Autorul Thazoyom

Cântecul nopții, adiere sublimă,

Înserarea misterioasă, vis de aur.

Ritmuri stelare, tainică simfonie,

În liniștea ce îmbrățișează timpul.

Nopțile cântă în ecouri fără margini,

Melodii de stele, în dans cosmic.

Notele se împletesc într-un cor divin,

Povești nespuse, secrete ascunse.

Sub cerul întunecat, cântecul răsare,

Ode ale tăcerii, povești neînțelese.

Vorbește-n șoaptă, cuvinte îngemănate,

Cântecul nopții dezvăluie iubirea.

În umbra lunii pline, versurile dansează,

Sufletele se unesc într-o armonie tandră.

Cântecul nopții strigă către inimi ratace,

Doruri ascun Cântecul nopții, mister adânc,

Înserarea îmbrățișează cerul senin.

Rimele se leagă într-un dans tandru,

În tăcerea ce ascunde visuri nebune.

Stelele cântă în lumini strălucitoare,

Melodii fără cuvinte, doar înțelese de suflete.

Noaptea răspunde cu ecouri de iubire,

Cântecul nopții ne poartă pe aripi de dor.

Prin întuneric, versurile se rostesc,

Povești nespuse prind viață în melodie.

Nopțile cântă tainic, în ritmuri divine,

În liniștea ce aduce alinare și armonie.

Sub lună plină, cuvintele se împreunează,

Sufletele se unesc într-o simfonie divină.

Cântecul nopții ne cheamă la visare,

În universul său

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

Într-un scrin din lada mea de amintiri,
Am păstrat tainic un luceafăr.
Ca și atunci când noaptea se va stinge,
Cu razele-i de aur, în camera pustie el va ninge.

Iar tu te vei învârti intr-un glob de sticlă, aruncat într-un ungher,
Și vor cânta din harpă îngerii de fier
Vei dansa-nlemnită în ciuda timpului stingher,
Te vei roti-ntr-o piruetă, când orologiul va bate miezul nopții în efemer.

Acum e liniște,
În camera de vată.
Amintirile-s împachetate-n ladă,
Pe care pânze dense s-au croit,
Ce au fost atent țesute
Din ițele trecutului nost timp.

luna-i cețoasă,

tăcerea

se-ntinde peste simbolurile vii

ale vieții interioare.

spaimele s-au ghemuit in inimioare;

aripile hieruvimilor par aranjamente florale.

Ea - o femeie născută din tăcerea pădurii

Cu sufletul tivit in miros de rășină 

Cu dor de trai in mijlocul naturii 

Și nesaț al cântecului si dans de albină

Ea - razboinică ce nu a cerut niciodată război 

Dar viața i-a pus in miina o sabie prea grea 

Își duce pașii prin lume cu sufletul de sloi, 

În piept o rană veche ce nu se mai încheia.

Prin nopți fără somn își caută un rost,

dar umbrele o prind și-i frâng lumina vie;

în fiecare zori renaște greu, pe cost,

iar dorul ei de pace doar lacrimile-l știe.

Prin codrii tăcuți își poartă povara,

dar pasul ei sfios ascunde-un foc ce arde lin;

destinul i-a furat odată toată seara,

dar nu i-a stins puterea de-a mai crede în divin.

În adâncul inimii voia altceva, departe de armuri,

nu tronuri reci, nici lauri ce dor când îi atingi;

căuta iubirea care nu lasă în urmă răni și zgomoturi,

dar lumea i-a dat umbre, grăbite s-o împingi.

Voia respect curat, ce crește fără forță,

un sprijin blând ce nu dispare la al vântului suspin;

dar viața i-a pus în brațe minciuni tăiate-n toartă,

și tot ce-a fost promis s-a stins amar, târziu, venin.

De-atâtea ori întinse mâna după bine,

crezând că poate-n sfârșit destinul i se-ndoaie;

dar tot ce a primit erau doar forme goale, străine,

frânturi de vis căzute-n drum, în miez de noapte haine.

Norocul o ocolea mereu, ca o pasăre rănită,

ce nu-și găsește cuib pe nicio ramură din zori;

iar inima ei stătea, în liniștea-i clădită,

ca o flacără mică, tremurând între furtuni și nori.

Ea iubește cu răbdare, cu foc și cu tăcere,

Dar lumea îi oferă doar promisiuni de fum.

Și totuși, cu sabia ridicată, înfruntă orice durere,

Femeia ce iubește, deși nu-i e dat niciun drum.

Ea – femeia care nu mai așteaptă dragoste, ci tace,

alinată doar de gândul că totul e demult pierdut.

În suflet îi mai arde o scânteie ce abia se face,

dar viața i-a arătat că dorul rămâne mut.

Cândva visa că cineva îi va ține inima între palme,

fără să o strivească, fără să o lase-n noroi.

Acum doar speră ca liniștea să vină peste drame,

să-i mângâie rănile pe care le-a purtat în război.

Ea – femeia ce a știut să iubească fără măsură,

dar și-a închis inima ca pe o ușă ce nu vrea să mai doară.

În tăcerea codrului își țese ultima armură,

și în sfârșit învață că uneori salvarea e doar să nu mai ceară.

mama mea e ca o floare

frumoasa si ingrijita

e ca o raza de soare

ea merita sa fie iubita

eu ma bucur ca a fost

mereu langa mine

ca ma sustinut la greu

ca sa fie totul bine