🎤 Identitate

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

 

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

 

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

 

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

 

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

 

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Rei poezii.online Identitate

#identitate #confuzie #încercare #tragedie

Data postării: 10 iunie 2023

Vizualizări: 876

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Cautând in umbra

Prin tot ceea ce am făcut,

Niciodată nu am regretat.

Dar recent în viața-mi apăruse

Tristul gând, ce mi-l readuse.

 

Eu fiind din alte tărâmuri,

De-o altă părere făcut-o am

Pe singura viețate,

Care mă suporta.

 

Inconștient fiind, satisfacție cutreieram.

Mare greșeală.

Acum e totul în zadar.

Cu speranța renașterii sufletești

Pe îndepărtatele culmi ale iertării pornit am,

Cu un singur scop, cel al mântuirii.

 

Promisesem o schimbare,

Pentru bine, pentru noi,

Ca să mă pot numii si eu, om.

Ea merita totul…

Eu nu…

Mai mult...

Apus spre infinit

Așa - ș vrea câteodată,

Sa traca lumea toată... 

Sa nu mai fiu ființă, 

Sa uit tot ce-am trăit

Sa merg în infinit... 

Și sincer, sper acolo 

Sa nu găsesc nimic. 

Și tare îmi doresc 

Sa nu mai fiu nimic, 

Sa nu mai simt nimic. 

Sincer, am obosit... 

Am obosit sa sper, 

Am obosit sa cred, 

Poate cred în nimic. 

Sau poate eu aici

Sunt doar un mesager 

Mergând spre apogeu 

Dar nu transmit nimic. 

Sunt un străin în lume 

Ma simt cuprins de teama 

Și sufletul ma cheamă. 

Ma cheamă înnapoi 

Dar eu, sunt în război. 

As vrea sa treacă totul, 

Sa uit c am existat..

Sa trec în infinit 

Sa nu mai fiu nimic 

Sa nu mai simt nimic, 

Și sincer, sper acolo 

Sa nu găsesc nimic. 

Mai mult...

Filmu' meu

Gândesc SF, ca Oppenheimer, 

Încercând să fiu propriul meu idol,

Visând că pun mâna pe bandă, 

M-am trezit ,subit, în filmu' meu...și nu-s regizor,

 

Vorbesc și plâng, la o comandă,

Dictat de un observator inert,

Totu' doar pentru un spectacol,

Fără public, cu un scop incert,

Singuru' actor fără lumină, deși filmează în deșert.

 

Chiar dacă platou'-i plin,

Pustiu' îi palpabil, și obscen de evident,

Actorii vin, și nu mai vor să plece,

Rămân în urmă doar gunoaie,

Îmbătându-se pe set.

 

Bani lichizi, plătesc cu traume,

Jet pe jeb de o ajuns și-n creier,

Blocat ca recuzită, sunt trimis la-naintare,

Să trec prin baltă de regrete,

Stupid, ce foame au de cadre,

Deși scenariu' nu-i complet.

 

Încă de mic, atacat, nu academic,

Acum forțat sa răspund per vers,

Pentru gândurile mele, închipuit profesionist,

Că primesc toate creditele,

Încă-ncearcă , da' nu-s convins,

Că merit pentru tot ce fac un sfert.

 

Ochii-mi proiectează scena-n cortex,

Îndoielile mă fac să nu fiu transparent,

Ce văd e tragic, un labirint complex,

De glume sumbre, duble-n înțeles,

Unde cârjele ard fără regret, sau nimeni sa-şi asume,

Cu sclipirile de geniu, normal că-ncepe și să tune,

Printre stropi apar poeți trecuți de timp absenți,

Și profeți în fuste,

La o înmormântare, cu arfe de balet.

 

Concret, privesc din exterior, în cutie corpu-mi coace,

Zace mort, io-s mesager,

Săritor din prag de moarte,

Uitându-mă la mine-n silă,

Că-ndulcesc marea cu sare,

Arunc critică, văzându-mă iar îngropat,

De personaje tranzitre,

Atunci lumea se ridică încet, 

Extazu' se implică, însa-n mine nu-i prezent,

Rațiunea-mi ține izolat cavou', liniște,

Până ce-i claustrofob echou',

Doar lumina-mi e salvare...vreau să strig...

Da'-s blocat în prismă-nchisă.

 

 Denis Poetu' -,,Filmu' meu" 2023

Mai mult...

Eul e un infinit

În timpul vieții ce-o trăiesc,

Pe care încerc s-o construiesc,

Mă tot întreb, Cine sunt eu?

Și oare ce vrea Dumnezeu?

 

Nimeni din această lume

Nu poate să însume,

Dând răspunsuri evidente

Întrebărilor ce le voi pune.

"Câți de Eu pot fi oare?"

"Și câți îi pot pune-n valoare?

Că de-ar fi să știu acest fapt

Aș fi foarte consacrat.

 

Cunoașterea de sine

Nimeni n-o poate susține.

Căci ea nu este mărginită,

Ci este una infinită.

Mai mult...

O umbră, umbra singurătăţii

Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.

 

Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.

 

Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.

 

Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.

 

Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.


O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.

Mai mult...

Sensul

Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.

Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.

Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.

Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet,  credința sa o trasmit fără motive rele.

 

Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.

O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.

Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică,  ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.

Ușor, a citit sensul vieții oricărui  om, fără multe cuvinte care  trebuiau de spus.

 

Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei,  care se reflectă în clipele vieții.

Când  ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.

Este greu, de văzut  și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților  cad în pragul dimineții.

Este greu, de primit,  viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .

 

Doar curajoșii,  care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.

Și  sufletul este calm și plin de bunăvoință,  atunci când și-au găsit  propria sa pace.

Vă rog,  să turnați în pahare  curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.

Că  atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.

 

 Trebuie, doar să înțeleagă  oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.

De fapt, voința și efortul  fiind apa râului  care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.

Nu trăiiți ca mașinile  care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.

Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.

 

Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat. 

Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja  sunt predestinate pentru noi.

Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.

Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.

 

Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.

Greu e  să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.

Trăiți visele frumoase  pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.

Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără  a voastră chemare.

 

 

Farmecul  lumii,  se descoperă  prin prisma luminii  orașelor într-o seară liniștită.

Sute  și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre  pacea mult dorită.

Întâlnirile  și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.

Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.

 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Haide

E ca-ntr-o noapte când sari gardul,

Ești aproape de țintă,

la fel e și ogarul...

Haide!

E ca pe mare când vezi țărmul,

Ești singurel pe plută,

putrezit de-o săptămână...

Haide!

E chiar mai simplu, mai ușor,

Ca atunci când ești în zbor,

și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"

Haide!

E aproape, e ca o pretinsă sete,

Bei din sticlă și pășești pe alee,

și de la lumină-ți iei la revedere,

Haide!

E ca o călătorie lungă și pustie,

Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,

și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,

Haide!

 

...

 

Nu sunt eu sau m-am păcălit?

Pe marginea de lemn e greu să rezist,

poate că nu, sigur e-un vis!

,,Haide!"

Dar acum se aude mai tare?

Nu, nu, sigur doar mi se pare,

Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...

,,Haide!"

Și dacă totuși ajung unde-mi zice?

Pe o pajiște arsă în funingine...

sau parcă a zis că acolo mereu ninge?

,,Haide!"

Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,

Și sigur nu-i la fel de departe,

dar nu mai renunț... speranțe deșarte!

,,Haide!"

Închid ochii și n-aud mai nimic,

Cad printre nori de praf înroșit,

e ca un sentiment ce m-a părăsit...

 

...

 

E altfel când te vezi deasupra,

Să simți că și soarele-i de fapt tot una,

până ce-am simțit zdravăn căzătura...

,,Haide!"

Acum nu mai visez,

E un fel de gol fără miez,

și mă cheamă ca să-l urmez...

,,..."

Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,

E ca atunci când prinzi un pește,

și pescarul sigur nu mai zăbovește...

 

 

 

 

Mai mult...

Printre crăpături

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

 

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

 

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

 

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

 

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

 

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

 

 

Mai mult...

Tot înainte!

 

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

 

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

 

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

 

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

 

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

 

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

 

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

 

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

 

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

 

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

    

    

 

 

   

    

 

 

 

 

 

 

 

   

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Sfera

E noapte,

prin ceața densă am zărit-o...

–ajută-mă! mi-e groază!

E înaltă,

stă atârnată... ba nu, plutește!

în valuri repezi ea gonește...

E plină,

strălucește ca un far în sânul mării,

cu raza mi-a lovit ochelarii...

E perfectă,

colțuri nu are și e netedă,

se-nvârte-n jur ca o planetă...

 

Ce înseamnă? ce vrea de la mine?

cad pe trepte pân' la o linie.

Mă ridic și n-o mai văd în noapte...

a dispărut, mă urăște poate...

 

E zi,

sub lumina astrului e oarbă,

mai bine, nu-mi mai este teamă!

E scundă,

face un pas tiptil și obosește,

îi e greu că nu mai gonește...

E goală,

în suflet și aparență,

de rușine, mă privește cu greață...

E distrusă,

spartă la mijloc și zgâriată,

un gând atunci mi se arată.

 

Fug după ea; fug să o prind,

o ating, vreau s-o ridic.

În zadar, ea nu mai dorește,

și peste mine atunci se prăbușește...

 

E vis?

nu, e realitate și doare,

doare când te pălește...

E moarte?

poate, primele chinuri,

lacrimile curg șiroaie, râuri...

E bine?

rău oricum nu-mi este,

zbier când aud acea veste...

E sfârșit?

nu pentru mine, ci pentru sferă,

și mă zdrobește, sigur mă urăște!

 

 

 

Mai mult...

Obsesie

Tratat greșit; tratat cu ură? poate...

Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.

Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,

Ce mă reținea de fapt să nu atac?

 

Nimicul din umbră atent mă urmărea,

Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,

Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...

Și pentru ce? să nu mă țină minte?

 

Am abandonat și acea amintire,

Și-am încercat să schimb ceva la mine:

O privire caldă și-un zâmbet în primire...

În zadar, nimeni nu dorea să știe.

 

Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,

M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,

Așa că am luat o nouă hârtie...

Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.

 

Pentru acea ,,executare slabă",

Am aruncat și cea mai nouă pensulă.

Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,

Deși sânge mult cădea acum pe gresie...

 

,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"

Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?

Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,

Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.

 

,,Este la fel, nimic de apreciat",

Atunci, între crăpături ochi am adăugat,

Și i-am atașat cu multă atenție...

Să se poată crea o reciprocă percepție.

 

,,Prea multe elemente într-un cadru închis",

Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,

Și-am întins pe sul piese și piese...

Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.

 

Am adus creația în fața unui muzeu,

Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.

Apoi, am urmărit să obțin o reacție,

Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...

Mai mult...

🎤 Colții

Eram mică...

dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...

În bătaia austrului stăteam,

nu priveam în spate, nu mă întristam!

 

Val de armonie, mamă...

când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...

Așa de mult mă iubeai,

nu te supărai, mereu mă iertai...

 

Dansam în ploaie...

prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...

Peste tot eram,

nu mă plictiseam, mereu mă jucam...

 

Lătra și cățelul de la poartă...

la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...

Ce fericită eram,

nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...

 

Dar vremea a trecut,

am crescut, mare m-am făcut și am uitat...

Cum eram?

trăiam și mă bucuram?

 

...

 

Sunt din nou mică,

mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...

Mă doboară crivățul,

lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...

 

Liniștea m-a terminat, mamă...

ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,

Așa de tare mă zbat,

de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?

 

Tremur în teroare,

e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...

Oare poate se mai duce?

nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!

 

Rage în beznă și javra flămândă,

e liberă prin curte, mișună de zile multe...

Ce colți mari are...

nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...

 

...

 

Vremea s-a înrăit...

m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,

Ce fericită eram...

doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...

 

Mai mult...