Spune-mi

În ziua în care am murit
nu a sunat niciun clopot.
Soarele a răsărit la fel,
cafeaua s-a răcit la fel,
doar eu am rămas în urmă,
ca o haină uitată pe un scaun.

Am murit încet, pe dinăuntru,
cu fiecare cuvânt înghițit,
cu fiecare „sunt bine” spus
cu buzele altcuiva.
M-am învățat să tac
până când tăcerea a început
să vorbească în locul meu.

Las în urmă o fată care râdea
fără să ceară voie,
care știa cum îi sună numele
rostit de cineva drag.
O las acolo, în fotografii,
și nu mai știu drumul înapoi spre ea.

Acum sunt între,
nici ce am fost, nici ce voi fi,
o crisalidă care nu știe
dacă dinăuntru va ieși lumina
sau mai mult întuneric.
Nu știu ce vine.
Știu doar că doare schimbarea
ca un pantof prea strâmt.

Singurătatea mea are ziduri moi,
mă afund în ea ca într-o apă
care nu e nici rece, nici caldă,
doar adâncă.
Mintea mea, odată casă,
a devenit un labirint
cu ușile încuiate pe dinăuntru.
Eu țin cheile,
dar nu-mi mai amintesc la ce folosesc.

Totuși,
în colțul cel mai ascuns din mine
ceva încă așteaptă.
O lumină, oricât de mică.
O mână pe umăr.
Cineva care să-mi spună
„te văd, chiar și așa,
mai ales așa”.

Poate că ziua în care am murit
nu e un sfârșit,
ci doar noaptea dinaintea
unei dimineți pe care încă n-o văd.
Și eu, cea care a rămas,
încă ascult după pașii ei.

Am învățat să-mi port pe dinăuntru
tot ce ar vrea să iasă la lumină,
să pun un lacăt pe fiecare gând
și cheia s-o arunc într-o fântână.
Ce simt ascund, sau poate uit anume,
mă fac că nu mai știu ce doare,
îmi spun domol povești cu voci străine
și-ncerc să cred în ele — spre uitare.
Ce am de spus rămâne nerostit,
cuvinte înghițite la o masă,
tăcerea mea a devenit un fel
de-a fi in casa fără a fi acasă.
Și chiar și ce iubesc - iubesc distant,
cu mâinile ținute lângă trup,
de teamă că, de le-aș ridica spre tine,
ar da pe față tot ce-n mine-astup.
Așa trăiesc acum, întors pe dos:
ca râul care urcă lin spre munte,
ca ploaia care se întoarce-n cer,
nenatural, ca nu cumva să te inunde.

Era o vreme când așteptam octombrie
ca pe o scrisoare de la cineva drag.
Deschideam fereastra dimineața
doar ca să trag în piept
mirosul acela de ploaie rece,
de pământ ud și frunze lipite de caldarâm.

Iubeam cerul căzut jos, de plumb,
care nu-mi cerea să fiu veselă.
Iubeam cum lumea se strângea în ea însăși,
cum orașul își trăgea gulerul pe urechi
și felinarele se aprindeau mai devreme,
parcă doar pentru mine.

Mi se părea că tristețea aceea blândă
era, de fapt, o odihnă:
singurul anotimp care nu se grăbea,
care mă lăsa să tac
și să fiu, pur și simplu, acolo.

Nu s-a pierdut nimic.
Ploaia încă știe drumul spre fereastra mea.
Am să ies într-o seară, fără umbrelă,
să respir adânc.
Poate că toamna
mă va recunoaște prima.

Cerul e atât de albastru
încât mă doare să-l privesc -
o seninătate care nu-mi seamănă,
în timp ce eu, pe dedesubt,
ruginesc încet, frumos,
ca frunzele care știu să cadă cu grație.

Soarele încă mă mângâie pe obraz,
blând, ca o promisiune ținută pe jumătate,
și eu îl las,
așa cum lași pe cineva să te atingă
fără să te cunoască.

Toamna se simte altfel
când porți singurătatea în piept
ca pe o a doua inimă,
una tăcută, care bate doar pentru ea.
Atunci vezi cum pleacă păsările
și înțelegi că nu tu ai rămas -
ci ele au știut să plece.

Viața încetinește,
liniștea se așează peste mine
ca o pânză fină,
și rămân doar eu,
închisă în infinitul meu de gânduri,
cu emoții atât de multe
încât nu-ncap în cuvinte,
stârnite de cei pe care îi iubesc
și care mă privesc
fără să vadă până unde sunt...

Delicată ca lumina de septembrie
și complicată ca umbrele ei lungi.
Sunt frumoasă în felul în care e frumoasă toamna -
cu o tristețe care nu strică nimic,
ci doar adâncește.

Și zilele vesele, și cele triste
îmi șoptesc același adevăr:
oricât de mulți oameni m-ar înconjura,
oricât de iubită aș fi,
sunt singură -
o femeie făcută din nuanțe
pe care nimeni nu le vede pe toate,
pierdută cu grație,
printre frunzele ruginii.

Iubire albastră ce semeni cu cerul,

Eu simt ca mă înalți,cum zbor sau plutesc,

Iubire albastră ce semeni cu mare,

Pe valuri mă porți de înec mă ferești,

Iubire albastră ce semeni cu noaptea,

In întuneric,azur strălucești,

Iubire albastră ce semeni cu ziua,

Mă pierd prin mulțime și tot te găsesc.

Iubire albastră ești vie și clară 

Trăită în doi , transformi o comoară 

Iubire albastră trăită intens,

Aprinzi tot pământul cu roșu intens.

În grădina dragostei noastre,

Oceanul inimii tale mă învăluie,

Stelele dansului nostru strălucesc,

Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte 

Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,

În raiul din brațele tale mă pierd,

Pe calea stelelor, călătorim împreună,

Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă 

Extazul ne învăluie în serenadele nopții,

În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru

Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile

Cu fascinație și înălțare, te privesc,

În melancolia dulce a clipei, te iubesc,

Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,

În lumea noastră, dragostea este eternă și divină

O frunza, un copac

Un trunchi puternic, un gand neinteles

O frunza, un copac

Un sentiment de ura si regret

O frunza, un copac

Un suflet neiubit de toti cel inconjoara

O frunza, un copac

Un el si o ea iubiti fara iubire

O frunza, un copac

Mai simte vantul-n fata fara chip

O frunza, un copac

Mai cheama o mangaiere prin parul buclat

O frunza, un copac

Mai dai doar o clipa de placere

O frunza, un copac

Mai simte doar o-data o dragoste curata

Sunt născută-in prag de seară 

Într-o zi de primăvară.

Poate mama m-a ales 

Dintre miile de flori

Îmbătată de culori.

Poate s-a rugat de vânt 

Să-mi  de-a voie să cuvânt

Slovă ,frază apoi carte 

Le-am avut mereu aproape

În suflet  le-am făcut loc.

În loc să plâng ,să doinesc 

Ca să uit cât pătimesc.

Şi dacă-ţi desluşesc cât de mult,

te iubesc,cum iubeşte dumnezeu cerurile ce le-a creat

eu te voi iubi,până s-or dezbina.

Iubito,tu ești omul înger !

Îți mai rămâne să omori neîncrederea

Să poți rămâne doar înger

Acel înger pe care eu îl pot vedea și nimeni altcineva,

Tu știind de asemenea că ești un înger..

Iubito omoară neîncrederea

Chiar dacă oamenii sunt trădători

Mint și se prefac că iubesc!

Eu dacă te iubesc nu mă prefac

Pentru că vreau și eu să devin înger ca tine...

Dragostea mea nu poate exista unde este minciună

Neîncrederea se naște din răutatea lumii care iubește mincinos,

Noi nu vrem așa ceva,

Noi alergăm după Hristos,

Noi suntem altcineva!

(3 feb 2024 Vasilica dragostea mea)