Cearta mare
Doamne, de ii certi pe unii,
Fa-i sa simta ca-s copii
Sa-si revina-a doua zi,
C-au gresit, si-or s-o mai faca
Pana ce or sa Te vada.
Nu le lua speranta toata,
Nu ii pierde, nu le lua
Tot ce ii mai tine-asa
O zi, doua, poate trei
Poate cativa ani, de vrei
Sa se bucure de ei
De ei insisi si de cei
Far' de care nu sunt ei
Ca s-or duce in desarta,
Si-i pacat de viata, toata
Viata celor ce le-ai dat'
Sa se simta impacati,
Impliniti si bucurati
Ca-s iertati, si ca-i mai ierti
Sa se curete de ele,
De pacatele mai grele
26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Marius Ene
Data postării: 5 februarie 2023
Vizualizări: 839
Poezii din aceiaşi categorie
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
O umbră, umbra singurătăţii
Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.
Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.
Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.
Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.
Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.
O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Ciclul efemer
Timpul ticăie,nu tace,
Doru-n poale toarce;
Anii picură în stoluri,
Mistuindu-se in goluri.
Stă oglinda pitulată,
Clipocind sub prelată,
Că nu voia bătrânul chip,
Să răsară din nisip.
Căci tinerețea bântuia.
În sufletul ce vremuia,
Moțăind din cicatrici
Sub scântei de licurici.
Iar trupul veștejit
De neputință copleșit,
Lâncezea in alinare
Cu durerea -n mădulare.
Valul spumegă suflarea,
Risipindu-i pulberea,
Căci cursului efemer
E tot omul prizonier...
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.
Înserare peste lume
Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.
Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.
Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.
Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.
Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.
În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.
Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.
În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.
Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
O umbră, umbra singurătăţii
Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.
Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.
Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.
Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.
Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.
O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Ciclul efemer
Timpul ticăie,nu tace,
Doru-n poale toarce;
Anii picură în stoluri,
Mistuindu-se in goluri.
Stă oglinda pitulată,
Clipocind sub prelată,
Că nu voia bătrânul chip,
Să răsară din nisip.
Căci tinerețea bântuia.
În sufletul ce vremuia,
Moțăind din cicatrici
Sub scântei de licurici.
Iar trupul veștejit
De neputință copleșit,
Lâncezea in alinare
Cu durerea -n mădulare.
Valul spumegă suflarea,
Risipindu-i pulberea,
Căci cursului efemer
E tot omul prizonier...
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.
Înserare peste lume
Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.
Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.
Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.
Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.
Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.
În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.
Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.
În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.
Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.
Alte poezii ale autorului
Cocorii
Mai ieri erau cocori
Intre cer si nori
Azi mai sunt doar frati
Cerul si cu norii
Unde au plecat ei oare
Fratii lor, cocorii?!
Campuri aurii,
Ape stravezii,
Paduri colorate,
Triste sunt
Caci toate au ramas stinghere
In zile tot mai efemere
Isi plang aievea, in zadar
Pe fratii lor, frumosi hoinari
Cocorii
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
Suntem noi
Nepasatori, chiar goi
Si plini de egoiste nevoi?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu noi!?
Suntem noi niste pigmei?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu ei!?
Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,
Cocorii?!
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."
Sursa: revistasinteza.ro
Altar al limbii române
Mai dârz ca tine n-am văzut
Să te topeşti în marea cea romană
Să dai tribut, averi trupești
Dar mai de seamă sufletești
Romanilor cotropitori și seci
Să-ți aperi limba cea de veci
Cu zaț chirilic se-anunțau
Păgâne cotropiri de plaiuri
De când ne știm, avem un graiu
Răpuși, făcuți hamali și tributari
De gloate snoabe, de avari
Suntem aici prin vii și demni și sfinți
Ștefan, Mihai și Brâncoveanu
Letopisețe mari ce ne hrănesc
Cunoașteri și origini românești
Ce astăzi încă nu pălesc
E sfântă limba ce-o avem
Căci încă suntem vii și vechi
Meleaguri sfinte strămoșești
Altar al limbii românești
Marius Ene, Polonia, 31.08.2024
Ziua Limbii Române
Decade ..(re) (II)
Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?
De false judecăți corecte
Crescute-n ani de critici, de suspin
De mari orgolii ce revin
Şi iarăsi.. tot revin
Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate
Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate
Eşti frate geamăn cu Orgoliul
Şi el şi tu, aievea judecați
Ca fiind superiori şi veşnici
Dar veşnic asprii, neînduplecați
Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori
Şi totuşi ..judecați!
Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc
Nu poate potoli asemenea potop
Potop de sete de dreptate,
Potop de ruginite creiere deşarte
De ură, de mândrie, de umilință vie
Ce te aduc să simți, să spui,
Să crezi cu patos, cu tărie
Că viaţa e doar parte din Mândrie
Deşi eşti ființă unică şi încă vie
Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie
În zece ani de lupte de dreptate
De compromisuri limită, forţate
Ajuns-ai să le spui pe toate
Cuvinte aspre şi grețoase
De-ar fi mai blânde ale tale
Limbă de foc, inimă de taur
De-ai şti că tot şi toate ce le judeci
Au şi din gena ta o parte
Poate ai fi mai iubitoare
Aşa cum spui că eşti de fapt
Aşa cum le pretinzi pe toate
De cauți mereu vină
De critici în surdină
De poveşteşti adesea tuturor
Că tu eşti doar lumină
Iar eu adesea întuneric copt
De crezi că astfel sunt de vină
Cum vrei să nască un nou nou
Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?
Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul
De tot repeți aceeaşi strofă
Ți doar să-mi spui că eu,
Sunt tot acelaşi negru vis,
Sunt tot acelaşi om - neomul
Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania
22 55
Doi e mare gospodar
Doi e mare făurar
An de an sunt în pătrar
Doi de doi pe-un piedestal
Au mai pus în sac, un număr
Sacul, gata să se rupă
Plin de-atâtea cifre mari
Cinci e numărul din sac
Care şade-acum pe burtă
Istovit de-atâta muncă
Peste el se puse-acuma
Un alt cinci, de nou pătrar
Amundouă vor să fie
Frați cu noul făurar
Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani)
Evolutie
Egiptenii
XXXI dinastii
Dar XIX
Istorii grele, timpurii
In mii de ani surprinse
Pe pagini galbene, aurii
Prin trestii, papura
Ori pene magice
Din pasari vii
Stilouri mii si mii
In diferite feluri,
In diferite forme de a fi
Marius Ene, Elblag, Poland, 21¹⁴
Brânza și prietenia
Brânza și prietenia
Stăteau odată doi ciobani
Și se gândeau și socoteau
Să-nfăptuiască brânza-n bani
Căci brânza bună mai era
Însă.. pe nimeni nu interesa
Trecu' o luna, trecu' o toamnă
Trecură chiar și câțiva ani
Ciobanii tot mai socoteau
Să-nfăptuiască brânza-n bani
Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?
-Dar stai!, grăiră unul dintre ei
-Cunosc mai mari ciobani ca noi
-Ce știu să facă brânza-n bani,
dar nu au oi!
-Le-om dară așadar pe toate,
Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase
-Așa vom fi o echipă măreață
Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă
Demni de oameni, mândri ciobani,
Dintre cei mai cei, aleși păcurari
Câmpean, Antonescu și Butum
Sunt trei dintre ei, veterani de război
Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu
Carismă, energie, și multă gândire
Se alăturară lor și altor doi
Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi
Antohe, Chingaru
Toți sunt triumfători în feluri distincte
Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi
Așa se-nhămară la drumul cel nou
Ales împreună, gândind să adune
Pe lângă banii de pe brânză
Faimă, măreție, reușite, prețuire
Fără să știe că după o vreme
Prieteni vor fi, legați, într-o mare
De oi rătăcite, de oi nechibzuite
Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare
Ciobanul..aprig, de la munte,
Cu demnitate, sânge românesc,
Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc
În toată-i firea, ființa și puterea
Decis-a să-i adune, pe toți ai lui
Cei mai de preț, ciobani,
Auriferi prieteni, falnici, neclintiți
Statornici în prietenie, valori și modestie
Să se retragă-n munte,
De unde toți plecară-n lume
Crezând că trainică va fi a lor călătorie
În înegurată, falsă promisiune
Ce se numea cândva Q***
Sărată și totuși dulce amintire.
Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe
Cocorii
Mai ieri erau cocori
Intre cer si nori
Azi mai sunt doar frati
Cerul si cu norii
Unde au plecat ei oare
Fratii lor, cocorii?!
Campuri aurii,
Ape stravezii,
Paduri colorate,
Triste sunt
Caci toate au ramas stinghere
In zile tot mai efemere
Isi plang aievea, in zadar
Pe fratii lor, frumosi hoinari
Cocorii
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
Suntem noi
Nepasatori, chiar goi
Si plini de egoiste nevoi?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu noi!?
Suntem noi niste pigmei?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu ei!?
Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,
Cocorii?!
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."
Sursa: revistasinteza.ro
Altar al limbii române
Mai dârz ca tine n-am văzut
Să te topeşti în marea cea romană
Să dai tribut, averi trupești
Dar mai de seamă sufletești
Romanilor cotropitori și seci
Să-ți aperi limba cea de veci
Cu zaț chirilic se-anunțau
Păgâne cotropiri de plaiuri
De când ne știm, avem un graiu
Răpuși, făcuți hamali și tributari
De gloate snoabe, de avari
Suntem aici prin vii și demni și sfinți
Ștefan, Mihai și Brâncoveanu
Letopisețe mari ce ne hrănesc
Cunoașteri și origini românești
Ce astăzi încă nu pălesc
E sfântă limba ce-o avem
Căci încă suntem vii și vechi
Meleaguri sfinte strămoșești
Altar al limbii românești
Marius Ene, Polonia, 31.08.2024
Ziua Limbii Române
Decade ..(re) (II)
Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?
De false judecăți corecte
Crescute-n ani de critici, de suspin
De mari orgolii ce revin
Şi iarăsi.. tot revin
Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate
Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate
Eşti frate geamăn cu Orgoliul
Şi el şi tu, aievea judecați
Ca fiind superiori şi veşnici
Dar veşnic asprii, neînduplecați
Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori
Şi totuşi ..judecați!
Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc
Nu poate potoli asemenea potop
Potop de sete de dreptate,
Potop de ruginite creiere deşarte
De ură, de mândrie, de umilință vie
Ce te aduc să simți, să spui,
Să crezi cu patos, cu tărie
Că viaţa e doar parte din Mândrie
Deşi eşti ființă unică şi încă vie
Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie
În zece ani de lupte de dreptate
De compromisuri limită, forţate
Ajuns-ai să le spui pe toate
Cuvinte aspre şi grețoase
De-ar fi mai blânde ale tale
Limbă de foc, inimă de taur
De-ai şti că tot şi toate ce le judeci
Au şi din gena ta o parte
Poate ai fi mai iubitoare
Aşa cum spui că eşti de fapt
Aşa cum le pretinzi pe toate
De cauți mereu vină
De critici în surdină
De poveşteşti adesea tuturor
Că tu eşti doar lumină
Iar eu adesea întuneric copt
De crezi că astfel sunt de vină
Cum vrei să nască un nou nou
Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?
Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul
De tot repeți aceeaşi strofă
Ți doar să-mi spui că eu,
Sunt tot acelaşi negru vis,
Sunt tot acelaşi om - neomul
Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania
22 55
Doi e mare gospodar
Doi e mare făurar
An de an sunt în pătrar
Doi de doi pe-un piedestal
Au mai pus în sac, un număr
Sacul, gata să se rupă
Plin de-atâtea cifre mari
Cinci e numărul din sac
Care şade-acum pe burtă
Istovit de-atâta muncă
Peste el se puse-acuma
Un alt cinci, de nou pătrar
Amundouă vor să fie
Frați cu noul făurar
Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani)
Evolutie
Egiptenii
XXXI dinastii
Dar XIX
Istorii grele, timpurii
In mii de ani surprinse
Pe pagini galbene, aurii
Prin trestii, papura
Ori pene magice
Din pasari vii
Stilouri mii si mii
In diferite feluri,
In diferite forme de a fi
Marius Ene, Elblag, Poland, 21¹⁴
Brânza și prietenia
Brânza și prietenia
Stăteau odată doi ciobani
Și se gândeau și socoteau
Să-nfăptuiască brânza-n bani
Căci brânza bună mai era
Însă.. pe nimeni nu interesa
Trecu' o luna, trecu' o toamnă
Trecură chiar și câțiva ani
Ciobanii tot mai socoteau
Să-nfăptuiască brânza-n bani
Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?
-Dar stai!, grăiră unul dintre ei
-Cunosc mai mari ciobani ca noi
-Ce știu să facă brânza-n bani,
dar nu au oi!
-Le-om dară așadar pe toate,
Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase
-Așa vom fi o echipă măreață
Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă
Demni de oameni, mândri ciobani,
Dintre cei mai cei, aleși păcurari
Câmpean, Antonescu și Butum
Sunt trei dintre ei, veterani de război
Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu
Carismă, energie, și multă gândire
Se alăturară lor și altor doi
Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi
Antohe, Chingaru
Toți sunt triumfători în feluri distincte
Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi
Așa se-nhămară la drumul cel nou
Ales împreună, gândind să adune
Pe lângă banii de pe brânză
Faimă, măreție, reușite, prețuire
Fără să știe că după o vreme
Prieteni vor fi, legați, într-o mare
De oi rătăcite, de oi nechibzuite
Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare
Ciobanul..aprig, de la munte,
Cu demnitate, sânge românesc,
Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc
În toată-i firea, ființa și puterea
Decis-a să-i adune, pe toți ai lui
Cei mai de preț, ciobani,
Auriferi prieteni, falnici, neclintiți
Statornici în prietenie, valori și modestie
Să se retragă-n munte,
De unde toți plecară-n lume
Crezând că trainică va fi a lor călătorie
În înegurată, falsă promisiune
Ce se numea cândva Q***
Sărată și totuși dulce amintire.
Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe