Darul din raniță

Păși mărunt prin trecătoarea rece,

Tremura de frig și lăcrima,

Însuși gerul se chinuia a o trece,

Prizonieri, pe calea tot mai grea.

Viscolul trecu prin inima sa fiartă,

De dureri și pierderi neîncetate,

Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,

Captiv în ale sale gânduri măcinate.

Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,

Văzu multe umbre în necaz,

Spaima-i crescu mai tare și-l irită,

Lumina atentă-l privea de la pervaz.

Căută puterea, dorința să mai meargă,

În zadar, se chinuia acum să plece,

Nici trupul firav, nici inima de gheață,

Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...

Lumina se uită cuprinsă de-agonie,

Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,

Aproape că-l înghiți negura din mie, 

Care aștepta ca sufletul să-și piardă.

Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,

Doar lumina îl plângea de sus,

Cu cât și el privea la umbrele rele,

Cu atât și ea devenea un apus...

Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,

Se legăna lin să se dezghețe,

Umbrele însă gemeau când îl văzură,

Îl simțeau chiar și fără fețe.

Mica pornire își pierdu avansul,

Se prăbuși din nou, nu mai plângea,

Își închise ochii, auzind doar râsul,

Dorința umbrelor din preajma sa.

Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?

Sfârșitul se repetă orice-ar fi,

Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,

Nimeni și nimic n-o poate opri...

E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.

Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.

E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.

Suflet drag , 

Simt cumva frica ?

Tremuri în neliniște? 

Oare iar te gândești ,

Ce are sa fie mâine? 

Suflul îl priponești 

În jgheaburi costale

Când nesigur te simți. 

Spre visul tău 

Lin te drepți 

Și tot in deriva te crezi. 

Hai cu mine,

Chiar te rog,

Hai sa vezi un visător!

Un alt sine

Ce viețuiește 

În nelimitarea vieții 

De neam străvechi 

- Sublim- 

De mana am sa te țin 

Pana curaj obții

Zăbovim cât dorești 

Odihna sa găsești 

Din zumzet de ganduri 

Iar când te întorci 

Aminte sa ti aduci 

De liniste si fericire 

În fiecare clipa

Caci n am sa mai plec 

De lângă tine 

Și vei ști ca mereu 

Ai sa ma gasesti 

Privind spre stele.

Am sufletul tânjind spre viață,

Cu mâini murdare de speranță,

Căci explorez cu infinitate,

Gândul meu spre libertate.

Spre libertatea ce azi nu este,

Lăsând doar urme, să ne pese,

Și în zbucium de mișcare raeliană ,

Brăzdez pe piept urme de rană.

Iar pe meleaguri pline de dor,

Zi de zi devin mai chior,

Căci timpu, nu știu eu ce este,

Dar garantat, nu îmbătrânește.

Îmbătrânesc doar eu, ființă,

Cu gândul doar la neputință.

Degeaba-n sudori țin eu şteampul,

Când la final Timpul mi-e ștreangul.

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi? 

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

În întuneric te aștept ... sau mă aștept ? Pe mine să mă regăsesc în altă variantă , care nu mai se lasă speriată de fiare și iluzii care crede că se poate și limite nu are . Care crede și se lasă să plutească lin pe ape adânci , care nu se mai întreabă dacă e nevoie să vezi că să crezi ... Dar totuși cu cine vorbesc ? Pentru cine scriu defapt ? Sau de ce n-am liniște și nu adorm până valurile de ganduri nu le aștern pe hârtie ? Sau oare de ce încă mai pun întrebări și nu accept cine sînt ? Copilul unic ce încerci să-l ascunzi sub măști de lut ,copilul ce te reprezintă...care despre lumină vorbește , desenează ce vede și simte ce alți ignoră ... abstract gândește căutând logica în neamt , și se întreabă de ce culori există și unde se duc gândurile uitate .

   Dar este simplu tot, doar acceptă cine ești și ce alegi a fi mereu ,înțelegere nu mai caută în jur căci deja ai obosit și te distrugi. Încerci să pui o masca care acum doar te ustura și lasă urme adânci pe ființă ta, când roșul din obraji si culoarea vieții numai într-un pahar de vin se mai gasesc. Doar respira și dă drumul la orice ...lasă te să vezi cum oameni sînt înconjurați de lumină și culori radiante , cum sprijiniți sînt când ei poate nu cred.

 Lasă te să simți și să crezi că pe drumul bun te afli când vezi că ești ghidat și clopoței se aud pe unde mergi și pe el îl simți în dreapta ta spunandu ți povestea acestor copaci și stănci uitate .Când stai cu cei dragi pe malul marii unor tărâmuri cu istorii de mult uitate și lin zbori printre stele și universe . Crezi că uni aud și cel mai silențios strigat interior al tău și că luceferi blânzi te asculta în noapte și îți răspund la întrebări, că bucuria o văd în tine când chipul este rigid și plictisit de împrejurare , dar mereu fericirea o vei găsi în interiorul tău , în propia casa , și ști bine că îți aduc aminte de casa interioara cea în care trăiește sufletul tău drag .

Oh suflet drag,

Când încredere o să ai în mine ? 

Fară griji,

Sau vorbe de suspin 

Să mi te adresezi ...

Viață de hoinar caut

Liber să fiu

Aripile să mi le întind 

În pace să fiu. 

Nu ști cât mă rănesc

Ale tale vorbe

Frici ... sau neîncrederi,

Cât mă strâng în cușcă,

Într-o temniță întunecată

Prăfuită și rece 

Fară suflu mă lași

Mă doare să respir 

Să mi simt inima în piept

Cum mă sfășie 

Zi după zi, 

Ani după ani ....

Mă doare să stiu 

Că iar mă trezesc 

Și inima mi bate 

În aceeași neîncredere 

Cu care mereu mă privești.

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.

Oh suflet drag, 

Te rog,

Te implor... ,

Oprește-te! 

Nu vezi ca doar ție

Rău iti aduci ! 

Tremuri dezorientat,

În deriva plutești, 

Pierdut de sens și rost, 

Inecat in frici,

Constrâns de emotii..

Și totuși...

Spui ca ești bine 

Chipul te arde, te ustura , 

Când zambetul trebuie sa-l inforesti 

Dar în suflet este infern ...

Vitalitatea și rosu din obraji 

Numai in paharul de vin se mai găsesc 

Care este acum mai rosu 

Decât buzele tale ... 

Ochi ce luceau a sperante 

În noapte s-au pierdut 

Rataceac printre stele 

In urechi auzi 

Vorbe din alte lumi

Care te îndruma spre alt sine 

De frici lipsit

De încredere ai sa-l asculți 

Fără sa te întrebi cine este 

Doar sa asculți orbește 

Ale lui spuse 

Caci singurul îndrumător a rămas 

Singura lumânare care se arde pe sine 

Spre a te lumina pe tine 

A ieși din labirinturi iluzorii 

Unde frica și deznădejdea 

Domnesc în liniște 

Cu un parfum apăsător .

Asa ca lumina accept-o 

Și bine uita te

Pe unde calci 

Caci in cele din urma 

Ceara se va topi 

Singur vei rămâne iar 

Și numai de tine ține 

Dacă ai reușit 

A găsi 

Portița de lumina.

Oh suflet drag, 

Sub un felinar 

De ne am întâlni,

Noi și luna 

Chipurile după o pălărie

Să ni le ascundem 

Gânduri puerile...

Emoții pure

Vise dulci ...de ar fi să fie...

Jocuri drăguțe 

Când vântul ușor adie

Dar mai gingas,

Atingerea ta se simte 

Pe al meu obraz 

Când buze moi

Mă ating 

Fiori mă trec 

Mă topesc...mă construiesc

În alte tale brațe

În soaptiri divine

Căci doar te iubesc.