Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 28 mai 2023
Comentarii: 1
Vizualizări: 513
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.
Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
Curcubeu
Ploaia se revarsă, liniștit în curte,
Pelerina, cizme de cauciuc
Și într-o vreme scurtă
Pe stradă eu străluc.
„E cam înnourat”
Spun cu plictiseală,
Dar se vede ceva luminat,
De sub nori, cu îndrăzneală.
Este soare dulce
Care în dans cu ploaie
Produce o minune,
După vremea amară.
Multicolor și preafrumos,
Un curcubeu apare.
După orice spăimos,
Vine-o sărbătoare.
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în franceză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La leçon sur le cube
Un morceau de pierre est pris,
il sculpte avec un ciseau de sang,
brille avec l'œil d'Homère,
il est gratté de rayons
jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.
Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois
avec ta bouche, avec la bouche des autres
et surtout avec la bouche de l'infante.
Après cela, un marteau est pris
et soudain un coin du cube s'effondre.
Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :
- Quel cube parfait cela aurait été
s'il n'y avait pas eu un coin cassé !
Nocturnă albă
Vântul mi-a aruncat pe umăr tăcerea,
Sufletul meu mușcă rapace din lună,
Galben se scurge din cer precum mierea,
Sub urletul lunii noaptea sinistru răsună.
Apa înspumată nu știe durerea, doar curge...
Marginea podului trosnește sub valuri,
Luna rănită, sub pod se ascunde și plânge,
Întunericul nopții strâns se ține de maluri.
Trec somnambulii cu priviri încruntate,
Privesc înspre apă pregătindu-și căderea,
Lunaticul suflet e dus în aval să înoate,
Pe sub pod mi se scurge grabnic vederea.
Vântul a stat. De pe umăr îmi cade tăcerea,
Orbecăi sub pod prin galben ca mierea,
Cu noaptea în cap și în brațe cu luna,
Tratez somnabulii care mișună întruna.
Lentila bunăvoinței
(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)
Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.
Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.
Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,
Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,
Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,
Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,
Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,
Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?
Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.
Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.
Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?
Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.
Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,
Lentila este pur și simplu defectă
Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,
Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?
Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?
Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,
Efortul nu este chiar atât de mare,
Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,
Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,
Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.
Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?
Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...
Alte poezii ale autorului
Realități devastatoare
Ruşine vouã, dragi tâlhari,
Care-aţi distrus o ţarã!
Cãci doar cu-al vostru ajutor,
Se-alese praful de popor:
L-aţi scos din ţarã-afarã!
Ruşine fie-vã în veci!
Cãci, mulţumitã vouã,
Strãinii ne-au îngenuncheat,
Şi-n grabã mare ne-au legat
De mâinile-amândouã!
N-am fi putut fãrã de voi
Trãi, în libertate!
Gunoiul n-ar fi fost gunoi,
N-am fi avut tâlhari-ciocoi,
Nici mâinile legate!
Voi înşivã, v-aţi socotit
Stãpânii-acestei patrii!
Nu v-aţi sfiit a ne muşca,
Când nu aţi mai putut lãtra,
Cãci nu prea muşti, când latri!
De bine...ce sã vã mai spun?
Nu prea gãsesc cuvinte!
Mai bine nu vi l-aţi dori
Cã lacrimi vã vor podidi
Şi-o sã mã ţineţi minte!
Ruşine sã vã fie-n veci!
Ruşine sã vã fie!
Voi înşivã v-aţi condamnat
Şi-acum, de voi s-a lepãdat,
Întreaga Românie!
25.04.2022, Regensburg, DE
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
Odorului meu
Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,
Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!
Şi nu e pe lume soare
Sã arate cât de mare
Este dragostea pe care
Ţi-o nutresc!
Tu în casa noastrã strâmtã ai venit
Cu ales şi scump şi vesel ciripit!
Anii repede zburarã,
Uite cã eşti domnişoarã
Mândrã, ca o lãcrimioarã,
Negreşit!
Au trecut aşa de multe primãveri
Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!
Lasã supãrarea, lasã,
Fii cu inima voioasã
Noi nu stãm mâhnirii-n casã,
Prizonieri.
Ape tulburi se revarsã în puhoi,
Greutãţile dau iama peste noi!
Tare-ar vrea sã ia cu ele
Taine, doruri, toate cele,
Sã ne facã zile grele
Mai apoi.
Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,
Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!
Şi sã ai grijã de tine,
Sã n-ajungi în mâini strãine
Sau de râs şi de ruşine
Urzitor.
Vine vremea sã ne întâlnim din nou,
Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!
Trandafiri şi lãcrimioare,
Şi muşcate solitare,
Rãsunând în fiecare
Un ecou...
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
Iubită copilă a neamului meu...
Iubitã copilã a neamului meu
Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,
Când cel mai de-aproape, te lasã la greu
Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.
Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:
Priveşte lumina ce vine,
Hotare sã punã şi porţi de oţel
Şi capãt, atâtor suspine!
Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu
De tine-s atãt de aproape!
Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,
Nu vrea nicidecum, sã te scape.
Iubitã copilã a neamului meu,
Ridicãte-acum, din ţãrânã!
Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,
Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!
Regrete târzii
Nu ştim sã preţuim valori
Ce ne sunt date nouã-n dar;
Când le-am pierdut, adeseori,
Ne-ncearcã un regret amar...
Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,
Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;
Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi
Cât vieţuiesc cu noi, aici.
Nu suntem îngãduitori
Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.
Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,
Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"
Dar, într-un ceas nenorocit,
Şezând plângând, lângã sicriu,
Ne vom trezi şi, în sfârşit,
Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!
Silvia Mihalachi