Categoria: Poezii dedicate Mamei
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 15 ianuarie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 605
Poezii din aceiaşi categorie
Ma ierti mămica mea...
Din ochii mamei
Scumpi si dragi,
O lacrima se scurge...
Mamica mea ,nu lacrima ,
Nu are rost a plinge...
Pasesc prin amintiri zimbind...
Iti multumesc, o viata,
Nu-i om pe lume, pe pamint...
Esti firul de speranta...
Oricum in viata as gresi,
Eu vreau ertarea ta...
Si cit de strimb nu as pasi
Ma ierti, mamica mea...
Pentu ( Turcanu Svetlana)
versuri le mele :-)
Mama
Mama noastra-i chip de zana
Frumoasa, blanda, blajina
Inima-i izvor de dor
Dragoste, speranta, amor
Iubirea-i nemarginita
Larga , multa, infinita
Sufletul -i e ca o mare
Cu comori si cu smeralde
Smerita si cu rabdare
Nu se plange,iertatoare
Pentru toate-i multumesc
E darul nostru ceresc
Pentru Mama
Dulce scumpa mama noastra
Vrem ca ingerii sa-ti fie
Paznici peste tot cu tine
Trei suntem, avem de toate
Iti dorim noi sanatate
Te iubim nespus de mult
Pentru noi esti ceva sfint
De la scumpii tai copii
Dima , Vali si Mihai . .
Mămica mea cea ideală
Ești o rază luminoasă,
Ce prin gânduri, se revarsă,
E scumpica mea mămică,
Pentru mine, lacrimi pică.
Nopțile-mi sărută fruntea,
Limpezâ-ndumi chiar și mintea,
Ea mă iubește,
Și mă ocrotește.
Mulțumesc mamă dragă!
Ce mult am încercat să-ți spun,
Ce ai fi vrut să afli de la mine,
Să știi de ce-am ales alt drum,
Și nu te-am ascultat pe tine
M-ai dus de mic la grădiniță,
Și m-ai convins să învăț carte,
Mi-ai pus în mână toc și peniță,
Și litera am scris-o târziu în noapte
M-ai îndemnat să lupt în viață,
Să nu mă las calcat în picioare,
Trezirea să fie dis de dimineață,
Și lucrului făcut, să-i dau valoare
Te-ai bucurat când am învins,
Și-ai plâns cu mine la necaz,
Spre înainte tu m-ai împins,
Și lacrima mi-ai șters-o pe obraz
.................................
Anii în timp au venit peste noi,
Și ne-au adus bune și rele,
Și zid solid am ridicat noi doi,
Ca stavilă s-avem în clipe grele
..........................
Acum când ai plecat la Cer,
Te plàng și-mi cer iertare,
Și nu-mi rămâne decât să sper,
Să te revăd...în viața viitoare!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
MAMA , -ICOANĂ DE ÎNCHINAT !-
E drept ,Doamne ,ce-ai făcut
Când ai hărăzit femeii ,
Să aducă urmași în lume ,
Recunoaște , n-ai greșit .
I-ai dat chipul de madonă ,
Și brațe mângâetoare ,
I-ai frumusețea florii
Și chipul de primăvară ,
I-ai dat ochi ca să desmerde
Și sflet de pâine coaptă :
Tot ce-i mai frumos pe lume
Chipului mamei i-ai dat :
E suavă și subțire -
Icoană de închinat .
Ma ierti mămica mea...
Din ochii mamei
Scumpi si dragi,
O lacrima se scurge...
Mamica mea ,nu lacrima ,
Nu are rost a plinge...
Pasesc prin amintiri zimbind...
Iti multumesc, o viata,
Nu-i om pe lume, pe pamint...
Esti firul de speranta...
Oricum in viata as gresi,
Eu vreau ertarea ta...
Si cit de strimb nu as pasi
Ma ierti, mamica mea...
Pentu ( Turcanu Svetlana)
versuri le mele :-)
Mama
Mama noastra-i chip de zana
Frumoasa, blanda, blajina
Inima-i izvor de dor
Dragoste, speranta, amor
Iubirea-i nemarginita
Larga , multa, infinita
Sufletul -i e ca o mare
Cu comori si cu smeralde
Smerita si cu rabdare
Nu se plange,iertatoare
Pentru toate-i multumesc
E darul nostru ceresc
Pentru Mama
Dulce scumpa mama noastra
Vrem ca ingerii sa-ti fie
Paznici peste tot cu tine
Trei suntem, avem de toate
Iti dorim noi sanatate
Te iubim nespus de mult
Pentru noi esti ceva sfint
De la scumpii tai copii
Dima , Vali si Mihai . .
Mămica mea cea ideală
Ești o rază luminoasă,
Ce prin gânduri, se revarsă,
E scumpica mea mămică,
Pentru mine, lacrimi pică.
Nopțile-mi sărută fruntea,
Limpezâ-ndumi chiar și mintea,
Ea mă iubește,
Și mă ocrotește.
Mulțumesc mamă dragă!
Ce mult am încercat să-ți spun,
Ce ai fi vrut să afli de la mine,
Să știi de ce-am ales alt drum,
Și nu te-am ascultat pe tine
M-ai dus de mic la grădiniță,
Și m-ai convins să învăț carte,
Mi-ai pus în mână toc și peniță,
Și litera am scris-o târziu în noapte
M-ai îndemnat să lupt în viață,
Să nu mă las calcat în picioare,
Trezirea să fie dis de dimineață,
Și lucrului făcut, să-i dau valoare
Te-ai bucurat când am învins,
Și-ai plâns cu mine la necaz,
Spre înainte tu m-ai împins,
Și lacrima mi-ai șters-o pe obraz
.................................
Anii în timp au venit peste noi,
Și ne-au adus bune și rele,
Și zid solid am ridicat noi doi,
Ca stavilă s-avem în clipe grele
..........................
Acum când ai plecat la Cer,
Te plàng și-mi cer iertare,
Și nu-mi rămâne decât să sper,
Să te revăd...în viața viitoare!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
MAMA , -ICOANĂ DE ÎNCHINAT !-
E drept ,Doamne ,ce-ai făcut
Când ai hărăzit femeii ,
Să aducă urmași în lume ,
Recunoaște , n-ai greșit .
I-ai dat chipul de madonă ,
Și brațe mângâetoare ,
I-ai frumusețea florii
Și chipul de primăvară ,
I-ai dat ochi ca să desmerde
Și sflet de pâine coaptă :
Tot ce-i mai frumos pe lume
Chipului mamei i-ai dat :
E suavă și subțire -
Icoană de închinat .
Alte poezii ale autorului
O zi
Dimineața mă nasc
Din resemnarea viselor
Ziua culorile
Înoată pe irisul meu
In susul timpului
Spre apus, unde copacul
Bea seva din somnul
Gândurilor mele
Îmbrățișându-și tulpina
S-audă cum îi cresc
Crengile și rădăcina.
Doar o stea, o singură stea
Și ea căzătoare
Îmi spune adevărul
De ce soarele
Dimineața răsare.
Copilărie
S-a coborât peste pernă
Liniștea
Jocurile - s răvășite
Să alunge o mie de ani
tristețea.
E ziua când copilăria
Culege prima dată
Tinerețea.
SCRISOARE TĂRZIE
Copilă cu părul blond
Dintr-un timp de mult trecut
Mereu readuc în gând
Ochi albaștri,glas plăcut
Și-o rochie mătase albă.
Numele-ți aud strigând
Din zilele-n care adunam buburuze
Să-ți fac din ele roșie salbă,
Cerându-ți sărutarea de pe buze.
…………………………………………………..
Sunt luni, ani și-un dor
La vremea dansului în doi
Mi-ai refuzat tangoul,
Trifoiul cu patru foi
Îmbrățișându-mă în al tău vals,
Valsul primului fior
Când, pierduți intr-un decor diafan
Priveam lampadarul din flori de castan.
……………………………………………
Timpul sfâșie,
Ochii tăi sunt tot albaștri
Păru-i argintiu, rochia-i cenușie,
Scrutând doar amintirea mi-a răspuns
Și pașii mă duc în ceata de sihaștri
Când, clopote bat un plâns ascuns
Resemnarea-i un văl pierdut
Adun buburuze și-mi este dor,
Dor de ochii albaștri, de-al tău sărut...
De ce
De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?
UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …
MĂ ÎNTREB ȘI-MI RĂSPUND
Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.
Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.
Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.
Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.
Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.
De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.
O zi
Dimineața mă nasc
Din resemnarea viselor
Ziua culorile
Înoată pe irisul meu
In susul timpului
Spre apus, unde copacul
Bea seva din somnul
Gândurilor mele
Îmbrățișându-și tulpina
S-audă cum îi cresc
Crengile și rădăcina.
Doar o stea, o singură stea
Și ea căzătoare
Îmi spune adevărul
De ce soarele
Dimineața răsare.
Copilărie
S-a coborât peste pernă
Liniștea
Jocurile - s răvășite
Să alunge o mie de ani
tristețea.
E ziua când copilăria
Culege prima dată
Tinerețea.
SCRISOARE TĂRZIE
Copilă cu părul blond
Dintr-un timp de mult trecut
Mereu readuc în gând
Ochi albaștri,glas plăcut
Și-o rochie mătase albă.
Numele-ți aud strigând
Din zilele-n care adunam buburuze
Să-ți fac din ele roșie salbă,
Cerându-ți sărutarea de pe buze.
…………………………………………………..
Sunt luni, ani și-un dor
La vremea dansului în doi
Mi-ai refuzat tangoul,
Trifoiul cu patru foi
Îmbrățișându-mă în al tău vals,
Valsul primului fior
Când, pierduți intr-un decor diafan
Priveam lampadarul din flori de castan.
……………………………………………
Timpul sfâșie,
Ochii tăi sunt tot albaștri
Păru-i argintiu, rochia-i cenușie,
Scrutând doar amintirea mi-a răspuns
Și pașii mă duc în ceata de sihaștri
Când, clopote bat un plâns ascuns
Resemnarea-i un văl pierdut
Adun buburuze și-mi este dor,
Dor de ochii albaștri, de-al tău sărut...
De ce
De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?
UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …
MĂ ÎNTREB ȘI-MI RĂSPUND
Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.
Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.
Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.
Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.
Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.
De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.