Beatitudinea durerii

Când ești făcut din paie,
Te mistui de la o scânteie prefăcută-n vâlvătaie.
Suflul unei brize mici,
Te face să te ridici.

Tot ce-ai construit cu paie,
Se împrăștie-n odaie.
Se cutremură lăuntru-n-tine,
Sinele se preface în ruine.

Cuvântul spus devine scrum.
Scrumul se împrăștie-n neant.
Acompaniat de-un ultim pai
Din care tu pe tine te-ai creat.

E noapte,

prin ceața densă am zărit-o...

–ajută-mă! mi-e groază!

E înaltă,

stă atârnată... ba nu, plutește!

în valuri repezi ea gonește...

E plină,

strălucește ca un far în sânul mării,

cu raza mi-a lovit ochelarii...

E perfectă,

colțuri nu are și e netedă,

se-nvârte-n jur ca o planetă...

Ce înseamnă? ce vrea de la mine?

cad pe trepte pân' la o linie.

Mă ridic și n-o mai văd în noapte...

a dispărut, mă urăște poate...

E zi,

sub lumina astrului e oarbă,

mai bine, nu-mi mai este teamă!

E scundă,

face un pas tiptil și obosește,

îi e greu că nu mai gonește...

E goală,

în suflet și aparență,

de rușine, mă privește cu greață...

E distrusă,

spartă la mijloc și zgâriată,

un gând atunci mi se arată.

Fug după ea; fug să o prind,

o ating, vreau s-o ridic.

În zadar, ea nu mai dorește,

și peste mine atunci se prăbușește...

E vis?

nu, e realitate și doare,

doare când te pălește...

E moarte?

poate, primele chinuri,

lacrimile curg șiroaie, râuri...

E bine?

rău oricum nu-mi este,

zbier când aud acea veste...

E sfârșit?

nu pentru mine, ci pentru sferă,

și mă zdrobește, sigur mă urăște!

Mă privea printre zăbrele 

Partea mea întunecată;

Să-i deschid porțile mele 

Spre căsuța -mi ferecată?..

Ori să mă lupt, confuză 

Cu prezența ei în mine,

Tremurând din buză 

Mă dezbrac de haine 

Și -n oază mlăștinoasă 

M-adancesc păn la bărbie,

Pe -o vreme sumbră și cețoasă.

Și cu veșmânt din măl și ploaie 

S-o iau la goană pe cărare 

Prin foșnet de pădure,

Unde răgete de fiare 

Mă străpung,mă -nfioară.

Umbre hâde și bizare 

Îmi taie calea, mă -nconjoară 

Și nu mai pot, mă prăbușesc 

Îngrozită, fără vlagă;

Din coșmar să mă trezesc,

Mă agăț de -o creangă 

Din răsputeri să mă ridic.

Și cu setea gurii de izvor,

Între lumini și întuneric 

Să răzbat,din nou să zbor...

În bolți străpung raze de lumină

Ce surzesc orice chip de prefăcută,

Iar gemete de fier forjat răsună,

Ca un tunet, printre infinit de risipă.

În mreje de tăceri se țes ispite,

Iar umbrele dansează neclintite,

Sub pasul greu al vremii risipite,

Pe un altar de visuri amuțite.

-i de mult dusă-n culmi

Ce lasă gând de la om la nebuni,

Nu mai văd nici-un iz de zei,

Doar gând, praf peste toți.

Unde-s zeii să vadă tot chinul,

Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?

Sunt pierduți, dorm în amintiri,

Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.

Ce este moartea, s-o definești?

O drama, separare, chin, 

ce durează la nesfârșit, 

O camera închisă, sumbra, goală 

Un copil, ce cu ochii bulbucați 

Si cu pielea cenușie 

St'-așternut in sarcofag, 

Intr-o pânză amărie. 

Si dincolo de vesnicie, 

Despărțit si separat

Ii zărește pe ai săi 

Si dorește sa ii vad', 

Sa le spună cat de bine-i si 

Cat de multa pace ai

Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.

 Dar, in mica cămăruță, 

Un grup de oameni uitați 

Ce il plâng pe răposat 

Isi au chipuri vestejite, 

Purpurii și ponosite... 

Numai ei știu suferința, 

Si durerea ce ii curmă, 

Numai ei știu-'năbușirea 

Si dorința de exhumă... 

Ce produs-o al lor copil 

Pe Pământul ignobil. 

Viața nu e o placere,

E o luptă, nu-o adiere 

Nu am fost puși sa alegem 

Daca vrem s-o viețuim. 

Moartea nu-i decât o poartă 

Spre viața cea dintâi 

Caci aceasta, iti spun eu, dragă, 

Numai caracter ea îi. 

Lupte multe noi-n ea ducem

Cu oameni de pe Pământ 

Si de noi le biruim, 

Ori le pierdem zi de zi,

Caracter noi vom zidi. 

De te-ndrebi : ce este Raiul?, 

Si într-una,, unde-i Iadul? "

Eu îți spun ca este-o lume, 

E o continuare, chiar, 

Dup'-efortul cel depus

De personalitatea ta, 

După ce tu ai creat, 

După rezultate, 

După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!

Număr zilele 

În tăcerea timpului;

Picură gândurile 

În bătaia vântului. 

În Surâsul dimineții 

Deșteptătorul sună;

Rămășițele vieții 

Le culege,le adună...

Oare cât mi a rămas 

Pe cărările umblate

Să port al meu pas

Spre vise inspirate..?

Mi e prielnic oare

Prognosticul menit

Din vremea curgătoare 

Spre fatidicul sfârșit?..

Și n urma mea,obscură 

Vocile mă judecă;

Să nu scap vreo picătură 

În bezna ce alunecă...

Și n nopțile bântuite 

Mai sper un răsărit 

Pt clipele iubite 

În suflet cuibărit..

Oh suflet drag,

Idee n ai 

Cugetare nu gasesti

Spre a alinia tot ce gandesti

Un rost sa gasesti 

In evenimentele insirate in viata ta

Spre a nu accepta ca este

Un simplu joc fara sens

Si ca toate sint coincidente 

Principii se surpa

Obosit te simti 

Sa mai cari acelasi bagaj greoi

Cu flori ale trecutului 

Si ghipi dureorisi

Care te strapung 

Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva 

Caci si durerea este un sentiment ....

Atunci cand altceva nu mai poate domni

Si accepti caldura sangelui care se prelinge 

Cand totul este rece 

Si strangi mai tare 

Spre a te incalzi 

Dar nu mai simti nimic ... 

Plutesti fata gravitatie 

Intr un vid al fiintei 

Spectator al unui duel 

Dintre un hyde si altul

Care se lupta 

Chiar in tine 

Dar in parfum deznadejdiei 

Si al incaiereri

Nu mai poti sta 

Renunti ...

Lasi totul jos 

Mergi inainte 

In adierea increderii

Cu iz de cratie 

Si suflu de inspiratie 

Cu incredere 

Ca ai un scop si un rost 

Bine alese 

Care te asteapta 

Sa ajungi cu pasi marunti

Spre visul tau 

Ce iti face inima sa ti bata 

Un urlet în suflet împietrit
Încerc iar să-l par acoperit
Și mă întreb de ce merg nedumerit,
Ce ar trebui să fac diferit
Să nu mai sufăr,
Emoții să nu mai răscumpăr,
Într-o lume cu anemie de omenie,
Unde speranța devine o himenie.

Îmi strig tăcerile în noapte,
Încerc să le-mbrac în șoapte,
Dar dorul mușcă nemilos,
În pieptul gol și dureros.

Caut în mine un rost,
Să nu fiu doar un simplu adăpost
Pentru iluzii și vechi regrete,
Pentru iubiri prea învechite-n șoapte secrete.

Aș vrea să ard, să renasc curat,
Să uit ce-n suflet am îngropat,
Să fiu lumină, să fiu vânt,
Să nu mai cad, plângând, la pământ.

Oh suflet drag ,

Oare după ce masca 

Se ascunde zâmbetul? 

Zâmbetul blând al copilului

Care râde din orice 

De soare se bucură,

De vânt,

De ploaie,

De apus,

De răsărit, 

Copilul acela blajin 

Chiar inocent 

Care ai fost o dată ... 

Ignorant l-ai abandonat

În frig și nepăsare 

Lăsat după a societății mască

După griji și frici 

După încordare și rigiditate

Cerul numai întunecat îl vezi

Frigul îl simți...

Uiți să privești stelele

Fară întuneric ele nu s ar vedea 

Uiți să visezi

Să trăiești cu și pentru visul tău

Căci un visător te ai nascult 

Acaparat de propia lume ai devenit

Și totuși adânc în tine 

Stelele luminează

Focul viu arde 

Răsuflare are 

Aminte adu ți 

Că din praf de stele și lumină

Presărate de suflu divin 

Viață ai luat 

Speranță să te îndrume 

Spre bucurie și vise dulci 

Că ale unui copil 

Acum trăiești 

În armonie cu tine

Iar se te bucuri de flori ,

De zâmbete,

De viață . 

Oh suflet drag, 

Te rog,

Te implor... ,

Oprește-te! 

Nu vezi ca doar ție

Rău iti aduci ! 

Tremuri dezorientat,

În deriva plutești, 

Pierdut de sens și rost, 

Inecat in frici,

Constrâns de emotii..

Și totuși...

Spui ca ești bine 

Chipul te arde, te ustura , 

Când zambetul trebuie sa-l inforesti 

Dar în suflet este infern ...

Vitalitatea și rosu din obraji 

Numai in paharul de vin se mai găsesc 

Care este acum mai rosu 

Decât buzele tale ... 

Ochi ce luceau a sperante 

În noapte s-au pierdut 

Rataceac printre stele 

In urechi auzi 

Vorbe din alte lumi

Care te îndruma spre alt sine 

De frici lipsit

De încredere ai sa-l asculți 

Fără sa te întrebi cine este 

Doar sa asculți orbește 

Ale lui spuse 

Caci singurul îndrumător a rămas 

Singura lumânare care se arde pe sine 

Spre a te lumina pe tine 

A ieși din labirinturi iluzorii 

Unde frica și deznădejdea 

Domnesc în liniște 

Cu un parfum apăsător .

Asa ca lumina accept-o 

Și bine uita te

Pe unde calci 

Caci in cele din urma 

Ceara se va topi 

Singur vei rămâne iar 

Și numai de tine ține 

Dacă ai reușit 

A găsi 

Portița de lumina.

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis 

Oh suflet drag,

Iar ai zburat 

Cu fericire te-ai îmbătat

Cu parfum de pace interioară 

În lumina iubirii

Adusă de oameni dragi

Vegheată de luceferi blanzi

Ai văzut 

Începutul viețuirii

Te bucuri de raza de lumină

Primită  in dar

Acum ținută 

Pentru a te veghea 

În noile orizonturi 

In marea ta de haos 

Cu valuri line 

Și totuși,

Nimic nu te poate atinge 

Caci ai învațat să porți 

Simbolul armoniei

Ai reușit

Chiar ai putut,

Să faci rai din ce ai!