Inmormantare

să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă

da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”

Я не хочу банальных денег

Я бы наверное хотела бы на берег..

На берег с друзьями,любимый бы устерег

Я не хочу сплетен и всего что в этом мире

Я больше не хочу чувствовать горе,хочу на море

Без всего этого,хочу расплываться в уморе

Я не хочу обыденности,хочу пробовать новые конфеты и купить себе новые кеды

Бежать по лесу смеясь

За бабочками гонясь

Пока они жарят шашлыки

Я буду стоять у реки

И лежа на земле закрывать веки

Я не хочу курить,я хочу читать и смешно икать

Не хочу что бы все начали лгать и бухать

Хочу с улыбкой по вечерам долго болтать

Не хочу быть взаперти,хочу свободы

Хочу ходить,гулять,пробовать новые вкусы жизни

Не хочу пить,хочу дарить себе и другим улыбку

Не хочу то что есть сейчас

Я хочу простого,немного разного

Но меня не поймут,не поймут мой разум

Нет таких и никогда не будет того чего хочу я

Но то чего хочу я от себя?

Это тяжело?

Может исполнится когда то мое дело

Когда люди поймут что то чего хочу я это жизнь

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

tristă

însingurată

își aprinde o țigară

mâncarea pentru pisici

emană un miros acru

Machiavelli se-nvârte în jurul cozii

așa spune el că-i este foame

nu-i mai plac granulele poloneze

la sac de 35 kg

lua-l-ar dracu

nici mie nu-mi plac creveții

dar nu fac nazuri

.

trage fumul în piept

până simte gustul infect al frunzelor de tutun

și-și aduce aminte de George

mirosea și el a frunze

avea buzele zgrunțuroase

cianozate

brrr…

pe unde trecea lăsa urme

ca o bucată de glaspapir

nici nu avusese orgasme

.

plecase supărat

.

pesemne că o simțise ca pe o bucată de scândură

știa că o să se enerveze

îi reproșase că nu fusese acolo

și era adevărat

.

dăduse o fugă cu gândul la magazinul din colț

să-și cumpere o mătură...

Oare de ce doar unii au dreptate

Și când greșesc nu dau socoteală,

Oare nu suntem toți egali în lege

Pedeapsă să primim după greșeală?

Oare de ce doar unii sunt norocoși

Iar pentru alții norocu-i  floare rară,

Când este scris că toți venim egali

Iar după, mulți avem o viață amară.

Oare de ce doar unii dețin bogății

Iar mulți trăim săraci ca vai de noi,

Chiar de muncim din zori în noapte

Tot nu scăpăm de griji și de nevoi.

Oare de ce doar unii vor să fie învățați

Când nimeni nu te-ntreabă de ai carte,

Mai bine e să ai pe undeva o cunoștință

Și-atunci vei fi în vârf și nu dat deoparte.

Oare de ce în lume există nedreptate

Și ne mințim unii pe alții neîncetat,

Când bine-ar fi să pedepsim minciuna

Iar adevărul prin orice mijloc...căutat!

Ascult al lumii suspin plin de sânge,  

Al sufletului geamăt amuțit de durere.  

Iar când aplec capul spre firavele plante,  

Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.  

Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,  

Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.  

Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,  

Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.  

Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,  

Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.  

Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,  

Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.  

Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,  

Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,  

Distrugând ale pământului frumoase armonii,  

Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.  

Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,  

Până când această planetă ne va da „skip”,  

Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,  

Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.  

Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,  

Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,  

Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,  

Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.  

Cînd pe foi mi- aștern iubirea și cu lacrimi o declar,
Beau, nebună de durere, tot pahar după pahar
Si-mi simt gâtul ca pelinul, înecat de vin amar,
Mintea însă îmi e trează, că-mi simt vremea în zadar.

Nu mi-i vinul o plăcere și plăcerea nu mi-i vin-
Vreau să șterg din mine dorul prefăcut în rău venin,
Să uit sufletul din tine și din zâmbetu - ți senin
Ce mi-au prefăcut din viață cel mai aprig și greu chin.

Si când mâna mi se-nmoiae și când fruntea mi se pleacă,
Eu aștept că nebunia ca un rece vânt să treacă,
Dar ea crește și mai mare și ca aburul mă - neacă,
Însă după limpezire inima mi-e și mai seacă.

O sete mă usucă,
Cînd rândul ți-l citesc
Si parc-un dor de ducă,
În inimă, îmi cresc.

Veghez, la steaua rece,
A cerului senin.
Viața, care trece,
Mi-e plină de venin.

Afara, bate vântul
Si norii se- întâlnesc,
Iar eu, îmi spulber gândul
În dorul ce-l tot cresc.

De mi-ar fi dat în viață
S-ating privirea ta -
O tânără speranță
Aș fi putut avea

Si moartea, ca o rază,
N-ar fost să mă înghețe,
De cînd mă tot veghează
În cele mai dragi fețe.

De mi-ar fost dat destinul
Să văd a ta privire,
Poate întreg pelinul
Ce la-m băut, ca vinul,
M-ar dus spre nemurire.

Eu plec.
Acoperă-mi pașii cu lacrimi, 
cu flori și cu spini îi presoară,
iar umbra mea dulce
în gol să o vezi cum coboară
și-n miezul ei o lumină
e ceasul ce fuge,
ca o felină
rănita de-o armă,
de o inim-amară.

Eu plec.
Priveștemă-n ochi fără jale.
E prima si ultima oară
când timpul oprit e pe gene,
și noi împietriți.
Nu te teme!
O alta ca mine vreo dată
va face din pieptul să-ți sară,
ca pasarea fără de minți,
inima.
Inima ce mi-ai întins-o,
mi-ai pus-o în palme
și a fost a mea - toată.

Eu plec.
Acoperă golul din mine
cu golul ce naște în tine amarul.
Amarul din lumea întreagă.
Azi nu mai sunt eu.
Azi nu mai ești tu.
O alta e "dragă".
Cu-n altu-i mai bine
si viața - coșmarul-
ce naște în mine
o lipsa, un minus,
o urmă din tine. 

Eu plec.
M-ai rugat să te cânt la plecare,
să spun în cuvinte tot ce-am simțit.
Nu știi cât mă doare pustiul.
Pustiul i-o rană ca de cuțit,
lăsată de tine,
pe pieptul meu tot
de sus până jos, presărată cu sare.
Te las cu aceleași cuvinte
și glasul meu căuta viul
și vreau să îți spun - l-am găsit
și vreau să te mint
că mai simt
și vreau să rămân,
dar nu pot.

Atît de drag mi-ai fost odată și - atât gândeam la tine,
Că șapte vieți să uit aceasta și tot ar fi puține.
Acum cînd tu o strângi de mâina, sau poate ea te strânge,
Eu văd sub masca de placere, cum inima îți plînge,

Si văd, cum liber ca un flutur, în gânduri, zbori spre mine-
Noi șapte vieți să stam în doi și tot ar fi puține.
Nu te ascunde-n ochii mei și nu-ți ascunde visul;
Cu tine încă mai doresc să caut Paradisul,

Căci dacă mă ascund și eu, în ochi străini, ca tine-
Tu șapte vieți vei căuta … și tot vor fi puține.

Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...

Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.

Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.

Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.

Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie 
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.