Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 8 august 2022
Vizualizări: 978
Poezii din aceiaşi categorie
Sfârșit
Un strop de ploaie am sorbit pe gene,
Și am privit cu ochii umezi multă vreme,
Apoi sub paşii mei mărunți și moi,
Au început să se stârnească zilnic ploi.
Pe-un val, eu l-am închis în scoică,
Iar mării i-am luat din cer o doică,
S-o legene ușor cu mâini de fată,
Să nu mai facă valuri niciodată.
Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,
Şi l-am închis în tub plăpând de nai,
Să nu mai șuiere turbat pe munte,
Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.
Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,
Şi adesea, aici, în criptă am simțit,
Cum vin, și-mi trec peste mormânt,
Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...
Anotimpurile
Trece primăvara
Și vine vara
Și eu mă gândesc la ploaia de toamnă
Cu Anul Nou din iarnă
Tablou post-comunist
Peisaj dezolant.
Blocuri triste ce adapostesc oameni si mai tristi, printre ganduri si conceptii comuniste.
Unde sunt?
Si unde-i fericirea noastra neprefacuta?
Condamnati la o viata anosta,
plina de regrete si te intrebi:
De ce?
Pentru ca pasii trecutului inca iti indruma calea,
iar bratele lui nu te slabesc din imbratisarea ce si-a pus amprenta
pe coloana.
In minte infloreste o evolutie,
dar printre spini si buruieni necuratate.
Si cand incearca sa se intinda
spre alte simturi
o confrunta ganduri vechi, imprimate
intr-o minte seaca si confuza
care nu intelege ce e o schimbare.
Si ii intorci spatele ghidat
de-un spirit greu al vremurilor stinse.
Si ghearele lui au sfasiat orice dorinta
de inaintare.
Privesti pe geam.
Un peisaj dezolant,
cu blocuri triste si suflete
captive in corpuri si mai triste.
Le point noir
Le point noir.
c'est écrit
sur
un papier blanc.
De Alina Zamurca 🤍 🎀
10.09.2024
Cutreierând pe role..
Cutreieram pe role
Largul străzilor pavate,
Cu furnicături pe piele
S-ajung cât mai departe.
Vântul fâlfâia în plete,
Surâdea bătrânul soare,
Când răscrucea-n piruete
O roteam din picioare.
Făceam câte un salt
Peste groapă sau bordură,
Alunecând pe asfalt
Cu frâna la cotitură.
Împrejurul Lacului
Patinam la unison
Cu foșnetul parcului
Și ciripitu-n maraton.
Cu tremur în balans,
Spre al mătușii prag,
Ce in brațe m-a cuprins
Și mă -ncleșta de drag..
Vorbe -n vânt..
Nu mai scoate vorbe-n vânt,
Nu promite din lună si stele,
Nu te jura din nou pe sfânt,
Arzând lacrimile mele.
Nu te mai crede nici dracu
Te rog scuză -mi limbajul;
Nu da înapoi ca racu,
Nu -ti va schimba sondajul.
O mie de șanse de -ai avea
Din partea mea ori altcuiva;
Pt tine -i povară grea,
Să răsucești în tine cheia..
Și să devii peste noapte
Un făuritor de fapte
Demne de -a fi pomenite
Din tată,fiu moștenite.
Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...
Te -am atins printre frânturi?..
Sfârșit
Un strop de ploaie am sorbit pe gene,
Și am privit cu ochii umezi multă vreme,
Apoi sub paşii mei mărunți și moi,
Au început să se stârnească zilnic ploi.
Pe-un val, eu l-am închis în scoică,
Iar mării i-am luat din cer o doică,
S-o legene ușor cu mâini de fată,
Să nu mai facă valuri niciodată.
Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,
Şi l-am închis în tub plăpând de nai,
Să nu mai șuiere turbat pe munte,
Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.
Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,
Şi adesea, aici, în criptă am simțit,
Cum vin, și-mi trec peste mormânt,
Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...
Anotimpurile
Trece primăvara
Și vine vara
Și eu mă gândesc la ploaia de toamnă
Cu Anul Nou din iarnă
Tablou post-comunist
Peisaj dezolant.
Blocuri triste ce adapostesc oameni si mai tristi, printre ganduri si conceptii comuniste.
Unde sunt?
Si unde-i fericirea noastra neprefacuta?
Condamnati la o viata anosta,
plina de regrete si te intrebi:
De ce?
Pentru ca pasii trecutului inca iti indruma calea,
iar bratele lui nu te slabesc din imbratisarea ce si-a pus amprenta
pe coloana.
In minte infloreste o evolutie,
dar printre spini si buruieni necuratate.
Si cand incearca sa se intinda
spre alte simturi
o confrunta ganduri vechi, imprimate
intr-o minte seaca si confuza
care nu intelege ce e o schimbare.
Si ii intorci spatele ghidat
de-un spirit greu al vremurilor stinse.
Si ghearele lui au sfasiat orice dorinta
de inaintare.
Privesti pe geam.
Un peisaj dezolant,
cu blocuri triste si suflete
captive in corpuri si mai triste.
Le point noir
Le point noir.
c'est écrit
sur
un papier blanc.
De Alina Zamurca 🤍 🎀
10.09.2024
Cutreierând pe role..
Cutreieram pe role
Largul străzilor pavate,
Cu furnicături pe piele
S-ajung cât mai departe.
Vântul fâlfâia în plete,
Surâdea bătrânul soare,
Când răscrucea-n piruete
O roteam din picioare.
Făceam câte un salt
Peste groapă sau bordură,
Alunecând pe asfalt
Cu frâna la cotitură.
Împrejurul Lacului
Patinam la unison
Cu foșnetul parcului
Și ciripitu-n maraton.
Cu tremur în balans,
Spre al mătușii prag,
Ce in brațe m-a cuprins
Și mă -ncleșta de drag..
Vorbe -n vânt..
Nu mai scoate vorbe-n vânt,
Nu promite din lună si stele,
Nu te jura din nou pe sfânt,
Arzând lacrimile mele.
Nu te mai crede nici dracu
Te rog scuză -mi limbajul;
Nu da înapoi ca racu,
Nu -ti va schimba sondajul.
O mie de șanse de -ai avea
Din partea mea ori altcuiva;
Pt tine -i povară grea,
Să răsucești în tine cheia..
Și să devii peste noapte
Un făuritor de fapte
Demne de -a fi pomenite
Din tată,fiu moștenite.
Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...
Te -am atins printre frânturi?..
Alte poezii ale autorului
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Cugetări asupra timpului
Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi
Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;
Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,
Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.
Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,
Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!
Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,
Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.
Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,
Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.
El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!
Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!
Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece
Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!
În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,
Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...
Liniștea de-acasă
În liniştea de-acasă
Îmi place-aşa de mult!
Îmi plac umbrele serii
Şi greieri să ascult.
Copil al altor vremuri,
Mă trimeteau ai mei
Cu mieii pe izlazuri,
Să am grijă de ei...
Cu doru-i, pitpalacul
Mi se pierdea-n câmpii,
Plutea în aer pacea
Şi dragul de-a trăi.
Vedeam departe codrul,
Un cal fără stăpân,
Mă saluta izvorul
Şi mirosea a fân.
În faptul serii, mierla
Cu-acorduri de artist,
Îţi alina durerea
Oricât erai de trist.
Cânta privighetoarea
La margini de zăvoi,
Şi-o buhă, făr-să ştie,
Ne speria pe noi.
☆
Aşa se vedea viaţa
În veacul douăzeci
Dar ştiinţa şi progresul
Le-au risipit pe veci!
Ce sunt anii?
Anii sunt numai suma unor clipe,
Temeiul unor vise ce le-avem,
Ce vor neaparat sã se-nfiripe
Şi sã se facã laolaltã, ghem.
Anii sunt spuma unor idealuri
Râvnite de oricare muritor,
Trecând prin ale timpului portaluri
Spre un tãcut şi tainic viitor.
Anii sunt câţiva stropi de fericire
Sau de-ntristãri şi lacrimi, dupã caz,
Te fac sã cânţi mai cu însufleţire,
Sau îţi apasã jugul pe grumaz.
Anii sunt doar mirajul din pustie,
Fugind de cãlãtorul obosit;
Sunt diamante-ascunse în cutie,
Despachetate numai la sfârşit...
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Cugetări asupra timpului
Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi
Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;
Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,
Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.
Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,
Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!
Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,
Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.
Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,
Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.
El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!
Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!
Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece
Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!
În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,
Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...
Liniștea de-acasă
În liniştea de-acasă
Îmi place-aşa de mult!
Îmi plac umbrele serii
Şi greieri să ascult.
Copil al altor vremuri,
Mă trimeteau ai mei
Cu mieii pe izlazuri,
Să am grijă de ei...
Cu doru-i, pitpalacul
Mi se pierdea-n câmpii,
Plutea în aer pacea
Şi dragul de-a trăi.
Vedeam departe codrul,
Un cal fără stăpân,
Mă saluta izvorul
Şi mirosea a fân.
În faptul serii, mierla
Cu-acorduri de artist,
Îţi alina durerea
Oricât erai de trist.
Cânta privighetoarea
La margini de zăvoi,
Şi-o buhă, făr-să ştie,
Ne speria pe noi.
☆
Aşa se vedea viaţa
În veacul douăzeci
Dar ştiinţa şi progresul
Le-au risipit pe veci!
Ce sunt anii?
Anii sunt numai suma unor clipe,
Temeiul unor vise ce le-avem,
Ce vor neaparat sã se-nfiripe
Şi sã se facã laolaltã, ghem.
Anii sunt spuma unor idealuri
Râvnite de oricare muritor,
Trecând prin ale timpului portaluri
Spre un tãcut şi tainic viitor.
Anii sunt câţiva stropi de fericire
Sau de-ntristãri şi lacrimi, dupã caz,
Te fac sã cânţi mai cu însufleţire,
Sau îţi apasã jugul pe grumaz.
Anii sunt doar mirajul din pustie,
Fugind de cãlãtorul obosit;
Sunt diamante-ascunse în cutie,
Despachetate numai la sfârşit...