Toata lumea stie

Suntem oripilați de morți, 

Ne pitulam ca niște hoți;

Privim doar din depărtare 

Pierderea cuiva ce doare.

Deși avem aceiași soartă;

Toti ajungem materie moartă. 

Totuși ne ferim de subiect 

Ca de un mediu infect.

Suntem nepăsători și reci,

Afisam lacrimi seci,

Trecând pe lângă funeralii,

Atenți doar la detalii.

Cine s a stins,de ce și cum

Dispărut pe ultimul drum,

Însoțit de fețe identificate 

De morbida curiozitate. 

Rostim cu jumătate de gură 

Recital din Scriptura, 

Un Dumnezeu sa l ierte 

Pentru ființele inerte. 

Ne izolam etanș de gândul, 

Ca într o zi ne vine rândul, 

Căci ne ar expune fatal

Unui blocaj mintal...

Din cauza mirosului credeam că a murit.

Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,

Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,

Era un om puternic.

Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,

Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.

Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.

Îl vedeai singur pe stradă.

Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.

De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.

Tresărea când auzea un lucru de două ori.

Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,

Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,

Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.

Nu mai conta!

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

Sunt o corabie desprinsă de țărm

Ce caută răspunsuri printre ape străine,

Multe dintre ele scufundate în adâncuri

Ajungâng la ele doar cu gândul.

Valurile mă ridică, mă răsfață

Îmi creează doar o falsă prefață,

Furtuna îmi arată de drept marea

Mă educă, mă învață să-mi aleg calea.

Busolă, mi-e credința, ea nu îmbătrânește

Ea mă îndrumă, îmi ghidează anii vieții.

Cuvintele trebuie lustruite

In fiecare seara,

Rugaciunea, ca o ceara

Se aseaza intr-un strat subtire,

Apoi se lasa putin la uscat,

Cand totul ti se pare pierdut,

Le iei pe fiecare in parte

Si cu pazla iubirii,

Cu multa migala,

Rabdare,

Lustruiesti intelesurile,

Iar si iar, pentru ca nimeni

Nu stie cat de frumos poate fi

Cuvantul, la final.

Cateodata, ceara nu e buna

Si oricat te-ai stradui

Apare un fel de bruma,

O ceata, o zgarietura,

Si intelesul nu e clar.

Si maine iar, si iar.

Daca din intamplare ti se pare

ca ai atins nemarginirea,

Si vezi cu ochii tai lumina

Abstracta din spatele

Intelesului firesc,

Nu te speria, nu te lasa

Vrajit de intamplare,

Ascunde cuvantul acela

Adanc in mare,

Nu te opri,

Ramai in fraza ta.

Oglindă-i lumea, chipul meu reflectă,  

Dar în adânc, eu caut alt răspuns,  

Pe căi ascunse, tainic mă întreabă  

Un glas divin, de ceruri nepătruns.

Cine sunt eu? Întreb mereu, stingher,  

Cu sufletul deschis, cu fruntea-n vânt,  

Spre cer ridic privirea de mister,  

Sperând că Domnul îmi va da cuvânt.

E-un dor aprins ce arde ne-ncetat,  

Ca flacăra ce-n noapte nu apune,  

Încerc să aflu cine m-a creat,  

În șoapte vechi, ce urcă din genune.

Și Dumnezeu, în șoapte liniștite,  

Răspunde blând, din nemurirea sa:  

"Ești praf de stele și pământ fierbinte,  

Ești vis și dor, ești taină-n lumea ta.

Ești ruga ce se-nalță-n infinit,  

Ești gând ce în iubire se topește,  

În tine, Eu, divin am sădit,  

Lumina mea ce-n veci te ocrotește."

Și-atunci încep să simt adânc în mine,  

Că sunt un fir de dor în veșnicie,  

Un glas ce se înalță spre lumine,  

Sunt om, dar port o sfântă poezie.

Oh suflet drag,

Oare ... când plouă

Te ai gândit 

La acea picătură de apă ? 

În cădere bruscă,

Într-un vânt tăios

Care o izbește 

Poate prea puternic de pământ ...

Cum se dezintegrează, 

Se distruge pe sine

Doar pentru a fi de folos

Unui pământ ? 

Când unicul ei scop 

Este să-și ofere orice molecula 

Pentru a ne ajuta . 

Și totuși,

Prin ploaie mă plimb . 

Fară umbrelă 

Sau pălărie

Lacrimile-mi curg 

Lin pe obraji

Sufletul mă doare 

Iar zâmbetul îmi piere 

Sub picături de apă 

Care poate se izbesc de mine 

Asemenea lacrimilor mele 

De pământul ud  

Intrebandu-mă 

Oare cine suferă mai tare ? 

Și dacă oare, 

Am ajutat și yo pamantul , 

Cu a mea lacrimă ? 

În întuneric te aștept ... sau mă aștept ? Pe mine să mă regăsesc în altă variantă , care nu mai se lasă speriată de fiare și iluzii care crede că se poate și limite nu are . Care crede și se lasă să plutească lin pe ape adânci , care nu se mai întreabă dacă e nevoie să vezi că să crezi ... Dar totuși cu cine vorbesc ? Pentru cine scriu defapt ? Sau de ce n-am liniște și nu adorm până valurile de ganduri nu le aștern pe hârtie ? Sau oare de ce încă mai pun întrebări și nu accept cine sînt ? Copilul unic ce încerci să-l ascunzi sub măști de lut ,copilul ce te reprezintă...care despre lumină vorbește , desenează ce vede și simte ce alți ignoră ... abstract gândește căutând logica în neamt , și se întreabă de ce culori există și unde se duc gândurile uitate .

   Dar este simplu tot, doar acceptă cine ești și ce alegi a fi mereu ,înțelegere nu mai caută în jur căci deja ai obosit și te distrugi. Încerci să pui o masca care acum doar te ustura și lasă urme adânci pe ființă ta, când roșul din obraji si culoarea vieții numai într-un pahar de vin se mai gasesc. Doar respira și dă drumul la orice ...lasă te să vezi cum oameni sînt înconjurați de lumină și culori radiante , cum sprijiniți sînt când ei poate nu cred.

 Lasă te să simți și să crezi că pe drumul bun te afli când vezi că ești ghidat și clopoței se aud pe unde mergi și pe el îl simți în dreapta ta spunandu ți povestea acestor copaci și stănci uitate .Când stai cu cei dragi pe malul marii unor tărâmuri cu istorii de mult uitate și lin zbori printre stele și universe . Crezi că uni aud și cel mai silențios strigat interior al tău și că luceferi blânzi te asculta în noapte și îți răspund la întrebări, că bucuria o văd în tine când chipul este rigid și plictisit de împrejurare , dar mereu fericirea o vei găsi în interiorul tău , în propia casa , și ști bine că îți aduc aminte de casa interioara cea în care trăiește sufletul tău drag .

Oh suflet drag,

Oare cum am ajuns 

Într-un impas al ființei 

Al omenirii și al simțirii ... ? 

Cuvinte goale 

Ocupă locul unui sentiment 

Unui fior cald 

Care te îmbata de iubire .

Cum a putut 

O trăire menită

Fară cuvinte să te lase 

Într-un cuvânt

Să se metamorfozeze ? 

Un cuvânt atât de banal 

Precum IUBIRE

Să rostesc că te iubesc ... ? 

Necesar mai este 

Când mă simți,

Mă vezi cu adevărat , că te iubesc ?!

Oare când s-a pierdut simțirea? 

De a trebuit să-ți rostesc ,

Să-ți amintesc 

Cu banale și reci cuvinte 

Trăirile care făr' de vorbe mă lasă.

Când printre răsuflări apăsătoare

Și bătăi de inimă 

Numai fapte se adună 

În sufletul mea numai cuvinte 

Nu se mai găsesc...

Prin urmare , 

N am să ți mai șoptesc lin 

În veacuri îndelungate 

Că te iubesc . 

În ochi mei ai să citești 

Cum printre stele 

De mana ne ținem,

Tineri și iubiți,

De la apus la răsărit 

Căci acum mă simți 

Mă cunoști 

Și doar în fapte mă iubești.

Oh suflet drag ....

Iar în iluzi m-am priponit 

Iar alerg după răspunsuri deja știute 

Și refuzate a fi crezute ....

Iar inima se îmbată cu un parfum de speranță

Cu iz de încredere 

Însă ști clar că nu asta trebuie 

Adânc în sinea ta ști ce e de făcut 

Da oare ai curaj ? 

Ai curajul de a te lasă liber 

Să cazi în mâinile sufletului tău

Căci bine ști 

Că mintea te minte...

Ai să accepți oare cândva 

Că nu trebuie să cauți un răspuns 

Că deja ai înțeles tot ce necesar era

Și că restu numai a mintii rezultat este ...

Așa ca respiri si observi ca 

Tot ce ai de făcut 

Suflet drag .... este rai din tot ce ai!!

Suflet drag, 

Mintea ma minte 

Impulsuri neuronale 

Izor in a mea gandire 

Iluzie de obidie

In fantana de traire 

Nesecate de nemurire 

Vise spre visare 

Trimise si asteptate

Spre intrupare 

Legate in fir de alinare 

Prin rasuflare vie 

Ce cordului putere confera 

Spre bataie de putere

Insufleteste si respira 

Al omului grai viu

Iubire sa transmita 

Creatia sa spre lume 

Lin sa zboare 

In a universului nesfarsire 

Caci a trecut o eterna secunda 

De viata efemera...

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis