Tata

O sete mă usucă,
Cînd rândul ți-l citesc
Si parc-un dor de ducă,
În inimă, îmi cresc.

Veghez, la steaua rece,
A cerului senin.
Viața, care trece,
Mi-e plină de venin.

Afara, bate vântul
Si norii se- întâlnesc,
Iar eu, îmi spulber gândul
În dorul ce-l tot cresc.

De mi-ar fi dat în viață
S-ating privirea ta -
O tânără speranță
Aș fi putut avea

Si moartea, ca o rază,
N-ar fost să mă înghețe,
De cînd mă tot veghează
În cele mai dragi fețe.

De mi-ar fost dat destinul
Să văd a ta privire,
Poate întreg pelinul
Ce la-m băut, ca vinul,
M-ar dus spre nemurire.

Un strigăt către mine cu glas de-ntuneciune.
Un strigăt înspre mine și împotriva mea.
O voce ca năframă mă apără de lume,
Ma apăra de moarte cu rugăciunea sa.

O piatră către mine cu ură aruncată,
Să mă doboare sigur și pentru totdeauna.
Mai groaznic însă este, că nu e prima piatră,
Iar maine o sa cadă, mai iute, încă una.

Si totuși n-au să prindă pe trupul meu scântei.
Din umbră o lumină pe mine o să crească -
Lumina din privirea și mângâierea ei,
De- i greu să mă ajute, de-i rău să mă ferească.

Mă dusei, odată, de mână cu tata...
Pân azi n-am să uit cum îi scârție poarta
Ogrăzii cu casa ce urcă la soare
Si geamuri ce bat către el, sclipitoare.

Grădina cu flori îndesată și plină
Absoarbe-n amiază prin frunze lumină.
Copacii de păsări se tremură -n cânt
Si-un scrânciob sub el se tot leagănă-n vânt.

Trei corni, lângă casă, de rod se îndoaie
Si roșii, ard parcă în foc și văpaie,
Iar seara-n amurg, când lumina se încheie
În ceruri s-aprinde holbata scânteie

Si liniștea-ți face în inimă gheme
Auzi numai Prutul, în valuri, cum geme.
Se zbate în maluri topind bolovanii
Si parcă măsoară cu zilele- anii;

Jelindu-ne, luptă din timp să oprească
Ca-n părul cărunt -fire negre să crească,
S-alerge copii prin ogradă strigând,
Să nu vină toamna și iarna nicicând.

Un dor am departe și dorul e mult-
O casă pe malul bătrânului Prut.

Ochii tăi îmi par de ceară,

Vor genunchii să te doară

Când spre dânsa te pornești;

Spune-mi, spune-mi - o iubești?

Chiar și-n zilele senine

Pari cu ploaie peste tine

Când te ia cu mângâiere,

Spune-mi, spune-mi - din plăcere?

Ți -aduc o floare, azi, când nu mai știi
Cum ochii mei te caută, pustii
Si-n palme strâng comori de suferință
Ce-mi scapă, printre gene-n, neștiință.

Ți -aduc o floare, azi, când frunza zboară
În toamna care bântuie afară
Si-n sunetele ce le-aud mă port cu gândul
E amintirea mea, ori bate vântul?

Ți -aduc o floare, azi, când curge neaua,
Când se împarte -n milioane steaua.
Aștept lumina ce-o să nască -n zori
Să -ți citesc iar scrisoarea, de mai multe ori.

Ți -aduc o floare azi, când nu mai știi,
Când la chemare nu te-întorci să vii
Si tot ce ai lăsat e doar un gând -
O floare așezată pe mormânt.

Pe malul de stâncă, al cerului gri,
Te- aștept, fără teamă,
Si doru, în suflet, nu pot pototli,
De vremi - nu țin seamă.

E cerul înaltul, or doru-i nebun?
-Nu știu, ce să fie,
Dar chipului tău, obsedat, mă supun-
Icoană pustie.

Ți-i pasul, pe drum, de străin, rătăcit
Si atît de departe;
Mai am însă-n suflet un gînd fericit
Si pleoape uscate...

Soarele răsare,

Am văzut o pasăre,

Simt nevoia de o avansare,

Sentimentele mele sunt ușoare,

Inima mea e ca o apa curgătoare.

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Mă uit la dansul fulgilor de nea,

Ce pică galeș ca-ntr-un hău,

Și mă gândesc, ...ce vreme rea!

Cum oare-i vremea la Bacău?

Și-mi amintesc, ai adormit

Pe muzică de dance, latino,

Eu, recunosc, n-am prea dormit,

Gândindu-mă la Dory și la Nemo...

Poetul care s-a născut pe o îndepărtată stea,

A fost numit EMINESCU, sortit de ursitoare să fie nemuritor

Când a coborât între noi cu numele dăruit de un  Arhanghel  

Aripile sale aveau strălucirea Luceferilor stinși în oglinda

 lacurilor albastre, iar când demonii i-au retezat

Aripile de înger căzut , a plecat pe cărările codrilor de argint

Urcând  la Dumnezeu pe nevăzuta scară clădită din cuvinte și versuri   

Toate turnate în tipare de bronz, care acum ajung la noi

Bieți epigoni, în scrisori nenumărate, scrise pe hârtie de mătase

Cu cerneala picurată din ramurile împletite precum venele trunchiului

De tei mereu înflorit, legănat ușor de vânturi, șoptind în plâns îngânat

,, Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule…’’

15 IANUARIE 2024

IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Mai ieri erau cocori 

Intre cer si nori

Azi mai sunt doar frati

Cerul si cu norii

Unde au plecat ei oare

Fratii lor, cocorii?!

Campuri aurii,

Ape stravezii,

Paduri colorate,

Triste sunt 

Caci toate au ramas stinghere

In zile tot mai efemere

Isi plang aievea, in zadar

Pe fratii lor, frumosi hoinari

Cocorii

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

Suntem noi

Nepasatori, chiar goi

Si plini de egoiste nevoi?

De nu ne-ntrebam 

Ce e cu noi!?

Suntem noi niste pigmei?

De nu ne-ntrebam

Ce e cu ei!?

Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,

Cocorii?!

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."

Sursa: revistasinteza.ro

Mereu am vrut să scriu,

Un rând, poate o strofă,

Prin vers eu s-o descriu,

Pe-a noastra, iubită profă

Te-am întâlnit în liceu,

Unde româna ne predai,

Erai pentru noi un zeu,

Când de români vorbeai

Ora era atât de scurtă,

Când poezii ne recitai,

Aveam cu toții gura mută,

Pentru că tu ne captivai

Ne-ai spus să iubim limba,

În care-au scris poeții noștri,

Și bine să ne alegem vorba,

Să ne-nțeleagă chiar și proștii

Și ne-ai mai spus să nu uităm,

Când mari în viață vom ajunge,

De adevăr să nu ne-ndepărtăm,

Chiar atunci când ochiul plânge

Privirea blândă ne-a însoțit,

Pe drumul greu spre afirmare,

Și de povața ta ne-am amintit,

Cuvântul dat să fie de onoare

..........................

Când astăzi scriu, demult tu ai plecat,

Româna s-o predai în Cer cu grai curat,

Eu voi rămâne pe veci elevu-ndurerat,

Ce versul tău cu drag...cândva l-a ascultat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!