Colosul
Mă aflam la poalele tale munte
Privirea îmi era o căutare
Trecând hăul tremurând pe punte
Mușcam stânca la prima încercare.
Covor de pietre alunecătoare ,
Jar fierbinte sub picioare de călcat,
Trăind crezul că îmi fac cărare
Un munte, eu,aveam de escaladat.
Deasupra ploi și vânturile sunt reci,
Uneori un strop sângeriu de soare,
Îmi este frică de hăul ce pe veci
Muntele mi-a săpat la picioare .
Tu plin de bogății mi te-ai arătat
Nu aveam voie să mă înfrupt din ele
Cu fiare sălbatice m-am luptat
Copacii m-au zgâriat cu alor nuiele.
Colosul la apus era escaladat……
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 12 iulie 2022
Vizualizări: 1295
Poezii din aceiaşi categorie
Din același fum
Din același fum
de speranță
de care depindeam, firul
ce s-a rupt, pierzanie.
Cerul mi-e tată
iar Marea mi-e mamă-
până și necunoscutul mi-e cunoscut;
dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.
Coșmarul.
Iar cum rădăcina unei flori se ofilește
în pământu’ Străin-
așa și rădăcina mea
se stinge încetișor…
În abisul de măști.
De nu știam de Cutia Pandorei
de speranța fragilă;
Miracolele nu ar fi fost adevărate;
dar…Teroarea a sosit.
Neglijența firii omenești,
Indiferența ta, ucide
cu Aparențe parfumate
și esențe de Galben.
E vina mea, oare?
Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...
căci acum lumea e o tornadă
de Amintiri ce mă țin captiv
în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.
De nu îți place sau n-ai vrea,
Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;
Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.
Chiar de te-ai preface.
Rece, ca cimentul scărilor lungi.
ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte
nu îți pot simți Căldura.
căci Fumul e mai cald decât Grija ta.
Ace de ceas oprite în amintirile disperate
De Iubire, Armonie
Iar tu n-ai ajuns la Timp;
Nici nu vei fi.
Adio.
Și tot ce îmi Doream
Era Iubirea ta necondiționată;
Dorință Eșuată a unui Copil
Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.
Și stau și mă întreb…
Cine Ești?
Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.
Voi, ăștia!
Ăștia
...
Ne sorb ăștia viața însetați
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
De-a ne-nchina măștilor vopsite
În culori stridente, dichisite,
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!
...
Și dacă viața încă ne e dragă,
Au ăștia grijă să ne dreseze bine,
Pentru-a privi doar cum se cuvine,
Contactele cu lumile străine
Mai nimic să nu se nțeleagă!
...
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați
Vopsiți în culori stridente, dichisite,
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
Voi ăștia, posesori ai vieților finite,
V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?
Distrugere
Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,
Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare
Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,
A alungat stelele din preajma astrului pământesc.
La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă
Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,
Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire
Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.
Frica unei morții lente a depășit eul personal
Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,
Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții
Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.
Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre
Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.
Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari
Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.
Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,
Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,
Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,
Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.
Amanet
nu prea cunosc a lumii taină
mi-ar trebui în amanet să las
atâţia ani
să-i dezgolesc puţin
întunecata haină
să-ntrezăresc sub ea un ocean
şi tot mă-ntreb
de-o fi să-i spintec faima
în adândimea necuprinsului măreţ
o fi vreo cale să vă dărui ploaia
lăsând toţi anii
amanet
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Din același fum
Din același fum
de speranță
de care depindeam, firul
ce s-a rupt, pierzanie.
Cerul mi-e tată
iar Marea mi-e mamă-
până și necunoscutul mi-e cunoscut;
dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.
Coșmarul.
Iar cum rădăcina unei flori se ofilește
în pământu’ Străin-
așa și rădăcina mea
se stinge încetișor…
În abisul de măști.
De nu știam de Cutia Pandorei
de speranța fragilă;
Miracolele nu ar fi fost adevărate;
dar…Teroarea a sosit.
Neglijența firii omenești,
Indiferența ta, ucide
cu Aparențe parfumate
și esențe de Galben.
E vina mea, oare?
Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...
căci acum lumea e o tornadă
de Amintiri ce mă țin captiv
în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.
De nu îți place sau n-ai vrea,
Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;
Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.
Chiar de te-ai preface.
Rece, ca cimentul scărilor lungi.
ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte
nu îți pot simți Căldura.
căci Fumul e mai cald decât Grija ta.
Ace de ceas oprite în amintirile disperate
De Iubire, Armonie
Iar tu n-ai ajuns la Timp;
Nici nu vei fi.
Adio.
Și tot ce îmi Doream
Era Iubirea ta necondiționată;
Dorință Eșuată a unui Copil
Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.
Și stau și mă întreb…
Cine Ești?
Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.
Voi, ăștia!
Ăștia
...
Ne sorb ăștia viața însetați
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
De-a ne-nchina măștilor vopsite
În culori stridente, dichisite,
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!
...
Și dacă viața încă ne e dragă,
Au ăștia grijă să ne dreseze bine,
Pentru-a privi doar cum se cuvine,
Contactele cu lumile străine
Mai nimic să nu se nțeleagă!
...
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați
Vopsiți în culori stridente, dichisite,
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
Voi ăștia, posesori ai vieților finite,
V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?
Distrugere
Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,
Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare
Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,
A alungat stelele din preajma astrului pământesc.
La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă
Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,
Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire
Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.
Frica unei morții lente a depășit eul personal
Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,
Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții
Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.
Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre
Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.
Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari
Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.
Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,
Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,
Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,
Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.
Amanet
nu prea cunosc a lumii taină
mi-ar trebui în amanet să las
atâţia ani
să-i dezgolesc puţin
întunecata haină
să-ntrezăresc sub ea un ocean
şi tot mă-ntreb
de-o fi să-i spintec faima
în adândimea necuprinsului măreţ
o fi vreo cale să vă dărui ploaia
lăsând toţi anii
amanet
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Alte poezii ale autorului
CÂND IUBIREA IUBEȘTE
Pictează-mi cuvinte din triluri de chemare
Culori îți scriu din dorințele mele
Amândoi să culegem doar vise reale.
Dăruiește-mi pădurea în ramă de tablou
Eu … anotimpul îl scriu cu tușuri din stilou
Când setea de frumos niciodată nu moare.
Să chemi și un nor, da, da… un pic să ne plouă
Soarele să modeleze un curcubeu
Din zilele noastre să ne scriem un eseu.
Iubirea în șoaptă-i picătură de rouă
Nuanțe din culorile vieții ne privesc
Când tu scrii ,,iubesc,, eu, iubirea ți-o citesc.
Poetului Mihai Eminescu
Ascuns în versurile tale
Trec vremuri, lumea nu mai ştie
Că străbăteai şi deal şi vale
Însoţit fiind de poezie.
Aveai cu tine şi cavalul,
Pădurea, cerul şi iubita
Soarele îţi luminase harul
Ce nobilă-ți fuse vruta.
Mai ocolit, mai pe de-a dreptul
Când printre flori, când drum cu spini
Călătorea cu tine totul
Tu printre aştri un peregrin.
Dacă nu te citeşte lumea
Să-ţi desluşească al tău secret
Păstrează-ți în Ipotești pădurea
Si-n cer fii Luceafărul poet.
Ferestrele primăverii
Anotimpul din calendar
Deschide luminii fereastra
Crengile unui copac solitar
Mă ating cu mugurii treziți
De-o pasăre cu triluri timide
Multe ferestre, multe priviri,
Soarele pe toate le cuprinde.
…………………………………………………
Un ghiocel, îmbrăcat elegant
Doar de viorele însoțit
Zâmbește ștrengar unui brebenel
Ce-i prin iarba crudă rătăcit
Alungând un fulg pribeag,
Rece , apos și arogant
Vai! Toate petalele i-a stropit…
Oare primăvara să fi venit
Sau iarna încă nu m-a părăsit?
………………………………………………….
Un bondar cam hărțăgos
Recomandându-se albină
Se uită pieziș, invidios
La un melc ce caută leac
Pentru spate, pentru față
Gârbovit și supărat
Iarna căsuța iar i-a stricat.
Complicată e natura
Cu-al ei farmec, primăvara
Face ordine în paradis.
……………………………………………………
Mai la vale pe cărare
Iarba-n verde s-a machiat,
Degrabă o paște murgul
Bucuros, azi nu-i înhămat
Scuturându-și coama deasă
Lasă-n urmă un nechezat
Din tufiș un iepuraș
Cu-o ureche cam beteagă
Are o mare supărare
Murgul , alergând l-a speriat.
…………………………………………..
Un copil cu a lui vârstă
O urzică a mângâiat
Și se-ntreabă supărat
De ce oare l-a înțepat.
Pe cercel tu m-ai călcat,
I-ar fi răspuns urzicuța
Bosumflat copilașul a plecat
La mama, să-i sărute mânuța.
……………………………………………….
Iar pădurea semn îmi face …
Vino, vino să mă vezi
Să auzi cum cântă cucul
Speriat de glas de cerbi
Când ecoul se lipește
De stejari, de fagi bătrâni
Iarba veselă mă privește
Mulțumită cu-al ei destin.
Sigur primăvara o primește
Fir cu fir face-un festin.
…………………………………………….
Rezemată de un timp
Timpul meu de mult tocit
Lăsând fereastra larg deschisă
Soarele în mine s-a cuibărit…
A venit ! primăvara a venit.
Ce ţi-aş spune
Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept strigătul de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi ridici disperarea
Și tristețea inimii.
NĂFRAMA MAMEI
Împăturită-n clipele de vălmășeală,
Păstrată printre amintiri
Năframa mamei am despletit-o
Pictând din mângâierile-i calde
Punte peste timp
Năframa mamei
Mi-a fost....Îmi este sfânt veșmânt.
De ce
De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?
CÂND IUBIREA IUBEȘTE
Pictează-mi cuvinte din triluri de chemare
Culori îți scriu din dorințele mele
Amândoi să culegem doar vise reale.
Dăruiește-mi pădurea în ramă de tablou
Eu … anotimpul îl scriu cu tușuri din stilou
Când setea de frumos niciodată nu moare.
Să chemi și un nor, da, da… un pic să ne plouă
Soarele să modeleze un curcubeu
Din zilele noastre să ne scriem un eseu.
Iubirea în șoaptă-i picătură de rouă
Nuanțe din culorile vieții ne privesc
Când tu scrii ,,iubesc,, eu, iubirea ți-o citesc.
Poetului Mihai Eminescu
Ascuns în versurile tale
Trec vremuri, lumea nu mai ştie
Că străbăteai şi deal şi vale
Însoţit fiind de poezie.
Aveai cu tine şi cavalul,
Pădurea, cerul şi iubita
Soarele îţi luminase harul
Ce nobilă-ți fuse vruta.
Mai ocolit, mai pe de-a dreptul
Când printre flori, când drum cu spini
Călătorea cu tine totul
Tu printre aştri un peregrin.
Dacă nu te citeşte lumea
Să-ţi desluşească al tău secret
Păstrează-ți în Ipotești pădurea
Si-n cer fii Luceafărul poet.
Ferestrele primăverii
Anotimpul din calendar
Deschide luminii fereastra
Crengile unui copac solitar
Mă ating cu mugurii treziți
De-o pasăre cu triluri timide
Multe ferestre, multe priviri,
Soarele pe toate le cuprinde.
…………………………………………………
Un ghiocel, îmbrăcat elegant
Doar de viorele însoțit
Zâmbește ștrengar unui brebenel
Ce-i prin iarba crudă rătăcit
Alungând un fulg pribeag,
Rece , apos și arogant
Vai! Toate petalele i-a stropit…
Oare primăvara să fi venit
Sau iarna încă nu m-a părăsit?
………………………………………………….
Un bondar cam hărțăgos
Recomandându-se albină
Se uită pieziș, invidios
La un melc ce caută leac
Pentru spate, pentru față
Gârbovit și supărat
Iarna căsuța iar i-a stricat.
Complicată e natura
Cu-al ei farmec, primăvara
Face ordine în paradis.
……………………………………………………
Mai la vale pe cărare
Iarba-n verde s-a machiat,
Degrabă o paște murgul
Bucuros, azi nu-i înhămat
Scuturându-și coama deasă
Lasă-n urmă un nechezat
Din tufiș un iepuraș
Cu-o ureche cam beteagă
Are o mare supărare
Murgul , alergând l-a speriat.
…………………………………………..
Un copil cu a lui vârstă
O urzică a mângâiat
Și se-ntreabă supărat
De ce oare l-a înțepat.
Pe cercel tu m-ai călcat,
I-ar fi răspuns urzicuța
Bosumflat copilașul a plecat
La mama, să-i sărute mânuța.
……………………………………………….
Iar pădurea semn îmi face …
Vino, vino să mă vezi
Să auzi cum cântă cucul
Speriat de glas de cerbi
Când ecoul se lipește
De stejari, de fagi bătrâni
Iarba veselă mă privește
Mulțumită cu-al ei destin.
Sigur primăvara o primește
Fir cu fir face-un festin.
…………………………………………….
Rezemată de un timp
Timpul meu de mult tocit
Lăsând fereastra larg deschisă
Soarele în mine s-a cuibărit…
A venit ! primăvara a venit.
Ce ţi-aş spune
Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept strigătul de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi ridici disperarea
Și tristețea inimii.
NĂFRAMA MAMEI
Împăturită-n clipele de vălmășeală,
Păstrată printre amintiri
Năframa mamei am despletit-o
Pictând din mângâierile-i calde
Punte peste timp
Năframa mamei
Mi-a fost....Îmi este sfânt veșmânt.
De ce
De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?