Offf,tu suflet palid...
Of,tu suflet palid
Înmărmurit pe scaun,
Ciuguleai din blid
În fumăraia de tutun...
Radioul gălbejit
Pălpăie dintr-un ungher ,
Murmurănd răgușit
O melodie,stingher.
Umbra din odaie
De ici colo se perindă
În formă de strigoaie
Pe a ta grimasă Suferindă.
Ticăie n surdină
Din holul cenușiu
Pendula bătrână
A timpului pustiu.
Din brazdă mai plouă
Pe a ta făptură ștearsă
Pan se miji de ziuă
Pe fața ta ștearsă...
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Keller Gabriela
Data postării: 25 august 2024
Vizualizări: 388
Poezii din aceiaşi categorie
Viata
De ce viata usor zboara?,
Desi ea este o comoara,
Pentru orice creatura.
Dumnezeu ne-a oferito,
Si El ne-a faurito.
Omul trece prin viata,
Primeste intelepciune,
Apoi isi continua drumul,
Far` de amaraciune.
Dar ea imbatraneste,
Iar pe urma se sarseste.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Genul meu de OM, este o F...
Imi plac toți O..cei care sunt treji,
Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul.
Și doar in acel oricare moment din noapte,
Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.
Imi plac toți M..care au ceva de spus,
Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați,
Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..
Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie
Imi plac toate F..cele ce-s discrete,
Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate
Ce dintr-o timidă privire transimte
Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele.
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Anatomia vieții
Fiecare parte a corpului uman
Își accelerează rostul ideal.
Prin organe și simțuri iese la liman,
Luptând să nu intre în areal.
Spre culmi, ne bazăm pe picioare.
Proptim un țel cu puterea din mâini.
Gândim și dobândim minți superioare,
Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.
Hrănim creierul cu multă știință,
Auzul cu note muzicale divine,
Văzul cu priveliști de priință,
Mirosul de flori ce-n nări survine.
Râurile ce trec prin vene și artere,
Și circulă prin organism cu un rol,
Sunt hrana inimii încă de la naștere
Și dă creierului înțeleptul control.
Un imens mecanism îl purtăm,
Un ceas cu un timp ce-i efemer,
Și loviți de boli, viața scurtăm
Ridicând ochii și ruga spre cer.
Rugăciune de iertare
Greșesc necontenit pe drumul către Tine
Și cad în fiece capcană lăsată-n calea mea...
Transform în rău tot binele din mine
Și tot păcatul devine povară grea...
Oh! Dumnezeule Înalt! Câtă durere!
Eram în Rai și-acum sunt în cădere...
Oh! Dumnezeule Preabun! Și câtă vină!
Nu merit nici iertare și nici milă...
Și totuși strig spre Tine: miluiește-mă!
Ești singura nădejde care mi-a mai rămas!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă!
În mâna Ta destinul, viața-mi las!
Fă Tu cu ea ce crezi de cuviință,
Căci eu, din neîfrânare și din a mea voință,
Am rănit îngerul cel mai blănd cu putință!...
Crezând prea mult în mine... am fost în necredință...
Iubit-am fîrî margini și-am fost iubită,
M-a protejat, așa cum mi l-ai dăruit,
Dar din pricina mea acum am inima rănită,
Căci din pricina mea... eu l-am rănit...
Și plâng, căci știu că, pentru mine,
Îngerul ar fi dat orice avea...
Și plâng, căci știu că sunt de vină,
Căci i-am rănit adânc încrederea...
Oh! Doamne! Te rog: miluiește-mă
Și vindecă nelegiuirea ce-am comis!
Oh! Îngerul meu! Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă că iubirea și-am ucis!...
Greșesc necontenit și merg spre moarte...
Oh! Doamne, scapă-mă, că pier!
Sufletul meu se adâncește-n noapte...
Oh! Doamne, miluiește-mă, că pier!
Lacrima, Doamne, nu-mi opri în viață;
Nu mă lăsa să uit ce am greșit!
Știu că nu merit, dar mai dă-mi o șansă
Să îl iubesc la fel cum m-a iubit...
Viata
De ce viata usor zboara?,
Desi ea este o comoara,
Pentru orice creatura.
Dumnezeu ne-a oferito,
Si El ne-a faurito.
Omul trece prin viata,
Primeste intelepciune,
Apoi isi continua drumul,
Far` de amaraciune.
Dar ea imbatraneste,
Iar pe urma se sarseste.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Genul meu de OM, este o F...
Imi plac toți O..cei care sunt treji,
Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul.
Și doar in acel oricare moment din noapte,
Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.
Imi plac toți M..care au ceva de spus,
Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați,
Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..
Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie
Imi plac toate F..cele ce-s discrete,
Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate
Ce dintr-o timidă privire transimte
Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele.
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Anatomia vieții
Fiecare parte a corpului uman
Își accelerează rostul ideal.
Prin organe și simțuri iese la liman,
Luptând să nu intre în areal.
Spre culmi, ne bazăm pe picioare.
Proptim un țel cu puterea din mâini.
Gândim și dobândim minți superioare,
Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.
Hrănim creierul cu multă știință,
Auzul cu note muzicale divine,
Văzul cu priveliști de priință,
Mirosul de flori ce-n nări survine.
Râurile ce trec prin vene și artere,
Și circulă prin organism cu un rol,
Sunt hrana inimii încă de la naștere
Și dă creierului înțeleptul control.
Un imens mecanism îl purtăm,
Un ceas cu un timp ce-i efemer,
Și loviți de boli, viața scurtăm
Ridicând ochii și ruga spre cer.
Rugăciune de iertare
Greșesc necontenit pe drumul către Tine
Și cad în fiece capcană lăsată-n calea mea...
Transform în rău tot binele din mine
Și tot păcatul devine povară grea...
Oh! Dumnezeule Înalt! Câtă durere!
Eram în Rai și-acum sunt în cădere...
Oh! Dumnezeule Preabun! Și câtă vină!
Nu merit nici iertare și nici milă...
Și totuși strig spre Tine: miluiește-mă!
Ești singura nădejde care mi-a mai rămas!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă!
În mâna Ta destinul, viața-mi las!
Fă Tu cu ea ce crezi de cuviință,
Căci eu, din neîfrânare și din a mea voință,
Am rănit îngerul cel mai blănd cu putință!...
Crezând prea mult în mine... am fost în necredință...
Iubit-am fîrî margini și-am fost iubită,
M-a protejat, așa cum mi l-ai dăruit,
Dar din pricina mea acum am inima rănită,
Căci din pricina mea... eu l-am rănit...
Și plâng, căci știu că, pentru mine,
Îngerul ar fi dat orice avea...
Și plâng, căci știu că sunt de vină,
Căci i-am rănit adânc încrederea...
Oh! Doamne! Te rog: miluiește-mă
Și vindecă nelegiuirea ce-am comis!
Oh! Îngerul meu! Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă că iubirea și-am ucis!...
Greșesc necontenit și merg spre moarte...
Oh! Doamne, scapă-mă, că pier!
Sufletul meu se adâncește-n noapte...
Oh! Doamne, miluiește-mă, că pier!
Lacrima, Doamne, nu-mi opri în viață;
Nu mă lăsa să uit ce am greșit!
Știu că nu merit, dar mai dă-mi o șansă
Să îl iubesc la fel cum m-a iubit...
Alte poezii ale autorului
Vraja ta s-a risipit
Iubesc pe altcineva!
Îți voi destăinui cândva,
Pt çă azi încă mă tem
De al tău blestem.
Nu mă scutesc de vină
Și nu ți caut pricină,
Că sunt pradă pasiunii
În bătaia furtunii.
Vraja ta s- a risipit,
Când amarul ai stârnit
În sufletul meu pueril,
Ce ți era fidel,docil.
Nefericirea m a cuprins
Odată cu amorul stins;
Regretele mă urmăresc
La gândul că ți greșesc.
Aș da timpul înapoi
Să renască din noi
Paradisul pierdut
Undeva,în trecut...
Strigătul
Două suflete pierdute
Printre stelele căzute
Prin gravitație atrase,
De durerea ce I strigase.
Pe un tărâm fără nume
Repudiat de astä lume,
Isi cuibäriserä amorul,
Destăinuindu si dorul..
Pt vise spulberate
De as găsi o jumătate
De a dreptul nefirească
In ținuta I trupească.
Si stropeau din ei amarul,
Rotind pe degete zarul;
Se hrăneau cu iluzii,
Îngrăditi de confuzii...
Că dac ar cerși iubirea,
Le ar surâde fericirea,
Falsänd notele vocale
Din jocul scenei teatrale.
Purtati de vânt si ploi,
Se mpotmolirä in noroi,
Prefăcându-se iubiți
De a lor soartă chinuiți..
Din cenușă
Suferința mă sugrumă
În valuri de spumă,
Pereții mă apasă
Sub o ceață deasă.
Ploaia mă răzbate,
La geam,gândul bate,
Noaptea mă inundă
Dorul să l ascundă
Luna lăcrimează
Pe a pleoapei rază,
Stele căzătoare
Mă aruncă n mare.
Tăcerea se prelinge
Din poza care plânge
Și un bocănit în ușă
Mă scoase din cenușă..
Binele de rău..
E comod să reproșezi,
Ieftin să faci rău;
Din prefață maschezi
Chipul viciului tău..
De ce izbești de piatră
Bărna de sub nas;
Nu te pișcă,nu te mustră
Din lăuntricul glas?...
Binele neprețuit,
Dificil de conceput,
E însușit și folosit
Că și personal avut.
Căci pizma prin vene
Stimula placerea
De-a ticlui scene,
Stârnind durerea..
Ideal ar fi să ierți
Din cugetul dezlănțuit
Și tardiv să nu regreți,
Când nu ai cum să fii mântuit..
De dorul tău .
Mi ai stropit amar
Pe cristalul din pahar,
Udă ploaia cenușie
Odaia mea pustie
Ai dispărut in zori
Pe norii curgatori,
Te ai risipit in ceață
In frânturi de gheață.
Pradă uriii sau iubirii,
Pe valul amintirii
Curgeau Pe buze
Cuvinte confuze..
Chipul tău se prelinge,
Ma nfioara ,ma atinge;
Vocea ta răsună
Sub un clar de lună
De dorul tău Ma frâng
Sub râuri care plâng;
E beznă si e frig
Si nopțile te strig
Vreau ușa s o deschizi,
Lampa s o aprinzi,
Galeș sa mi zâmbești,
Din somn sa ma trezești..
Sa fie ca pe vremuri,
In ochii mei sa tremuri,
Caci ma arde lipsa ta
Si gândul de a mai exista!...
Rugăminte
Nu lăsa inimă crudă,
Nu mă arde, să mă udă,
Căci mă topesc de dor
După al tău amor.!
Nu săra pe rană,
Nu stropi dojană;
Eu pe buze te rostesc,
Prin eul tău trăiesc..!
Nu m-azvărli prăpăstios
Cu gândul răutăcios;
Eu te visez în noapte
Și te strig în șoapte!..
Nu -ti îngheța privirea,
Nu -mi curma simțirea;
Eu te iubesc cu patimă
Și te suspin în lacrimă!..
Nu -ti cer imperios,
Doar te rog frumos;
O vorbă dulce, mângâiere
Pentru lăuntrica durere!..
Intr -un sloi de gheață
Te -ai îngrădit pe viață;
Otrăvindu -mă încet
În cuget și în suflet!..
Vraja ta s-a risipit
Iubesc pe altcineva!
Îți voi destăinui cândva,
Pt çă azi încă mă tem
De al tău blestem.
Nu mă scutesc de vină
Și nu ți caut pricină,
Că sunt pradă pasiunii
În bătaia furtunii.
Vraja ta s- a risipit,
Când amarul ai stârnit
În sufletul meu pueril,
Ce ți era fidel,docil.
Nefericirea m a cuprins
Odată cu amorul stins;
Regretele mă urmăresc
La gândul că ți greșesc.
Aș da timpul înapoi
Să renască din noi
Paradisul pierdut
Undeva,în trecut...
Strigătul
Două suflete pierdute
Printre stelele căzute
Prin gravitație atrase,
De durerea ce I strigase.
Pe un tărâm fără nume
Repudiat de astä lume,
Isi cuibäriserä amorul,
Destăinuindu si dorul..
Pt vise spulberate
De as găsi o jumătate
De a dreptul nefirească
In ținuta I trupească.
Si stropeau din ei amarul,
Rotind pe degete zarul;
Se hrăneau cu iluzii,
Îngrăditi de confuzii...
Că dac ar cerși iubirea,
Le ar surâde fericirea,
Falsänd notele vocale
Din jocul scenei teatrale.
Purtati de vânt si ploi,
Se mpotmolirä in noroi,
Prefăcându-se iubiți
De a lor soartă chinuiți..
Din cenușă
Suferința mă sugrumă
În valuri de spumă,
Pereții mă apasă
Sub o ceață deasă.
Ploaia mă răzbate,
La geam,gândul bate,
Noaptea mă inundă
Dorul să l ascundă
Luna lăcrimează
Pe a pleoapei rază,
Stele căzătoare
Mă aruncă n mare.
Tăcerea se prelinge
Din poza care plânge
Și un bocănit în ușă
Mă scoase din cenușă..
Binele de rău..
E comod să reproșezi,
Ieftin să faci rău;
Din prefață maschezi
Chipul viciului tău..
De ce izbești de piatră
Bărna de sub nas;
Nu te pișcă,nu te mustră
Din lăuntricul glas?...
Binele neprețuit,
Dificil de conceput,
E însușit și folosit
Că și personal avut.
Căci pizma prin vene
Stimula placerea
De-a ticlui scene,
Stârnind durerea..
Ideal ar fi să ierți
Din cugetul dezlănțuit
Și tardiv să nu regreți,
Când nu ai cum să fii mântuit..
De dorul tău .
Mi ai stropit amar
Pe cristalul din pahar,
Udă ploaia cenușie
Odaia mea pustie
Ai dispărut in zori
Pe norii curgatori,
Te ai risipit in ceață
In frânturi de gheață.
Pradă uriii sau iubirii,
Pe valul amintirii
Curgeau Pe buze
Cuvinte confuze..
Chipul tău se prelinge,
Ma nfioara ,ma atinge;
Vocea ta răsună
Sub un clar de lună
De dorul tău Ma frâng
Sub râuri care plâng;
E beznă si e frig
Si nopțile te strig
Vreau ușa s o deschizi,
Lampa s o aprinzi,
Galeș sa mi zâmbești,
Din somn sa ma trezești..
Sa fie ca pe vremuri,
In ochii mei sa tremuri,
Caci ma arde lipsa ta
Si gândul de a mai exista!...
Rugăminte
Nu lăsa inimă crudă,
Nu mă arde, să mă udă,
Căci mă topesc de dor
După al tău amor.!
Nu săra pe rană,
Nu stropi dojană;
Eu pe buze te rostesc,
Prin eul tău trăiesc..!
Nu m-azvărli prăpăstios
Cu gândul răutăcios;
Eu te visez în noapte
Și te strig în șoapte!..
Nu -ti îngheța privirea,
Nu -mi curma simțirea;
Eu te iubesc cu patimă
Și te suspin în lacrimă!..
Nu -ti cer imperios,
Doar te rog frumos;
O vorbă dulce, mângâiere
Pentru lăuntrica durere!..
Intr -un sloi de gheață
Te -ai îngrădit pe viață;
Otrăvindu -mă încet
În cuget și în suflet!..