötter och uttryckslinjer. Vi är för unga för att ha rynkor!
Överlag är lyhördhet syster till generositet och omsorg, men vad gör vi när det blir utom kontroll, når nya höjder, inte har några gränser? Är det fortfarande en fördelaktig, hälsosam, välförstådd känsla? Nej, självklart inte. Redan något i vårt sätt att vara är knarrande, och denna känslighet är huvudsymptomet. Det skulle vara lämpligt att ställa frågor till oss själva: "Varför är jag så här?", "Överdriver jag?", "Vad får mig att få så intensiva reaktioner på i grunden triviala saker?"
Du kommer att hitta svaret förlorat någonstans i ditt förflutna. Kommer känsligheten vi pratar om som ett resultat av en traumatisk livsepisod? Tog du inte så lång tid som du förväntade dig på en tenta och sedan dess har du bestämt dig för att ge upp allt, tänkt att det inte är någon mening längre? Fick du inte de möjligheter du hoppades på? Kunde du på grund av omständigheterna inte göra något du tänkt dig? Om svaret är "ja" på åtminstone hälften av dessa, så pratar vi inte precis om känslighet, utan om en negativ reaktion på saker som hänt, som skadade oss tillfälligt och lämnade ett oläkt sår efter dem helt och hållet.
Hur kunde ett sådant sår läkas? Repar det mer och mer. Sitter och analyserar, varifrån kommer den där ilskan med känslighet? Du hade modet att gå på jag vet inte vilken svensk högskola. Och vid 19 behöver du verkligen mod, att ta ditt flyg, att lämna dina föräldrars hus, från en provinsstad, precis till ett stort universitetscentrum. Och där finns det att se, vägen till framgång och intressanta förmågor att passera i CV:t, inte bara beströdd av lugna stunder, att hon är en som gillar att skrika, skrika, förödmjuka studenter för att de inte uttalar detta nordliga språk perfekt - germanska, att jag inte kan tiderna perfekt, att jag inte behärskar grammatiken och syntaxen... fortfarande perfekt? Jag vet inte ens vad som skulle vara perfekt, hur perfekt skulle vara, och jag tror inte att subjektiv perfektion borde spela någon roll. Om det fanns några objektiva standarder, så ja, det är värt att följa dem, försöka nå dem, för på det sättet kan framsteg verkligen mätas och observeras. Om det är mål som bara en person vill ha, medan resten inte gör det, är det ingen mening att jämföra oss själva, hur som helst kan vi inte uppskatta eller väga något utifrån det vi hör. Det är säkert att den som förödmjukar elever för att de inte vet perfekt har hjärtat av en jägmästare som hugger ner träd på ett löpande band utan att titta på vad han lämnat efter sig. Ja, utvärderingskriterierna är väldigt objektiva, hur kan du som 58-årig kvinna, som bara omgett dig med svenska i hela ditt liv, anse att en 19-årig elev måste vara din jämlika i behärskning, i skicklighet ? Vi är där för att lära, om vi föddes redo att lära, skulle vi inte anmäla oss till någon specialisering och det är allt, vad skulle vi behöva om vi redan visste det? Var det inte billigare, ingen hyra, inga tågresor, inga sovsalar, inget biblioteksmedlemskap, ingen mat plus många andra verktyg? Det är roligt vad som händer när 58-åriga kvinnor dömer dig efter sina egna värderingar. Det är som att studenten ger meditation till ett 8-årigt barn. Han kan knappt skriva på sitt eget språk vid de åren, än mindre på engelska, franska... Skulle det inte vara traumatiserande att börja skälla på honom varför han inte hann behärska innehållet perfekt? Medan? att den som ger privatlektioner blir vag i uttrycket? Tid, det vill säga, han kunde ha förhandlat med sin mamma om att be henne föda honom vid 5 månader, inte vid 9 månader, som normalt, att dyka upp i världen tidigare, lära sig tidigare, bara för att det är vad personen vill som ger lektioner. Det finns också frågan om jordtiden. Så länge vi lever på samma planet har vi alla lika lång tid, 24 timmar, inte mer.
Denna subjektiva perfektion hos andra ger upphov till känsligheter av alla slag. Det är inte heller meningsfullt att sträva efter att röra vid det. Vi vet inte vad den som inte är nöjd med oss vill. Vi vet inte vad han tycker, hur han tänker, vad han föredrar, vad han inte föredrar, hur mycket, vad, hur och i vilken utsträckning.
Andras subjektiva perfektion är förlamande, både känslomässigt och sakligt. Om eleven blir förödmjukad varje gång hon öppnar munnen, kommer hon då fortfarande ha tilltro till att hon har en chans att bli en bra svensktalande? Kommer hon fortfarande att finna styrkan, i djupet av sin själ, att gå längre, att vilja öva, läsa, förbättra, tills hon får språkets flyt, kadens och musikalitet? Nej, det finns inget sätt. Han hade goda avsikter som föll isär på vägen.
Andras subjektiva perfektion saktar ner, förtränger. Som att låta din lärare planera varje ljud när det ska sägas, hur det ska sägas. Skulle inte denna inlärningsteknik skrämma dig? Var finns passionen, charmen, den mest oregelbundna och mångsidiga skönheten i språket? När ska du hinna fokusera på ordförråd, grammatik, syntax och vad hon vill när fokus alltid ligger på hur du pratar? Blir det inte ett hinder du inte kan övervinna? Fixat som med flervalstester. Du har kommit till en fråga som du inte vet rätt svar på, även om du redan har svarat bra på den. Vad gör du? Fastnar du där och går inte vidare, bara för att du inte vet där? Det skulle vara en stor förlust, både för värderingsmannen och för dig (i första hand).
Som ett svar på andras subjektiva perfektion, måste vi bygga vår egen uppsättning värderingar, vår egen perfektion, vilken uppmärksamhet, vara objektiv, av flera skäl: att inte nå den där känsligheten som hindrar oss från att göra vad vi vill och känner även det. vi utvecklas, så mycket som är mänskligt möjligt, utan att begränsas av andra, av andra aspekter och av andra omständigheter.
Copilărie dragă
Copilărie dragă...
Îmi pare rău
Tu te-ai stins
Doar eu am mai rămas .
Pășesc în tăcere
Peste traumele trecutului
Le simt prin vene
Și mă îngheață încet.
Tu... cu ai tăi ochii
De un albastru rece
Dece a trebuit să furi ?
Culorile mele de odinioară.
Ceva atât de prețios
Ceva atât de inocent
Ceva atât de firav...
Ceva de neatins...
Dragă copilărie
Al meu rol era...
De a mă juca ,de cânta...a desena
Nu te-a proteja.
Zvâcnet
De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.
În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.
Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.
În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.
Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
Spre zero
Păși mărunt prin trecătoarea rece,
Tremura de frig și lăcrima,
Însuși gerul se chinuia a o trece,
Prizonieri, pe calea tot mai grea.
Viscolul trecu prin inima sa fiartă,
De dureri și pierderi neîncetate,
Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,
Captiv în ale sale gânduri măcinate.
Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,
Văzu multe umbre în necaz,
Spaima-i crescu mai tare și-l irită,
Lumina atentă-l privea de la pervaz.
Căută puterea, dorința să mai meargă,
În zadar, se chinuia acum să plece,
Nici trupul firav, nici inima de gheață,
Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...
Lumina se uită cuprinsă de-agonie,
Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,
Aproape că-l înghiți negura din mie,
Care aștepta ca sufletul să-și piardă.
Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,
Doar lumina îl plângea de sus,
Cu cât și el privea la umbrele rele,
Cu atât și ea devenea un apus...
Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,
Se legăna lin să se dezghețe,
Umbrele însă gemeau când îl văzură,
Îl simțeau chiar și fără fețe.
Mica pornire își pierdu avansul,
Se prăbuși din nou, nu mai plângea,
Își închise ochii, auzind doar râsul,
Dorința umbrelor din preajma sa.
Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?
Sfârșitul se repetă orice-ar fi,
Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,
Nimeni și nimic n-o poate opri...
ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum cioburi frumos colorate.
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.
Alte poezii ale autorului
Concert în pivniță
Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,
La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,
Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,
Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,
foarte păcat de așa moarte...
Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,
Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,
Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,
Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,
tristă mare a lor soartă...
Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,
Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,
Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,
Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,
ce pornire, doar timp era și mâine...
Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,
Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,
Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,
Goana după acel nimic a provocat multe tentații,
noroc aveau, dar în alte spații...
Observând împuținarea sângelui întors pe față,
Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,
Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,
Povara altora va fi să le sape lor mormântul,
s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...
Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,
Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,
Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,
Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Haide
E ca-ntr-o noapte când sari gardul,
Ești aproape de țintă,
la fel e și ogarul...
Haide!
E ca pe mare când vezi țărmul,
Ești singurel pe plută,
putrezit de-o săptămână...
Haide!
E chiar mai simplu, mai ușor,
Ca atunci când ești în zbor,
și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"
Haide!
E aproape, e ca o pretinsă sete,
Bei din sticlă și pășești pe alee,
și de la lumină-ți iei la revedere,
Haide!
E ca o călătorie lungă și pustie,
Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,
și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,
Haide!
...
Nu sunt eu sau m-am păcălit?
Pe marginea de lemn e greu să rezist,
poate că nu, sigur e-un vis!
,,Haide!"
Dar acum se aude mai tare?
Nu, nu, sigur doar mi se pare,
Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...
,,Haide!"
Și dacă totuși ajung unde-mi zice?
Pe o pajiște arsă în funingine...
sau parcă a zis că acolo mereu ninge?
,,Haide!"
Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,
Și sigur nu-i la fel de departe,
dar nu mai renunț... speranțe deșarte!
,,Haide!"
Închid ochii și n-aud mai nimic,
Cad printre nori de praf înroșit,
e ca un sentiment ce m-a părăsit...
...
E altfel când te vezi deasupra,
Să simți că și soarele-i de fapt tot una,
până ce-am simțit zdravăn căzătura...
,,Haide!"
Acum nu mai visez,
E un fel de gol fără miez,
și mă cheamă ca să-l urmez...
,,..."
Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,
E ca atunci când prinzi un pește,
și pescarul sigur nu mai zăbovește...
Concert în pivniță
Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,
La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,
Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,
Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,
foarte păcat de așa moarte...
Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,
Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,
Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,
Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,
tristă mare a lor soartă...
Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,
Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,
Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,
Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,
ce pornire, doar timp era și mâine...
Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,
Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,
Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,
Goana după acel nimic a provocat multe tentații,
noroc aveau, dar în alte spații...
Observând împuținarea sângelui întors pe față,
Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,
Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,
Povara altora va fi să le sape lor mormântul,
s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...
Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,
Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,
Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,
Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Haide
E ca-ntr-o noapte când sari gardul,
Ești aproape de țintă,
la fel e și ogarul...
Haide!
E ca pe mare când vezi țărmul,
Ești singurel pe plută,
putrezit de-o săptămână...
Haide!
E chiar mai simplu, mai ușor,
Ca atunci când ești în zbor,
și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"
Haide!
E aproape, e ca o pretinsă sete,
Bei din sticlă și pășești pe alee,
și de la lumină-ți iei la revedere,
Haide!
E ca o călătorie lungă și pustie,
Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,
și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,
Haide!
...
Nu sunt eu sau m-am păcălit?
Pe marginea de lemn e greu să rezist,
poate că nu, sigur e-un vis!
,,Haide!"
Dar acum se aude mai tare?
Nu, nu, sigur doar mi se pare,
Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...
,,Haide!"
Și dacă totuși ajung unde-mi zice?
Pe o pajiște arsă în funingine...
sau parcă a zis că acolo mereu ninge?
,,Haide!"
Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,
Și sigur nu-i la fel de departe,
dar nu mai renunț... speranțe deșarte!
,,Haide!"
Închid ochii și n-aud mai nimic,
Cad printre nori de praf înroșit,
e ca un sentiment ce m-a părăsit...
...
E altfel când te vezi deasupra,
Să simți că și soarele-i de fapt tot una,
până ce-am simțit zdravăn căzătura...
,,Haide!"
Acum nu mai visez,
E un fel de gol fără miez,
și mă cheamă ca să-l urmez...
,,..."
Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,
E ca atunci când prinzi un pește,
și pescarul sigur nu mai zăbovește...