NĂFRAMA MAMEI

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..

Pe nimeni nu aștept
Nu vreau nimic
Deși la mine
Ușa sufletului e deschisă
Solitar și răvășit
Salut, dar …
Nu aud nici u  răspuns
Și mâna îmbrățișării
Mi-a rămas întinsă.
Dau pasul mai grăbit
Sau mai domol
În ritmul vieții
Și a eului ascuns
Reazem de mesteacăn
Umărul ușor, ușor….
Îi simt seva neatinsă
În alba lui scoarță.
Copacul un statornic
Eu, trecător spovedit.

Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele  care cad
Triste, galbene și mor.
Doar  cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar  un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este  vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.

E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez  parcul care se află în proximitatea locuinței,  pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc,  prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce  la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii,  voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare,  zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-

Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine,  l-a dat copilului meu  înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele  de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut  multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu,  merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa  cu care a plecat din apartament când a venit executorul  judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor  să plecăm. Au plecat vorbind între ele.

Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic  cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân  pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :

Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera  cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an.   Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav.  Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire,  Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă  dar deja inima încetase…      

Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi  traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă  să-i spun  unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !!  Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să  constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau  din    bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită,  cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.

Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce  am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.

Mă lipesc de un dor nestins

Să privim îndepărtarea

Unde  codrul de iarnă-i nins

Și crengile sunt arcade

Când din cer omătul cade



Printre fulgii dintre brazi

Prin troiene și nămeți

Să rămânem vechi drumeți

Tu și eu doi rătăciți

Ce-au uitat ce zi e azi

Printre fulgi…Printre brazi…

•Eu aș vrea o lumea-ntreagă sa blestem,

Dar ce folos?

Căci o vorbă nu vei scoate,

Căci tu chipul l-ai întors .

•Mâna ta cea vineție,

Azi e rece, nemișcată...

Altădat' era blajină...

Dătea mângâiere calda!

•Unde mamă poate lumea

Să-ncropească-mi suferința 

Când neantul de durere 

Poate să- mi înece ființa?!

•Căci de foame nu îmi ține 

Că în pace tu te-ai dus,

Nici de sete suferința-ți 

Care repede- apus!

•Căci ma uit la tine, mamă, 

Nu ma privești înapoi!

C-a venit momentul, mamă, 

Și în mine e război!

•În mine dăinuie frica 

De a te privi de-aproape ;

Oare ce- o sa văd în tine,

Ori regrete..ori păcate?!

• Și miroase a durere 

Înconjurată sunt acum;

Căci nu cred ca am puterea 

Să te duc p- ultimul drum!

• Tu ai vrea cosmetizarea,

De pe fața să îți șteargă ,

Ce- ai lăsat în lumea asta 

Și tu crezi că o să meargă?!

•Când durerea,  dragă, mamă, 

E de amândouă părți 

C- ai lăsat în lumea asta 

Și copii..dar și nepoți!

•Oare gândul nemuririi

Goliciunea mi- o alină ?

Când mi-ai spus,  iubită mamă 

Că vei mai răbda o luna?!

•Ca aprilie să vină ,

Să îmi poți tu spune iar,

Ce mai rază de lumină 

Ai primit atunci în dar!

• Și-nc- o lună sa mai treacă ,

Și sa vina luna mai

" La mulți ani" nu o sa-ți  cânt.

Căci eu am să-ți plâng pământul 

Să te ridici din mormânt!

•E macabru gândul care,

Zilele îmi înconjoară, 

Când eu știu acum că totul 

A fost doar..odinioară...

•Și ca timpul nu ne iartă 

Și ne asuprește tare,

Când rămâne- n amintire 

O comoară atât de mare!

•Cum să nu plâng atât,  mamă, 

Când eu știu că m-ai crescut,

Și cu jertfă și sudoare,

Ai făcut cât ai putut!

• Mi-aș dori- n aceasta viață,

Să pot să compar cu tine

Tot ce-a mai rămas excentric..

Și loial..și bun în mine!

•Căci profesor mi-ai fost, mamă, 

Educație mi-ai dat.

Oare pot să pun în ramă

Tot ce tu m-ai învățat?

• M- ai crescut învingătoare;

Ca o bravă luptătoare:

MAMA:"- TU NU PLÂNGE, DOAR ZÂMBEȘTE!

                 ÎNVAȚĂ CA SĂ FII TARE!!!!"

I. Suntem două la mama, măi dorule,

Ca soarele şi luna, măi dorule, 

Suntem două la mama, măi dorule.

II. Ca soarele şi luna, măi dorule,

Suntem două la părinţi, măi dorule,

Ca şi doi pomi-nfloriţi, măi dorule.

III. Părinţii ne-o învăţat, măi dorule, 

Ca să fim de cinste-n sat, 

Părinţii ne-o învăţat, măi dorule.

IV. Ca să fim de cinste-n sat, 

Şi să fim de omenie, dorule, 

Cum trebui-o fată să fie, dorule.

V. Eu la lume oi cânta, măi dorule, 

Şi pe ei oi bucura, măi dorule, 

Eu la lume oi cânta, măi dorule, 

Şi pe ei oi bucura, măi dorule,

Şi-oi cânta mândru la lume. 

VI. Cum cântă cucu-n pădure, 

La părinţi le mulţumesc, măi dorule, 

Pentru traiul ce-l trăiesc, măi dorule, 

La părinţi le mulţumesc, măi dorule,

Pentru traiul ce-l trăiesc, măi dorule.

VII. Dă-le, Doamne, sănătate, dorule, 

Şi de bine s-aibă parte, dorule,

Dă-le, Doamne, sănătate, dorule, 

Şi de bine s-aibă parte , dorule. 

De la VASILE VLAD pentru Maria Hotiko.

Sursa Inspirație: YouTube "Suntem două la mama".

Nu-s ce-ai visat când mă țineai în brațe, 

Dar sunt mai mult decât un vis pierdut,

Un copil, ce din piedici să se-nalțe,

Să nu se teamă-n lume, ci să fie un început.

Mi-ai spus cândva că omul nu-i haina scumpă,

Doar ce păstrează-n piept când dă totul jos,

Am luat cu mine vorbele-ți în lampă,

Le-am scos când viața s-a vrut pe dos.

N-am fost perfectă, dar am luptat,

Am rătăcit mereu cu un dor ce apasă,

Și-am înțeles că tot ce-am căutat 

Era în tine, mamă, tainic și acasă.

Azi zâmbesc din plin, fără mască,

Am cules iubire, pașii mi i-am strâns,

Și tot ce-am fost cândva, marea să zdrobească,

S-a risipit... în locurile ce am plâns.

Și nu de dor, ci de lumină vie,

De cât de mult mi-ai fost, fără de glas,

Sunt aici, nu doar să-ți spun „mi-e bine”,

Ci să-ți arăt că-n tot ce sunt... tu ai rămas.

Unica fiinţă Mama mea, icoană sfântă, Mama mea, suflet de pâine, Tu eşti unica fiinţă Care în sufletul meu veşnic va rămâne. Va trece timpul peste mine, Va trece timpul peste noi, Dar tu vei fi unica fiinţă Care mă va apăra de vânt şi ploi. Pentru tine, scumpă mamă, Aş trece munţii în zbor, Căci tu eşti acea fiinţă Care mi-ai dat un viitor. În faţa ta mă închin Şi multă sănătate îţi doresc, Căci tu eşti unica fiinţă Pe care cu adevărat o iubesc. poezie de Vladimir Potlog

Iubeste-ti mama
Tu cel ce mai ai o mama 
Fii fericit ca inca o ai
Vocea ei calda sa-ti spuna
Veniti la mama in vizita
Iubeste-ti mama
O vorba buna sa-i soptesti
Numai o mama stie bine
Cum inima sa ti-o aline
Raspunde-i cu blandete
cand te cheama
Iubeste-ti mama
Nimeni nu te va iubi
asa cu te iubeste mama
Ce bine e cand ai o mama
Mai vrea si ea o alinare
Ea pentru tine s-a trudit
Iubeste-o si respect-o
Na-i dreptul sa o judeci
Tot ce esti e datorita ei
O mama merita iubita
Fa-ti timp si stai cu mama
Iubeste-ti mama

Oh! Scumpă mamă,

Cu al tău zâmbet de pus în ramă,

Dulce înger ce-mi alini durerea,

Vieții mele tu i-ai dat puterea,

Dar ce putere mamă dragă?

Căci puterea ce mi-o dai,

Ți-e zâmbetul ce străbate un întreg rai.