Lumea în care trăim

Grăbit este melcul când nu se grăbește!

Zadarnic zâmbește bietul nimeni văzându-l,

Căci melcul molcolm își zice cântul!

Ce repede trece melcul prin viață,

Și totuși lecția lui te învață,

De vrei să-l privești când pe scenă se află!

Copiii îl prind de-a sa casă ce-și cară,

Melcul se-ntreabă mirat ce se-ntâmplă,

E bine totuși că nu-l omoară,

Și-l scot doar puțin din rolul lent ce-l arată,

Își vede de treabă, nici că-i pasă,

Dar e mâncat în final de o barză!

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,

Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,

În ea se află piese vintage de colecție,

Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:

Un ceas cu pendul în miniatură,

O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,

Un ceainic,

De care s-a prins praful într-un mod tainic,

Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri

Și mai multe partituri,

De timp îngălbenite,

De privit oricând binevenite,

Suport de pixuri ce nu mai scriu,

Dar încă păstrabile, după cum descriu,

Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă

Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.

Este destul de ieșită din tipare,

Nu o spun cu supărare,

Este, de fapt, o lună,

Bineînțeles, mai mare decât o alună,

În mod firesc, ar fi albă,

Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,

E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,

În funcție de becul introdus în fiecare caz,

Încăperea are din nou o pată de culoare,

Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Sailing boat

Dear sailing boat, you float in the seemingly endless ocean,

To which continents will you go again this time,

What awaits you at your next destination?

Sailing boat, sailing boat...

Why didn't you tell me you like sailing so much?

Why didn't you warn me?

Why, just turning my back on you, for a moment, did you leave the harbor?

How can I get used to the void you left me?

How will I fill it?

Sailing boat, sailing boat...

You were as light as a sparrow,

I hope you come back happier from where you went,

I realize you had to go

That's how you felt

That's what you thought.

We had built you so well, out of wood, the rudder, the deck,

From several sail sheets,

I even attached you an anchor,

I know it won't be easy for you,

The ocean has is whimsical in its way,

You don't know what to expect,

When it gets agitated and shakes you in each and every direction,

He only takes you on the routes that are more accessible to him,

When it will be hard for you, when you will feel that there is no way for you to stay afloat,

Please look down, see the attached anchor,

Think that from afar, even from thousands of kilometers away,

I watch over you, you have a special place in my heart,

It's just that you're no longer near me to prove it to you,

Truly, how much our bond meant,

(In an argumentative tone)

Have a good time, let go, forget who was your creator

Over the last two weeks we didn't even get to know each other too much,

If this is what you think, it's your choice...

Just know that I care about you, that's why I built you so thoroughly,

As a last encouragement, I say to you: "You should't be inhibited by the storms you will encounter while crossing the ocean. Do not forget that after there is always good weather coming after the storm."

The sailing boat:,,What are you going to do, young lady? Am I not allowed to stay one day in Rio de Janeiro? Just one day, that's all I want, then I'll come back to you, I promise!"

În laboratorul numit bucătărie, vom face experimente,

Din unele raționamente,

Cum că ar fi interesant să mâncăm ce n-am gustat de două decenii,

Da, fix de două decenii, nu spun tâmpenii,

Fără prea multe ezitări

Sau orice alte amânări,

Ne apucăm să facem vată de zahăr,

Ce altceva ar putea pofti un suflet tânăr?

Așadar, ne trebuie zahăr, 

Nu mult, doar 250 de grame,

Dacă vreau să o fac mai dulce, nu strică alte câteva micrograme,

Adăugăm 30 de grame se sirop de glucoză,

Mă străduiesc să nu mai depășesc această doză,

O jumătate de linguriță de oțet alb și 120 de mililitri de apă,

Presimt că vata să prindă contur o să înceapă,

Mai punem și 500 de grame de amidon de porumb,

Opțional, mai folosim și bomboane colorate, nu doar albastre, că începe să capete culoare de plumb,

Mai punem și roșii și obținem violet,

Chiar arată ca în poza de pe acel bilet

Lăsat pe masă,

Fără de care vata nu ar fi putut să-mi iasă.

Poftă bună vă urez,

În timp ce vata cu bucățele minuscule de ciocolată mi-o decorez.

M-a copleșit iubirea ta,

M-a copleșit dragostea ta,

Când o fi să mor

Te rog, nu mă uita.

Eu te-am iubit enorm de mult 

Te-am scris în stele cu creion;

Dragostea ta să nu o dai

Din inimă nicicând.

Ador cugetul tău sfânt 

Ce nicăieri nu a plecat 

A rămas închis pe veci 

Iubindu-l Dumnezeu!

Doamne vrem a ne scăpa...

Întuneric, nu ne da.,

Vino cu lumina ta,.

Cer de la sfinția ta,

Cu puterea ta cea mare,

Dă Doamne la fiecare 

Pacea fie între noi,

Scapă Doamne din nevoi..

Cer eu Doamne de la tine,

Totu-i pentru mine bine.

Și le doresc tuturor,

Să îți cerem ajutor.

Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale. 

Urlã lupii-n Cioaca Morii,

Urlã la Releu!

Se-nspãimântã trecãtorii,

Mã-nspãimânt şi eu!

Urlã lupii în Fundata,

Şi, urlând aşa,

Sar deodatã, gata-gata

De-a mã sfâşia!

Urlã lupii-n Câmpul-Babii

Urlã satu-ntreg;

Şi de ce se mirã şvabii,

Chiar cã nu-nţeleg!

Urlã lupii, urlã-ntruna

În Vârf la Grãdini;

Urlã cãtre cei de-ai casei

Şi-apoi la strãini!

Urlã lupii! Sigur, urle,

Cât mai pot urla!

Cã n-au cum, o veşnicie

Sã tot urle-aşa!... 

Multe vede omu-n viaţã,

Cât ar fi de scurtã ea...

Dar întotdeauna-i pune

Vârf grãmezii, o lichea!

Într-o zi, lucrând la straturi

O lichea, fãr-un picior,

Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi

Şi o mânã de-ajutor.

Mã umflã, pe urmã, râsul,

- Râd şi-acum de nu mai pot! -

Cãci, cãznindu-se cu sapa,

S-a înnãmolit de tot.

"Mã descurc!" îi zic lichelei,

Spre a nu se deranja.

Dar mi-a zis cã nu-i problemã,

Cã lucreazã "numa-aşa".

Prefãcându-se licheaua

Cum cã smulge nişte praz,

Tot noroiul de pe cizmã

Mi-l zvârlise pe obraz!

Mi se înnegri 'nainte-mi

- Cum pãţeşte-orice român -

Şi-ntr-o singurã clipitã,

Îmi cãzuse râsu-n sân.

Sã-mi revin, îmi trebuirã

Douã dupã-amiezi întregi,

Ca sã se-mplineascã vorba

Cã "ce semeni şi culegi"!

Cât despre licheaua "scumpã",

Mâine-zi fãcu un salt

Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse

Şi piciorul celãlalt.

Îi dădui crezarea toată,

Foii care ne vestea

Căci cu nouă ore-n urmă

Dispăruse o lichea.

"Ce păcat!", îmi vine-a zice

Parcă până şi acum.

Alte vorbe treacã! Însã

Vorba asta mi-o asum.

Fiţele unei lichele

Sunt de neînlocuit,

Fãcând tot atâta treabã

Cât ar face-un om cinstit!

Le cred, însã, pe bunica

Şi pe strãbunica mea,

Care îmi mãrturisirã

Cât de rea e o lichea.

Oh! Nu fiţi maliţioase!

Nu sunaţi din clopoţel,

Cãci i s-au adus destule

Acuzaţii fel de fel!

O fi rea!... Ce pot a spune?

Nici nu prea vreau sã mã bag...

Sã nu se porneascã dânsei

Lacrimile, peste prag.

Fãrã apã, fãrã pâine,

Ar mai fi cum ar mai fi...

Fãrã de lichele, însã,

Nici nu am putea trãi!

Bune, rele, late, strâmbe,

Pãpãdite-n felul lor,

Nu le vor pãsa. Ci sta-vor

Tot "picior peste picior".

Aş propune o schimbare:

S-abordãm alt subiect.

Şi va crede şi licheaua

Cã ar fi mai înţelept.

                ☆

Dumneaei, îi stã mai bine

În popor, decât în vid;

Dar, de-o vreţi şi conservată, 

Scufundaţi-o în lichid!

Că, decât un rãu mai mare,

Decât cel ce totul vrea,

- O canalie, de pildă -

Tot mai bunã-i o lichea!

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Nu mã plâng de supãrare,

Cã nu are niciun rost;

Fiindcã nu-i o zi sub soare 

Sã nu dau peste vreun prost! 

Când îşi cascã gura mare

Şi-mi transmite-al sãu venin,

Mult prea blândã mi se pare

Muşcãtura de asin!

Parcã-l scoate ciuma-n cale,

Sau eu însumi l-aş chema!

Dar lui i se par normale

Cheful lui, rãbdarea mea...

Când îmi merge cel mai bine,

Când mi-e soarele mai drag,

Mã trezesc, din zãri senine,

Peste ceafã, c-un ciomag!

Când vrea cerul sã m-asculte

Şi e roş la orizont,

O lichea, din cele multe

Sare-n cale-mi, c-un afront.

De n-ar exista prostia

Şi, de n-ar avea copii,

Seacã, nu ar fi pustia,

Viaţa, viaţã n-ar mai fi!

Pe neisprãvitul mare,

Cât şi pe cel mititel,

Netratându-i, ca atare,

Veţi pãţi şi voi, la fel!

Decât falnica prostie

Sã vã facã vreun hatâr,

Preferaţi, cu bucurie,

Muşcãtura de catâr!

Într-o bunã dup-amiazã,

- Lucrãtura lui doi-lei -

Sã vã zic în trei cuvinte

Ce pãţi eu, dragii mei!

Tam-nesam, în faptul serii

Ce îmi vine, mãi nepoate:

Sã pornesc într-o plimbare,

Cãţãrat pe douã roate.

Sfânta Vineri? Nana Veta?

Ce pãrere aveţi voi?

Nu ştiu cine mã împinse

Sã mã duc cu motoreta

Pân-la Recea şi-napoi.

Sã vedeţi voi poznã mare

- Lucrãtura lui doi-bani -

Sã dea drumul pe cãrare,

Om la patruzeci de ani!

Dup-aceea mi-am dat seama,

Când mã întorsei în sat:

De mergeam cu bicicleta,

Eram mult mai câştigat!

Ce sã vã mai zic eu, vouã?...

Pe la pod la Dobârleşti,

Îmi fãcui o pozã, douã:

"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"

Plec la drum...nevoie mare!

Neoprind, huh, decât, doar

Pentru-o scurtã rãsuflare

Lângã cruce, la Stejar.

De tras, trage. N-am ce zice.

Nici nu cred în ghinion,

Cã-i mergea rablei motorul

De credeai cã-i avion!

Stai aşa...sã dãm o turã

Şi, ca sã mã rãcoresc,

Pânã sus, în fundãturã

Nici gând n-am sã mã opresc!

N-am mers trei sute de metri

Şi, aşa cum intuiţi,

Îmi blocã Ocolul, drumul:

Ãştia-s primii nesimţiţi!

Sã nu lase peregrinul

Sã ia aer de pãdure,

Sã-i opreascã-n drum motorul

Şi plãcerea sã i-o fure!...

Nu-i nimic! Lasã cã mergem

Pân-la Recea, de-astã datã!

Sper sã n-aibã-n gând şi aia

Sã ne-aştepte încuiatã!

Şi, pornirãm împreunã...

Toate bune şi frumoase,

Prin pustia de pãdure,

Fãrã câini şi fãrã case.

Cel puţin cu prima roatã,

Nu ştiu cum am nimerit

Cã m-am pomenit deodatã,

Peste-un şarpe-ncolãcit.

Când vãzui cum scoase limba

Şi striga: "Ia stai, niţel!"

Mã-ntorsei, cu amândouã,

Înc-o datã, peste el.

Şi îl ajutai sã moarã:

De-aia mã-ntorsei grãbit.

Cã voiam, de bunãoarã,

Sã fiu sigur c-a murit.

Mã opri în drum, la Romcea

Şi-i fãcui câteva poze

Mobrei, care, uite, nene,

Merge-un ceas, cu douã doze!

Iacã Recea şi cabana,

Uite capãtul de drum!

Dar, pânã la capãt iacã

Ce noroi!... Acum, e-acum!

Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,

Îmi fac vânt...ce credeţi voi?

Ce-i a trece cu motorul

Drept prin groapa cu noroi?

Urc pe şauã, bãrbãteşte,

Îi dau gaz şi mai apoi

Intrai, cât ai zice "peşte",

Pân-la osie-n noroi!

Apoi, ce sã mai vezi, frate?

Un tractor trage acum

Douã trunchiuri, rãsturnate

De o drujbã, peste drum.

Lemnele de-a curmezişul,

Tu, urcat pe douã roţi,

Drumul tãu înspre Fintoaga

Mai continuã-l, de poţi.

Nu ştiu dacã mã veţi crede

Ce vã spun eu vouã-acum:

Mobra ajungea-n Fintoaga,

De nu se strica pe drum.

Înc-un amãnunt uitasem,

Fraţilor, şi voi, surori,

Scumpul lanţ, pânã la Recea

Mi-a sãrit de şapte ori!

Când vãzui eu cum stã treaba,

Zisei: "Hai, cã plec-napoi!

Şi, zicând, trecui cu groazã

Înc-o datã, prin noroi.

Şi, atunci când n-ai ce face

Şi când nu ai ce lucra,

Te mai duci şi pân-la Bulza

Cu motorul... numa-aşa!

Şi aşa cum apucasem

Sã vã povestesc eu vouã,

Pe la panta de la Moarã

Mi se rupse lanţu-n douã.

Uuuiii...ce mai chinezãrie!

S-o-ncãlzit de... sã ia foc!

Şi întins, şi-o zalã ruptã,

Ce sã-l pot pune la loc?!

Şi, cãznindu-mã cu lanţul,

Cum eram murdar pe mâini

Aş fi dat anunţ în presã:

"Dau motorul pe doi câini!"

Întunericul se lasã

Se aud paşi prin frunziş...

Trebuia sã fiu acasã,

Nu cu mobra pe Peştiş!

Scot degrabã telefonul,

Cat un numãr, cat...şi cat...

Vreun viteaz din Cãprioara,

Sã mã tragã pânã-n sat.

De-aş avea eu cum o duce

Pân-la podul de beton...

Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,

Nici semnal la telefon!

Scuturai cumplita rablã,

Chit cã nu era a mea,

Şi-i dãdui douã picioare,

Cã nu mã putui rãbda!

Cât clipeşti, veni iar gândul:

"Cine mã pusese, oare,

Ca sã mã complic degeaba,

Sã car rable? N-am picioare?

De am poftã de plimbare?"

Ştiu ce zici: despre Yamaha

Cum poţi sã vorbeşti aşa?

Dar tu o lãsai acolo

De erai în pielea mea!

Mã porni eu la plimbare

Şi, cu gândul la zãvoi,

Nu mi-am luat nici de mâncare,

Cã...vin repede-napoi!

Şi aşa, pe nemâncate,

Motoreta lui Dobrei,

N-a fost ea cãratã-n spate

Niciodatã-n viaţa ei...

Cum vã povesti, Yamaha

Îmi veni mie de hac!

Da-i spusei şi eu, cumetrii:

"Hârburi nu mai vreau în veac!"

Mã trezi cã îmi intrarã

Nişte pietre în papuc;

Şi-n curând se fãcu searã:

L-aşa om, aşa bucluc!

~Peisagistică și grai bănățean ~