Beatitudinea durerii

Suflet drag, 

O zi în viața 

În dar am mai primit 

O nouă zi ,

O rază de soare,

Un zâmbet pe buze. 

Cerul îl privesc 

Când pe iarba zăbovesc 

Gândire semantică 

Abstractă - lucidă 

Inspir adiere de viață 

Expir gânduri uitate 

Gânduri despre iubire 

Despre nemurire de neam 

Întrebări puse 

Dar neraspunse 

... si un apus privesc 

Alene ma ridic 

Ma îndrept spre stele 

Iar asa a trecut 

Printre doua lacrimi 

Și un zâmbet 

Alte zi din a mea viață.  

Un vânt rece-adânc, pe obraz mă despică,

O gură de viață cu greu mai apuc.

Cu pași osteniți, inima mi-e pustie –

Mă lupt cu trecutul, din umbră, c-un duh.

Armura-mi e grea, sfărâmată de vreme,

Rugină și vină, la piept îmi apasă.

Sub pași, un ecou de durere mă cheamă,

Un cavaler stins, fără drum, fără casă.

Sabia-i crăpată de vechi amintiri,

Tăișul i-e tocit de războaie de sânge.

În mână mi tremură vechile amintiri –

Strigăte mute ce-n noapte ajung .

Pe iarba jilavă, m-arunc fără glas,

Privind către stele cu ochii adânci.

Să-i alin pe cei care se-neacă-n pământ,

Să pot să respir printre umbre și stânci.

Și poate-ntr-o noapte, sub cerul de plumb,

Voi simți cum se stinge tot ce m-au durut.

Căci chiar și-o rană, cu vremea se curmă –

Dar nu și regretul de-a nu fi fost iubit. 

Oh duflet drag,

Oare pentru cine scriu?

Cine mă ascultă ...

Cina mă înțelege ? 

Sau de ce liniște nu găsesc

Până nu aștern acest vers pe hârtie ? 

Mă gândesc - 

Că toate aceste numa impulsuri neuronale sînt 

Un val de curent altfel spus

În al meu univers.

Inima o aud cum bate

Sângele cum în artere se prelinge

Dar tot rece mă simt.

Fară de vlagă

Când aerul în plămâni îmi intră.

Părăsită de suflu viu 

Încă mă întreb 

"De ce și pentru ce?" 

Când numa stelele mă veghează 

Și luceferi blânzi mă asculta

Lin în brațe ei mă țin 

Șoptind mereu

Cuvinte de alinare 

Aminte aducandu-mi 

Că am scris pentru mine

A mă vindeca 

A pune importanță pe ce simt

Nu pe ce gândesc

Căci mintea mă minte 

Alegând din nou 

De suflet să ascult 

În grija să-l am mereu 

Căci este al meu

Suflețel drag. 

Suflet drag ,

Peste oceane de cuvinte 

Al meu dor -

Corabie sa fie 

Pânză de speranță 

În larg sa-l poarte 

În vânt lin șoptit 

Al amorului vis

Trecând peste întinderi nesfârșite

Doar în al meu suflet sfârșit 

Orizontul harta sa mi fie 

Spre un răsărit așteptat 

O raza de lumina vie 

În dar sa mai primesc 

Călăuză sa mi fie

În corul de voci mute

Oh suflet drag,

Oare de nu as scrie 

Acest vers pe hartie

Ai aude ce am de spus ? 

O foaie alba-goala

In mana sa ti dau 

Ai putea sa citesti acest poem ? 

Ai aprecia metafore , 

Epitete si invataturile 

Puse cu talc de mine, 

Pentru a ajunge la tine ? 

Poeme pentru suflet le as numi 

Si totusi , 

Ai simti ce simt si yo?

In miez de noapte 

Stelele le ai vedea 

Luna metafora ti ar fii

Si epitelele ti le ar sopti suav 

Nimeni altu' decat un luceafar bland

Ai simti cum emotiile curg 

In valuri line 

Si aurora boreala ar dansa lin 

Peste varfurile inzapezite ale muntiilor 

In al meu univers ai patrunde 

Sau poate campuri 

Cu macii rosii asemenea unui vin bun

Oare de ce nu ai ajunge 

Chiar in orase de mult uitate ? 

Doar de iti doresti 

Inima iti deschizi

Ochi ii lasi sa vada 

Potentialul unei simple 

Foi albe 

Portal sa o vezi

Si sa ti fie 

Spre adevaratul tau sine .  

În scăldat de apus,  

Alene, în iarbă m-am pus.  

Spre un vis m-am transpus,  

Spre soare m-am înălțat.  

La lumină mă uit,  

De mine iar să uit.  

O rază să dezghețe  

Brumă sufletească,  

Gânduri să se risipească,  

Căldură să-și amintească  

În vântul ce adie  

O nouă melodie  

Cu surâs de comedie,  

Dar o altă energie.  

Căci o clipă am zâmbit,  

O secundă am orbit,  

Un alt gând gândit,  

Iar aripi am întins  

Pentru un zbor infinit.

De-aș ști să nu mai mor în viață,

Căci am murit de atâtea ori,

M-aș transforma în praf de stele,

Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,

Să nu mai văd nici umbra mea,

Iar ochii mei să fie luna

Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură

Să curg la vale din izvor,

Să mă sărut cu marea în zori

Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,

Ca vântul să mă poarte-n zbor,

Și la final eternitatea

Să mă transforme iar în om.

Crizantemă, floare delicată,

Cât poți fi de parfumată.

A ta mireasmă e peste tot în casa mea,

Mi-ai umplut inima cu prezența ta.

Minunata rază de soare

Vieții a adus culoare,

Portocalia vrajă așternută sub clar de lună

M-a cuprins fără să-mi spună…

Când te privesc, lumea se oprește,

A ta frumusețe mă uimește.

Ruptă de pe al boltei cer,

În viața mea ești doar un pasager.

Petalele tale îmi vorbesc,

Îmi spun să te prețuiesc,

Căci nu e om fără scăpare

Și nici ființă nemuritoare…

Timpule, oprește -te-n loc,

Timpule, nu-mi lua fericirea,

Cartea vieții e fara noroc,

Lacrima e finalul, menirea...

Lasă-mi raza iubirii, te rog,

In piept, inefabilă azi, ea, trăirea,

Timpule, oprește -te-n loc,

Dă-i, te rog, clipei de-azi nemurirea...

Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.

Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.

Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.

Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.

Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.

Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.

Moarte, cumplită mai ești,

Ce înfiorător clipești 

Pe chipul neänsufletit 

Pentru vecie adormit.

Și rânjești la mine,

Dezlănțuind suspine.

Privirea ți -o sluțești

Pe făptura ce-o sfârșești.

Învăluind în parafină 

Trupul cu iz de toxină,

Bântui cutremurător 

Prin lăcașul muritor.

Pe obrazul de ceară 

Zgârii din ghearä,

Pretinzând ofrandă,

Chiar de ploile o scaldă.

Și lași un gol ce tulbură,

Ce macină și scutură 

Nefastul gând în sine,

Că totul piere,nu rămâne...