Tata

Mai ieri erau cocori 

Intre cer si nori

Azi mai sunt doar frati

Cerul si cu norii

Unde au plecat ei oare

Fratii lor, cocorii?!

Campuri aurii,

Ape stravezii,

Paduri colorate,

Triste sunt 

Caci toate au ramas stinghere

In zile tot mai efemere

Isi plang aievea, in zadar

Pe fratii lor, frumosi hoinari

Cocorii

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

Suntem noi

Nepasatori, chiar goi

Si plini de egoiste nevoi?

De nu ne-ntrebam 

Ce e cu noi!?

Suntem noi niste pigmei?

De nu ne-ntrebam

Ce e cu ei!?

Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,

Cocorii?!

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."

Sursa: revistasinteza.ro

De ziua profesorilor cu drag
Vă mulțumim din inimă
Pentru meseria voastră pe-acest meleag
Ne-nchinăm cu mare stimă

A doua mamă și-al doilea tată
Ați fost mereu alături de noi
Ne-ați îndrumat de fiecare dată
O lumină caldă pe-ale noastre foi

De ziua profesorilor cu drag
Vă dorim din suflet
Chiar dacă mergem în zigzag
Să luați totul cu un zâmbet

Să aveți puteri și sănătate
Iubiții noștri profesori
Să mergem cu demnitate mai departe
Și prin cărți să nu fim doar călători

Uneori mă gandesc,

Cum de mă iubești,

Aș vrea să îți spun ce gândesc,

Dar mi-e frică să nu mă parasești.

Aș vrea să îți vorbesc,

Dar tu mă izgonești ,

În fiecare clipă când îmi vorbești,

Sufletul mi-l răscolești.

Îmi spui o dată te iubesc,

Apoi mă părasești,

Nu înțeleg de ce,

Dar tu mă înebunești.

Ultimile clipe,

Aș vrea să ți-le vorbesc,

Măcar un minut,

Sa mă înțelegi.

Zi cu soare,zi-nsorită
Tu..te simţi cea mai iubită.
Raza-ţi chipul luminează
Iluzii dulci crează!

Eşti o făptură ireală
O femeie ideală!
Primăvara-îţi stă bine
Odată cu tine vine.

Ca un soare luminezi
Amintiri plăcute creezi.
Eşti o fire Dumnezească-
A cerului crăiasă!

Doamne la Gigi de-i dai,

El face din dar un har,

Pe multi el a ajutat,

Ce-a făcut e minunat.

Biserici a construit,

Case multe-a a dăruit,

Este bun și rugător,

Și iubit de-al său popor.

Doamne să-i dai sănătate,

Și iertare de păcate.

Gigi ție îți dorim,

Să ai multa bucurie,

Să-ți ajute Dumnezeu,

Să faci bine tot mereu.

   DOAMNE AJUTA.

       (Dedicata -GIGI BECALI)

Străzi pustii si-aglomerate
Cît şi vechi, atît şi-nalte
Lume e, dar sunt străin
Cu picturi, fără stăpîn
Case se întîlnesc pe drum
Alb, modern şi-ncăpătoare
Oameni mici şi mari de-acum
Ei păşesc, cu-alor dreptate
Oare toţi îşi au cămin!
Locul său, cel care des
E numit de noi: "Acasă"
Pleci, dar te întorci mereu
Vin şi eu, spre casă.
Nins să fie, sau să ploaie
Să alergi doar după soare
Cînd eşti printre spini
Dar mereu sub nori.
Fericirea e în clipa
Ce n-o preţuieşti
Teama, frica si dorinţa
Tu acasă eşti?
Cînd stabilul e ştiut
Că nu se cunoaşte
Bucuria o resimţi
Dar de ea n-ai parte.

“-Spune-mi tată pan’ acuma, cum ţi-a fost în cerul sfânt, 
Mai aproape de lumina şi de bunul Dumnezeu?” 
“-Am stat dragă mea cu tine pan’ acuma pe pământ. 
Ţi-am fost pază şi putere şi ţi-am fost şi suflet eu. 

Şi când lacrimi pe obraji îţi curgeau în râuri pline, 
Trimiteam câte un suflet din durere să-ţi aline, 
Iar când nimeni pe potrivă pentru tine nu găseam, 
Pe ascuns, în taina serii, eu, cu mâina, le ştergeam. 

Mi-i geniul rece, ca ghiața, dar clar e, ca seara senină
Cînd ochii îmi sunt întuneric, în miez, ei sunt plini de lumină.
Pe chipul meu palid, de ceară, pășesc amintirile - șir,
De mult, s-a umplut de veninuri, al vieții de aur potir...

Prin prisma genezei ce vine, din vuetul vremii apuse,
Cuvinte ce sunt pentru lume, demult, către ea au fost spuse,
Dar taina ce-o poartă 'nauntru, și amarul ce-o poartă pe ele,
Le fac, pentru mintea cea slabă, stupide, neclare, și grele.

Pământul în el ține seama de aur, argint sau oțel,
Dar cea mai bogată comoară, pământul, o ține pe el.
Ei seamănă grîu, pentru pâine și cârduri de vite-ngrijesc,
Lăsând fără grijă copii, ce iute ca vântul, le cresc.

Nu văd pe obrazul iubitei, o lacrimă stinsă de dor,
Ei nu știu, cu glasul tăcerii, să facă din dânsa – amor
Si -apun spulberați ca nisipul - cenușă cernută de vreme,
Cînd moartea le bate în ușă, cînd vântul destinului geme...

Un tîrg de suflete făcum
și te cătam pe tine;
Mi-ar fi plăcut să vii acum,
dar vin-o măcar mâne....
În jur sunt ochi, de tot străini
ce îmi absorb privirea,
dar lacomi par și prea păgâni
să-mi merite iubirea.
Si numai tu cu ochi de stea
n-apari în a mea cale,
să stingi cu limpezimea ta
durerea mea cea mare.
Eu pentru tine-am născocit,
bucată cu bucată,
din viața care am trăit
să te mai văd odată.
Si dacă târgu -o să-mi opresc
de-o umbră a plăcerii,
eu n-o să pot ca să trăiesc
și să te dau uitarii...

Ochii tăi îmi par de ceară,

Vor genunchii să te doară

Când spre dânsa te pornești;

Spune-mi, spune-mi - o iubești?

Chiar și-n zilele senine

Pari cu ploaie peste tine

Când te ia cu mângâiere,

Spune-mi, spune-mi - din plăcere?

Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate, 
De aerul ce-mbibă fire de mucegai, 
De tragedii umane, de oceane sparte 
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai. 

Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum, 
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt, 
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum 
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ. 

El - baza lumii mele, destinului calic 
Cu care m-a lăsat să lupt învingător, 
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic 
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor. 

Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă! 
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie, 
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă 
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie. 

Un strigăt către mine cu glas de-ntuneciune.
Un strigăt înspre mine și împotriva mea.
O voce ca năframă mă apără de lume,
Ma apăra de moarte cu rugăciunea sa.

O piatră către mine cu ură aruncată,
Să mă doboare sigur și pentru totdeauna.
Mai groaznic însă este, că nu e prima piatră,
Iar maine o sa cadă, mai iute, încă una.

Si totuși n-au să prindă pe trupul meu scântei.
Din umbră o lumină pe mine o să crească -
Lumina din privirea și mângâierea ei,
De- i greu să mă ajute, de-i rău să mă ferească.