Psalmi - LXV - În mine se luptă doi oameni
În mine se luptă doi oameni, Doamne:
unul Te caută plângând,
altul fuge de Tine râzând.
Unul vrea să Te slujească,
altul își face din mândrie tron.
Mă ridic cu Tine dimineața
și mă culc cu umbra fără nume.
Unul își rupe genunchii în rugă,
altul își ascute cuvintele
ca să judece, să rănească, să biruie.
Doamne, câți sunt în mine?
Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?
Cine sunt eu, dacă mă schimb
la fiecare bătaie de inimă?
Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,
îmbracă-l în tăcere,
până când va auzi cum strigă
celălalt – copilul Tău –
care se zbate să respire în lumină.
Fă să rămân acela
care Te iubește cu frică și cu dor,
nu cel ce Te uită
de cum iese din biserica inimii sale.
Doamne, nu mă lăsa
să fiu o scenă de război fără sfârșit.
Fă pace în mine.
Și lasă să rămână viu
doar omul care Te cheamă.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin
Data postării: 24 mai
Vizualizări: 58
Poezii din aceiaşi categorie
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Copilăria
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră amintirea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Cât încă nu-i totul pierdut.
Aleargă afară prin ploaie,
Soarele plimbă-l în lesă,
Poartă-l pe Luna bălaie,
Și lasă-l la o altă adresă.
Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,
Aleargă pe frunze ca vântul,
Cu greierul împacă furnica,
Și învârte mai tare pământul.
Bea apă din râu și ciubere,
Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,
Rupe-n pădure sinistra tăcere,
Să sune întruna ecoul buimac.
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră vremea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Că încă nu-i totul pierdut.
Unde ești, copilărie!
Demult, tare demult am fost copil
Născut într-un sătuc sub deal,
Întins pe lunca râului, numit Siret
Cu oameni gospodari, făr 'de egal.
De mic copil mama m-a învățat
Să port respect celor din jurul meu,
Cartea să-mi placă, să merg la școli
Și zilnic rugă să înalț, spre Dumnezeu.
Cât de frumoasă mi-ai fost copilărie
Și cât de multe amintiri tu îmi aduci,
De tot ce-au fost,,năzbâtii " și greșeli
Și ,,partizani "jucând, fugind pe lunci.
Eram trei buni prieteni, ca niște frați
Ce strașnici ,,ghidușii " zilnic făceam,
Pe care mama le afla de la vecini
Și pentru care ,,urecheli" primeam.
Acum, nu pot să zic tot ce-am greșit
Că am o vârstă și parcă îmi e rușine,
Totusi, mărturisesc că-s mulțumit
Cu ce-am trăit, cândva și azi mi-e bine.
............................................
Mereu mă-ntreb unde te-ai dus copilărie
Și mai tot timpul, de timp, eu sunt certat,
Ce-mi zice..ai suflet de copil,..copilărește
Și nu uita..talantul..ce Domnul ți l-a dat!
Râsul celor ce nu văd
Ei râd de cuvintele ce curg din mine,
De fiecare vers ce se naște în gând,
Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,
Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.
Se amuză de slove, de rime ce dansează,
Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,
Dar eu știu că în spatele râsului, oare,
Este-o poveste ce doar eu o adun.
Le dau pagini și lumi care prind viață,
În fiecare literă o fărâmă din suflet,
Dar ei doar privesc, fără a înțelege
Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.
Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,
Căci cuvintele mele sunt tot ce am,
Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc
Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.
Crez
Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,
O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.
Un prunc se naște, în iesle culcat,
Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.
Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,
Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.
Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,
Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.
Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,
Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.
Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,
Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.
Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,
Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.
Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,
Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.
De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,
Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.
Căci în Hristos au viața veșnică,
Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.
Creștinismul e o poveste de iubire,
De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.
E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,
Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.
Apa trece, pietrele si faptele rămân!
Când ajungi să-ți numeri anii
Tare-ai vrea să oprești roata,
Sau măcar timpul s-o strice
S-o repari și să-ți vezi soarta
Când ești tânăr habar n-ai
Cât de ușor trece vremea,
Gându-ți este doar s-aduni
Și să îți sporești averea
Când îți faci un rost în viață
Uiți spre cer să mai privești,
Și gândești că tot ți se cuvine
N-ai de ce cuiva, să mulțumești
Când apar dureri, nevoi în casă
Atunci grabnic pe pământ cobori,
Și-ntelegi că ești un simplu călător
Cu bilet plătit sau nu și, ai să zbori
Când ești sănătos și ai de toate
Nu uita ca mâine vei fi un bătrân,
Viața nu ți-o irosi că vorba spune
Apa trece, pietrele și faptele rămân!
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Copilăria
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră amintirea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Cât încă nu-i totul pierdut.
Aleargă afară prin ploaie,
Soarele plimbă-l în lesă,
Poartă-l pe Luna bălaie,
Și lasă-l la o altă adresă.
Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,
Aleargă pe frunze ca vântul,
Cu greierul împacă furnica,
Și învârte mai tare pământul.
Bea apă din râu și ciubere,
Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,
Rupe-n pădure sinistra tăcere,
Să sune întruna ecoul buimac.
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră vremea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Că încă nu-i totul pierdut.
Unde ești, copilărie!
Demult, tare demult am fost copil
Născut într-un sătuc sub deal,
Întins pe lunca râului, numit Siret
Cu oameni gospodari, făr 'de egal.
De mic copil mama m-a învățat
Să port respect celor din jurul meu,
Cartea să-mi placă, să merg la școli
Și zilnic rugă să înalț, spre Dumnezeu.
Cât de frumoasă mi-ai fost copilărie
Și cât de multe amintiri tu îmi aduci,
De tot ce-au fost,,năzbâtii " și greșeli
Și ,,partizani "jucând, fugind pe lunci.
Eram trei buni prieteni, ca niște frați
Ce strașnici ,,ghidușii " zilnic făceam,
Pe care mama le afla de la vecini
Și pentru care ,,urecheli" primeam.
Acum, nu pot să zic tot ce-am greșit
Că am o vârstă și parcă îmi e rușine,
Totusi, mărturisesc că-s mulțumit
Cu ce-am trăit, cândva și azi mi-e bine.
............................................
Mereu mă-ntreb unde te-ai dus copilărie
Și mai tot timpul, de timp, eu sunt certat,
Ce-mi zice..ai suflet de copil,..copilărește
Și nu uita..talantul..ce Domnul ți l-a dat!
Râsul celor ce nu văd
Ei râd de cuvintele ce curg din mine,
De fiecare vers ce se naște în gând,
Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,
Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.
Se amuză de slove, de rime ce dansează,
Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,
Dar eu știu că în spatele râsului, oare,
Este-o poveste ce doar eu o adun.
Le dau pagini și lumi care prind viață,
În fiecare literă o fărâmă din suflet,
Dar ei doar privesc, fără a înțelege
Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.
Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,
Căci cuvintele mele sunt tot ce am,
Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc
Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.
Crez
Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,
O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.
Un prunc se naște, în iesle culcat,
Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.
Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,
Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.
Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,
Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.
Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,
Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.
Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,
Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.
Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,
Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.
Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,
Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.
De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,
Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.
Căci în Hristos au viața veșnică,
Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.
Creștinismul e o poveste de iubire,
De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.
E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,
Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.
Apa trece, pietrele si faptele rămân!
Când ajungi să-ți numeri anii
Tare-ai vrea să oprești roata,
Sau măcar timpul s-o strice
S-o repari și să-ți vezi soarta
Când ești tânăr habar n-ai
Cât de ușor trece vremea,
Gându-ți este doar s-aduni
Și să îți sporești averea
Când îți faci un rost în viață
Uiți spre cer să mai privești,
Și gândești că tot ți se cuvine
N-ai de ce cuiva, să mulțumești
Când apar dureri, nevoi în casă
Atunci grabnic pe pământ cobori,
Și-ntelegi că ești un simplu călător
Cu bilet plătit sau nu și, ai să zbori
Când ești sănătos și ai de toate
Nu uita ca mâine vei fi un bătrân,
Viața nu ți-o irosi că vorba spune
Apa trece, pietrele și faptele rămân!
Alte poezii ale autorului
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - XXV - Credință fără răspuns
Nu-mi da răspunsuri, Doamne…
Cuvintele tale sunt fulgere
pe care n-am ochi să le vad.
Nu le înțeleg,
nu le pot cuprinde,
și totuși… Te cred.
Am strigat de atâtea ori: „De ce?”
Dar azi nu Te mai întreb nimic.
Lasă-mi doar inima să ardă,
să Te iubească în tăcere.
Nu-mi vorbi în rostiri adânci,
ci în tăcerea care știe
să îmbrățișeze suferința
fără s-o risipească.
Fă-mă fiu al Tainei,
nu al înțelesurilor.
Fă-mă să îngenunchez
în fața necunoscutului Tău
și să-l numesc: Tată.
Căci nu răspunsul mântuie,
ci încrederea fără dovadă.
Nu dovada mă ține,
ci dorul.
Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.
Eu rămân —
și cred.
Psalmi - LX - Omul nerodnic (Poamele mele sunt acre)
Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.
Am înverzit la vreme,
dar rodul meu a fost otravă.
Poamele mele sunt acre —
nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.
Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.
Mi-ai dat ploaie la rădăcină
și soare pe frunză,
dar eu am rodit mândrie,
am scos frunze de vorbă și flori de aparență,
iar în inimă — viermele!
Sunt omul nerodnic,
acela pe care-l cauți în zori printre vii
și-l găsești dormind între spini.
Am avut vreme,
dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.
Și acum — iată-mă —
în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.
Dacă vrei, taie-mă, Doamne,
să nu mai ocup locul în pământ!
Dar dacă ai milă,
curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,
și dă-mi un an, o zi, o clipă
în care să pot rodi lumină.
Tu ești Grădinarul.
Tu știi unde e măduva strâmbă,
Tu știi dacă în mine mai poate încolți
un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.
Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,
ci fă-mă, prin foc și durere,
o pildă de har.
Chiar de va fi ultima dată
când îmi porți privirea printre ramuri —
fă-mă să nu Te mai întristez,
ci, să-Ți pot dărui
din roadele mele.
Psalmi - IX - Îndulcește-mi veninul, Doamne!
Îndulcește-mi veninul, Doamne,
căci limba mea s-a făcut șarpe
și cuvântul meu – sabie.
Am vorbit adevăr, dar fără iubire,
și adevărul rostit fără Tine
a devenit otravă.
Mușcătura mea a lăsat răni,
nu pentru că am fost nedrept,
ci pentru că n-am fost blând.
Mi-am învins frații cu judecata,
dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.
Doamne, eu nu vreau să câștig,
ci să mântuiesc.
Nu vreau să am ultimul cuvânt,
ci ultimul suspin de milă
pentru cel care greșește.
Îndulcește-mi veninul,
să nu mai usture ce ating, ci să aline.
Să nu mai tai cu glasul,
ci să cos ce alții au rupt.
Fă din fierea mea untdelemn,
din spinii mei — mângâiere,
și din firea mea aprinsă —
o candelă care luminează
fără să ardă.
Cine sunt eu să mustru?
Dacă n-ar fi fost harul Tău,
aș fi fost cel dintâi rănit,
cel dintâi vinovat.
Și poate sunt.
De aceea strig:
îmblânzește-mă, Doamne,
nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta
care transformă fiarele în miei
și focul în rugăciune.
Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?
Doamne,
de ce simt că viața mea e o pedeapsă
și nu o binecuvântare?
De ce fiecare dimineață
se deschide cu povara unei vini
pe care n-o înțeleg pe deplin?
Mă nasc în fiecare zi
cu un dor nemărturisit
și cu o greutate în piept
care mă apasă fără cuvinte.
Mi-e rușine să zâmbesc uneori,
pentru că am învățat
că bucuria se plătește scump,
că pacea e doar o pauză
între două dureri.
Dar Tu, Doamne,
nu m-ai făcut pentru durere.
Tu m-ai suflat în lut
ca să fiu ființă vie,
nu lanț de regrete
și zid de întrebări.
Ajută-mă să văd viața
ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.
Ajută-mă să simt că trăiesc,
chiar și când plâng.
Fă-mă să înțeleg
că nu sunt osândit să sufăr,
ci ales să devin,
prin suferință:
mai luminos,
mai adevărat,
mai al Tău.
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - XXV - Credință fără răspuns
Nu-mi da răspunsuri, Doamne…
Cuvintele tale sunt fulgere
pe care n-am ochi să le vad.
Nu le înțeleg,
nu le pot cuprinde,
și totuși… Te cred.
Am strigat de atâtea ori: „De ce?”
Dar azi nu Te mai întreb nimic.
Lasă-mi doar inima să ardă,
să Te iubească în tăcere.
Nu-mi vorbi în rostiri adânci,
ci în tăcerea care știe
să îmbrățișeze suferința
fără s-o risipească.
Fă-mă fiu al Tainei,
nu al înțelesurilor.
Fă-mă să îngenunchez
în fața necunoscutului Tău
și să-l numesc: Tată.
Căci nu răspunsul mântuie,
ci încrederea fără dovadă.
Nu dovada mă ține,
ci dorul.
Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.
Eu rămân —
și cred.
Psalmi - LX - Omul nerodnic (Poamele mele sunt acre)
Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.
Am înverzit la vreme,
dar rodul meu a fost otravă.
Poamele mele sunt acre —
nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.
Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.
Mi-ai dat ploaie la rădăcină
și soare pe frunză,
dar eu am rodit mândrie,
am scos frunze de vorbă și flori de aparență,
iar în inimă — viermele!
Sunt omul nerodnic,
acela pe care-l cauți în zori printre vii
și-l găsești dormind între spini.
Am avut vreme,
dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.
Și acum — iată-mă —
în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.
Dacă vrei, taie-mă, Doamne,
să nu mai ocup locul în pământ!
Dar dacă ai milă,
curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,
și dă-mi un an, o zi, o clipă
în care să pot rodi lumină.
Tu ești Grădinarul.
Tu știi unde e măduva strâmbă,
Tu știi dacă în mine mai poate încolți
un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.
Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,
ci fă-mă, prin foc și durere,
o pildă de har.
Chiar de va fi ultima dată
când îmi porți privirea printre ramuri —
fă-mă să nu Te mai întristez,
ci, să-Ți pot dărui
din roadele mele.
Psalmi - IX - Îndulcește-mi veninul, Doamne!
Îndulcește-mi veninul, Doamne,
căci limba mea s-a făcut șarpe
și cuvântul meu – sabie.
Am vorbit adevăr, dar fără iubire,
și adevărul rostit fără Tine
a devenit otravă.
Mușcătura mea a lăsat răni,
nu pentru că am fost nedrept,
ci pentru că n-am fost blând.
Mi-am învins frații cu judecata,
dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.
Doamne, eu nu vreau să câștig,
ci să mântuiesc.
Nu vreau să am ultimul cuvânt,
ci ultimul suspin de milă
pentru cel care greșește.
Îndulcește-mi veninul,
să nu mai usture ce ating, ci să aline.
Să nu mai tai cu glasul,
ci să cos ce alții au rupt.
Fă din fierea mea untdelemn,
din spinii mei — mângâiere,
și din firea mea aprinsă —
o candelă care luminează
fără să ardă.
Cine sunt eu să mustru?
Dacă n-ar fi fost harul Tău,
aș fi fost cel dintâi rănit,
cel dintâi vinovat.
Și poate sunt.
De aceea strig:
îmblânzește-mă, Doamne,
nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta
care transformă fiarele în miei
și focul în rugăciune.
Psalmi - XLV - De ce îmi port viața ca pe o pedeapsă?
Doamne,
de ce simt că viața mea e o pedeapsă
și nu o binecuvântare?
De ce fiecare dimineață
se deschide cu povara unei vini
pe care n-o înțeleg pe deplin?
Mă nasc în fiecare zi
cu un dor nemărturisit
și cu o greutate în piept
care mă apasă fără cuvinte.
Mi-e rușine să zâmbesc uneori,
pentru că am învățat
că bucuria se plătește scump,
că pacea e doar o pauză
între două dureri.
Dar Tu, Doamne,
nu m-ai făcut pentru durere.
Tu m-ai suflat în lut
ca să fiu ființă vie,
nu lanț de regrete
și zid de întrebări.
Ajută-mă să văd viața
ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.
Ajută-mă să simt că trăiesc,
chiar și când plâng.
Fă-mă să înțeleg
că nu sunt osândit să sufăr,
ci ales să devin,
prin suferință:
mai luminos,
mai adevărat,
mai al Tău.